Print Friendly, PDF & Email

Il provvedimento è disponibile nelle seguenti lingue:

DECIZIA Nr.73

din 19 iulie 1995

 

cu privire la constituţionalitatea unor prevederi ale Legii *) pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului

*) Legea nr.112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului (M. Of. nr.279 din 29 octombrie 1995).

 

Publicată în Monitorul Oficial nr.177 din 08.08.1995

 

 

Curtea Constituţională a primit, la data de 30 iunie 1995, un număr de trei sesizări privind neconstituţionalitatea Legii pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului.

Prima sesizare (Dosar nr.106A/1995) provine de la un grup de 50 de deputaţi, şi anume: Mihnea Tudor Ioniţă, Theodora Bertzi, Gheorghe Toduţ, Horia Mircea Rusu, Petru Liţiu, Dinu Patriciu, Emil-Livius-Nicolae Putin, Sergiu Cunescu, Smaranda Dobrescu, Constantin Moiceanu, Ioan Străchinaru, Raymond Luca, Constantin Dragomir, Ioan Victor Pica, Ladislau Borbély, Alexandru Kónya-Hamar, László Zsigmond, Árpád-Francisc Márton, Francisc Pécsi, István Antal, József Nándor Neményi, Ervin Zoltán Székely, Ludovic Rákoczi, Iosif Alfréd Mazalik, Matei Barna Elek, Ioan Németh, Iuliu Vida, Attila Varga, Ákos Birtalan, Jolt Zoltán Fekete, Zoltán Szilágyi, Benedek Nagy, Zsolt Szilágyi, Varujan Vosganian, Iohan-Peter Babias, Alexandru Sassu, Vasile Nistor, Viorel Lixăndroiu, Teodor Moldovan, Paula-Maria Ivănescu, Dragoş Enache, Ioan Timiş, Corneliu-Constantin Ruse, Mihai Chiriac, Constantin Arhire, Nicolae Alexandru,  Dan-Florin Trepcea, Horia Radu Pascu, Ioan Ghişe, Cristian Rădulescu.

Din examinarea listei rezultă că domnul Moiceanu Constantin, senator, figurează printre cei 50 de deputaţi (poziţia nr.10); astfel cum se poate constata, domnul Moiceanu Constantin figurează şi pe lista celor 34 de senatori (poziţia nr.28). În această situaţie, sesizarea nu

îndeplineşte condiţiile prevăzute de art.144 lit.a) din Constituţie, deoarece, prin eliminarea domnului senator Constantin Moiceanu de pe lista deputaţilor semnatari ai sesizării, numărul acestora scade sub 50. Includerea, printre autorii unei sesizări de neconstituţionalitate provenind de la membrii uneia dintre Camere, a unor membri ai celeilalte Camere reprezintă o abatere de la principiul autonomiei Camerelor Parlamentului.

Curtea Constituţională, nefiind legal sesizată, nu se poate pronunţa asupra obiecţiilor de neconstituţionalitate cuprinse în această sesizare.

A doua sesizare (Dosar nr.107A/1995) este semnată de un număr de 86 de deputaţi, şi anume: Răsvan Dobrescu, Costel Păunescu, Remus-Constantin Opriş, Tudor Gavril Dunca, Emilian Bratu, Gheorghe Comănescu, Mircea-Mihai Munteanu, Emil Teodor Popescu,

George Stănescu, Otto-Ernest Weber, Cornel Protopopescu, Horia Radu Pascu, Valentin Vasilescu, Mihail Nică, Viorel Pavel, Petre Dugulescu, Sergiu George Rizescu, Ion Raţiu, Mircea Ioan Popa, Valentin Argeşanu, Ion Hui, Radu Livezeanu, Gabriel Ţepelea, Aurelian Paul Alecu, Ion Corniţă, Vasile Gheorghe Victor Pop, Sorin Victor Lepşa, Ion-Florian Angelo, Liviu Neculai Marcu, Ion Berciu, Gavril Dejeu, George Iulian Stancov, Constantin Ionescu, Gheorghe Cristea, Vasile Lupu, Ioan Ghişe, Constantin Şerban Rădulescu-Zoner, Vasile Mândroviceanu, Ion Dobrescu, Radu Mircea Berceanu, Iuliu Vida, Constantin Gheorghe Avramescu, Mircea Popescu, Ioan Sorin Marinescu, Ioan Străchinaru, Nestor Călin, Mihail Bucur, Emil-Livius-Nicolae Putin, Vasile Niculae Constantin Ionescu-Galbeni, Ioan Mureşan, Ion Dinu, Alexandru Simionovici, Corneliu-Constantin Ruse, Cristian Rădulescu, Mircea Ciumara, Paula-Maria Ivănescu, Constantin Berechet, Georgică Alexandrache, Attila Varga, Lázár Madaras, Gheorghe Tokay, Alexandru Kónya-Hamar, Ervin Zoltán Székely, Imre András, Károly Kerekes, Benedek Nagy, Francisc Bárányi, Árpád-Francisc Márton, Ákos Birtalan, Ludovic Rákoczi, Zoltán Szilágyi, István Antal, Ioan Németh, László Zsigmond, Ion Diaconescu, Niculae Cerveni, Victor Babiuc, Barbu Piţigoi, Petru Liţiu, Sergiu Cunescu, Ladislau Borbély, Smaranda Dobrescu, Dumitru Ifrim, Cornel Sturza-Popovici, Alexandru Sassu, Mihăiţă Postolache.

A treia sesizare (Dosar nr.108A/1995) este semnată de un număr de 34 de senatori, şi anume: Alexandru Paleologu, Alexandru Popovici, Ştefan Augustin Popa Doinaş, Ştefan Radof, Ion Păun Otiman, Ioan Manea, Mihail Buracu, Şerban Săndulescu, Tănase Tăvală, Vasile Vetişanu, Constantin Ticu Dumitrescu, Ioan Paul Popescu, Florin Buruiană, Matei Boilă, Emil Tocaci, Adrian Sîrbu, Zoltán Hosszú, Sabin Ivan, Andrei Potcoavă, Adrian-Dumitru Popescu-Necşeşti, Tiberiu Stefan Incze, Iosif Csapó, Petre Constantin Buchwald, Denes Seres, Emilian Buzică, Nistor Bădiceanu, Tiberiu Vladislav, Constantin Moiceanu, Maria Matilda Ţeţu, Voicu Valentin Glodean, Ioan Lup, Attila Verestóy, Gheorghe Cătuneanu, Gábor-Menyhért Hajdú.

Sesizările reţinute spre examinare se întemeiază pe următoarele:

1. O serie de consideraţii cu caracter precumpănitor politic au scopul de a învedera, pe de o parte, că soluţiile adoptate prin lege au la bază nu ideea protecţiei chiriaşilor aflaţi în locuinţele trecute în mod abuziv în proprietatea statului, ci ”împroprietărirea fostei şi actualei nomenclaturi cu imobilele aparţinând altora”, iar pe de altă parte, că protecţia chiriaşilor se putea realiza juridic mai eficient pe alte căi, anume prin prelungirea contractelor de închiriere pe 5, 10 ori chiar pe 15 ani sau prin ”redarea nudei proprietăţi către proprietari şi urmaşii lor, cu păstrarea uzufructului viager pentru chiriaşi”.

2. Unele dintre prevederile legii au caracter retroactiv şi încalcă, astfel, dispoziţiile art.15 alin.(2) din Constituţie potrivit cărora ”legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile”.

În acest sens, se susţine că, prin art.1 alin.1, legea declară, practic, ca fiind trecute în proprietatea statului toate bunurile imobile aflate, la data de 22 decembrie 1989, în posesia acestuia sau a persoanelor juridice cu caracter public ori obştesc. Aşa fiind, se arată în ambele sesizări, ”statul şi alte persoane juridice publice capătă un drept de proprietate la modul retroactiv, începând cu data intrării în posesia bunului, sau la data de 22 decembrie 1989”. Aceasta ar însemna ca legea să constituie însuşi titlu de proprietate pentru stat şi alte persoane juridice, nu numai cu privire la bunurile a căror trecere la stat a avut la bază un titlu - întemeiat pe o prevedere legală în vigoare la data respectivă -, ci şi cu privire la bunuri intrate în posesia statului fără titluri valabile sau fără nici un titlu, aşadar prin simpla deposedare a proprietarilor.

Chiar şi în ipoteza în care s-ar evoca, în situaţia inexistenţei unor titluri valabile, prevederile decretelor nr.218/1960 şi nr.712/1966, trebuie avut în vedere - se susţine în sesizare -, pe de o parte, că există numeroase cazuri în care nu s-au făcut acte de preluare, adică de punere în executare, la cazul concret, a celor două decrete, iar pe de altă parte că, oricum, prevederile celor două acte normative nu acoperă preluările fără titlu ale unor locuinţe, intervenite după 1960 sau după 1966.

În sprijinul acestor susţineri este invocat şi Avizul consultativ al Curţii Constituţionale, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea a II-a, nr.166 din 16 iulie 1994.

Cu  referire  la  deposedările  făcute  în  baza  unor  acte normative,  avizul Curţii Constituţionale precizează că repunerea în drepturi a foştilor proprietari se face numai prin lege, dar consideră că ”desigur, alta este situaţia în care fostul proprietar a fost deposedat de dreptul său printr-un act administrativ abuziv, deoarece în acest caz dreptul de proprietate nu a fost desfiinţat legal” (pct.3 lit.d) alin.2 din aviz).

Oricum s-ar decide - aşadar, chiar şi dacă s-ar admite, conform practicii Curţii Constituţionale, că imobilele preluate de stat în baza unor titluri au putut să devină proprietatea acestuia -, autorii sesizării consideră că ”stabilirea măsurii în care transferul proprietăţii a avut loc cu adevărat şi şi-a produs efectele o poate face, în caz de litigiu, numai o instanţă de judecată”.

În sesizarea grupului de senatori se susţine că statul nu putea dobândi dreptul de proprietate nici în baza Decretului nr.92/1950, căci acesta era neconstituţional chiar în raport cu Constituţia din 1948; astfel cum arată autorii sesizării, în timp ce Constituţia prevedea posibilitatea ca mijloacele de producţie, băncile şi societăţile de asigurare, proprietate a persoanelor fizice şi juridice, să treacă în proprietatea statului, Decretul nr.92/1950 avea în vedere naţionalizarea unor bunuri dintre care numai o mică parte erau mijloace de producţie.

3. Se arată, de asemenea, în ambele sesizări, că legea încalcă principiul separaţiei puterilor, principiu care, deşi nu este prevăzut în Constituţie, a stat la baza elaborării legii fundamentale.

În sprijinul acestui punct de vedere se reia argumentarea adusă cu privire la caracterul retroactiv al acelor prevederi ale legii prin care statul ar dobândi dreptul de proprietate asupra tuturor imobilelor cu destinaţia de locuinţe, intrate în posesia sa cu sau fără titlu. Se susţine, în acest sens, că prin art.1 alin.1 din lege, Parlamentul, în loc să legifereze, judecă, intrând în domeniul rezervat puterii judecătoreşti; aşa fiind, astfel cum se consideră în sesizarea grupului de deputaţi, reglementarea situaţiei juridice a imobilelor ce fac obiectul legii ”se transformă, de fapt, într-o adevărată judecată asupra transferului proprietăţii, Parlamentul stabilind prin lege şi în mod general că între 1945 şi 1989 toate preluările făcute de stat, indiferent în ce mod, echivalează cu transferuri corecte şi valabile ale dreptului de proprietate”.

4. O altă obiecţie, cuprinsă în sesizarea grupului de deputaţi, priveşte încălcarea prevederilor art.41 alin.(1)-(5) şi (7), precum şi ale art.135 alin.(6) din Constituţie potrivit cărora proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular, ea fiind, în condiţiile legii, inviolabilă; nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii şi numai cu dreaptă şi prealabilă despăgubire. Averea dobândită în mod licit nu poate fi confiscată.

În argumentarea acestei obiecţii, se consideră că, incluzând în reglementarea dată şi imobilele preluate de stat fără titlu, legiuitorul recurge la o ”expropriere individuală”, neprevăzută de Constituţie. Or, Constituţia nu îngăduie trecerea unor bunuri în proprietatea statului altfel decât prin expropriere ori confiscare, în cazuri strict determinate şi numai în condiţiile prevăzute de lege; iar în termenii acestei legi nu se poate vorbi despre o dreaptă despăgubire, după cum nu se poate considera că necesitatea împroprietăririi unor chiriaşi ar fi o cauză de utilitate publică, în sensul art.41 alin.(3) din Constituţie.

5. Se susţine, tot astfel, în sesizarea grupului de deputaţi, că, pentru considerentele arătate în legătură cu aşa-zisa ”expropriere individuală” sau ”deghizată” evocată anterior, în măsura în care sunt afectaţi moştenitorii proprietarului, legea încalcă şi art.42 din Constituţie, care se referă la garantarea dreptului la moştenire.

6. În aceeaşi sesizare este invocată violarea art.49 din Constituţie, referitor la cazurile în care, prin lege, poate fi restrâns exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi. În legătură cu aceasta se susţine că, prin lege, este încălcat dreptul la restituirea în natură a bunurilor însuşite pe nedrept de către stat sau de către alte persoane juridice şi, tot astfel, este limitat şi încălcat dreptul la despăgubire integrală pentru situaţia în care bunul nu este restituit în natură proprietarului.

Or, se arată în sesizare, prin art.2 alin.1 din lege se prevede restituirea în natură a locuinţelor numai către acei proprietari care le locuiesc în calitate de chiriaşi şi, de asemenea, în cazul în care apartamentele sunt libere, iar prin art.13 alin.2 se limitează valoarea totală a apartamentului ce se restituie în natură şi a despăgubirilor cuvenite pentru apartamentele nerestituite în natură şi pentru terenurile aferente.

7. În opinia grupului de deputaţi, legea încalcă şi art.54 din Constituţie, text care obligă pe cetăţenii români - şi, deopotrivă, pe cetăţenii străini şi pe apatrizi - să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi.

În sprijinul acestei critici se consideră că legea creează premisele şi condiţiile juridice necesare chiriaşilor spre a încălca, cu bună-ştiinţă, dreptul foştilor proprietari, prin aceea că ei vor putea cumpăra apartamentele sau imobilele nerestituite.

8. Se mai susţine, în sesizarea grupului de deputaţi, că legea încalcă art.16 din Constituţie, care consacră egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări. Or, potrivit art.4 din lege, cetăţenii români care domiciliază în străinătate nu beneficiază de prevederile legii decât dacă îşi stabilesc domiciliul în ţară în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a acesteia.

9. Potrivit aceleiaşi sesizări, este încălcat şi art.18 din Constituţie, de vreme ce străinii şi apatrizii nu pot beneficia de prevederile legii nici măcar în situaţia în care ar locui, la data apariţiei acesteia, în România.

10. Se consideră, în ambele sesizări, că este, deopotrivă, încălcat art.21 din Constituţie potrivit căruia orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime; nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.

Încălcarea acestui text constituţional ar rezulta din prevederile art.24 alin.1 din lege potrivit cărora rezolvarea cererilor privind restituirea în natură sau despăgubirea pentru imobilele cu destinaţia de locuinţe trecute în proprietatea statului se face numai în temeiul acestei legi. Prin aceasta - se susţine - este exclusă posibilitatea exercitării acţiunilor în revendicare imobiliară, ceea ce constituie o limitare a accesului liber la justiţie, întrucât, în prezenţa acestui text, instanţele pot decide numai respingerea ca inadmisibile a unor asemenea acţiuni, fără a se mai preocupa de fondul dreptului.

Faptul că legea oferă posibilitatea de contestare în justiţie a hotărârilor comisiilor judeţene nu conferă contestaţiilor respective caracterul unor acţiuni în revendicare, dat fiind că rezolvarea lor are loc în cadrul limitativ al legii înseşi.

Este evocat, în legătură cu această obiecţie de neconstituţionalitate, faptul că în timp ce acţiunile în revendicare îndreptate împotriva statului sunt inadmisibile, ele pot fi, nelimitat, introduse atunci când pârâţii sunt persoane fizice care deţin fără drept bunuri aparţinând altor persoane, ceea ce ar echivala cu o inadmisibilă discriminare.

Cele arătate sunt, deopotrivă, folosite ca argumente spre a se demonstra că legea încalcă, în acelaşi timp, art.125 alin.(1) din Constituţie, text potrivit căruia justiţia se realizează

prin Curtea Supremă de Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.

11. În sesizarea grupului de membri ai Camerei Deputaţilor se consideră că art.24 alin.2 din lege violează art.128 din Constituţie, care prevede că, împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii.

Se are în vedere, în sensul acestei afirmaţii, că prevederea art.24 alin.2 din lege, potrivit căreia hotărârile judecătoreşti cu privire la imobilele prevăzute la art.1, rămase definitive şi irevocabile, vor putea fi atacate cu recurs în anulare, întemeiat pe dispoziţiile art.330 din Codul de procedură civilă, ar reprezenta un amestec nejustificat al legiuitorului în activitatea de judecată, un mijloc prin care se sugerează că procesele deja judecate în această materie sunt atacabile pentru depăşirea atribuţiilor instanţelor judecătoreşti; în felul acesta s-ar încălca, incidental, şi art.125 din Constituţie.

Se susţine, tot astfel, că trimiterea pe care art.24 alin.2 din lege o face la art.330 din Codul de procedură civilă este neconstituţională, argumentându-se însăşi neconstituţionalitatea textului de procedură la care se face referire. Se susţine, în acest sens, că art.330 din Codul de procedură civilă încalcă principiul egalităţii părţilor în folosirea căilor de atac, enunţat de art.128 din Constituţie, deoarece procurorul general poate exercita recursul în anulare oricând. Or, astfel cum se susţine în sesizare, în materie civilă o asemenea normă impietează asupra drepturilor cetăţenilor stabilite prin justiţie, asupra stabilităţii şi obligativităţii hotărârilor judecătoreşti, precum şi asupra autorităţii lucrului judecat.

Se arată, în concluzie, că, întemeindu-se pe textul art.330 din Codul de procedură civilă, potrivnic Constituţiei, art.24 alin.2 din lege ar fi, la rândul său, neconstituţional.

12. O serie de obiecţii, cuprinse în ambele sesizări, privind neconstituţionalitatea legii ªau în vedere neconformitatea acesteia cu prevederile unor pacte şi tratate internaţionale la care România este parte.

Se porneşte de la textele cuprinse în art.20 din Constituţie, potrivit cărora ”dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale”. Aşa fiind, în măsura în care legea se abate de la normele cuprinse într-un pact, tratat sau convenţie internaţională privind drepturile fundamentale ale omului, ea încalcă, în acelaşi timp, prevederile Constituţiei.

Sunt astfel invocate o serie de reglementări internaţionale referitoare la dreptul persoanelor de a-şi vedea recunoscut şi ocrotit dreptul de proprietate, inclusiv pe calea recurgerii la instanţele naţionale competente. Sunt avute în vedere, în acest sens, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Documentul Reuniunii de la Copenhaga a Conferinţei pentru dimensiunea umană a C.S.C.E.

Se face, de asemenea, referire la ”Declaraţia referitoare la principiile fundamentale ale justiţiei în legătură cu victimele abuzului de putere”, adoptată de Adunarea generală a O.N.U. cu nr.46 din 29 februarie 1984, care are în vedere obligaţia statelor membre ale O.N.U. de a include în legislaţia lor prevederi referitoare la reparaţii şi restituiri cuvenite victimelor abuzului de putere.

13. În sesizarea adresată Curţii Constituţionale de către grupul de senatori se invocă neconstituţionalitatea adoptării legii de către Senat, constând în faptul că nu a fost întrunit numărul de voturi cerut de art.74 din Constituţie pentru adoptarea, de către Senat, a unei legi organice. Se susţine că, în timp ce pentru adoptarea legii era nevoie de votul favorabil a cel puţin 72 de senatori, în fapt au votat ”pentru” numai 68 (sau, eventual, 69) de membri ai Senatului.

Se reaminteşte că asupra acestui motiv de neconstituţionalitate Curtea Constituţională a mai fost sesizată, la 27 septembrie 1994, de un grup de 26 de senatori, dar sesizarea a fost respinsă prin Decizia nr.93 din 20 octombrie 1994 a Curţii Constituţionale, întrucât obiecţia de neconstituţionalitate nu a fost invocată în condiţiile art.144 lit.a) din Constituţie.

14. O altă obiecţie de neconstituţionalitate, cu caracter procedural, este invocată în sesizarea grupului de deputaţi, care, referindu-se la modul în care s-a desfăşurat şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului din 28 iunie 1995, susţin că au fost încălcate prevederile art.76 alin.(2) din Constituţie şi, deopotrivă, ale art.54 din Regulamentul şedinţelor comune ale celor două Camere.

Se are în vedere faptul că, întrucât raportul comisiei de mediere, care fusese adoptat de Senat - cu excepţia art.10 din lege -, nu a întrunit, după dezbatere, numărul necesar de voturi la Camera Deputaţilor, în şedinţa comună din 28 iunie 1995 a celor două Camere, în loc să se supună dezbaterii toate textele în care Senatul se pronunţase într-un fel şi Camera Deputaţilor în alt fel, au fost supuse dezbaterii numai prevederile art.10 din lege (votat de Senat în propria sa redactare, deşi comisia de mediere propusese spre votare textul Camerei Deputaţilor).

În temeiul art.19 din Legea nr.47/1992, s-au solicitat puncte de vedere preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului.

În punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor se consideră că obiecţiile de neconstituţionalitate nu sunt întemeiate, arătându-se, în esenţă, următoarele:

- sesizarea semnată de cei 50 de deputaţi nu poate fi acceptată, deoarece nu îndeplineşte condiţiile art.144 lit.a) din Constituţie, în sensul că este semnată de 49 de deputaţi şi de un senator;

- cu privire la încălcarea art.15 alin.(2) din Constituţie, se arată că susţinerea ”nu poate fi primită în condiţiile în care legea produce efecte juridice numai după ce va intra în vigoare” şi acestea ”au în vedere persoanele fizice şi schimbarea regimului juridic al unor bunuri pentru viitor, fără a afecta raporturile juridice născute înainte de intrarea în vigoare a legii”. Sunt citate deciziile Curţii Constituţionale nr.62/1995 şi nr.3/1993;

- cu privire la art.24 alin.1, care încalcă prevederile art.21 din Constituţie, se arată că obiecţia este neîntemeiată, deoarece art.18 din lege reglementează controlul judecătoresc asupra hotărârilor comisiilor, fiind, de asemenea, respectate şi prevederile constituţionale ale art.72 alin.(1) - ”Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare” - şi ale alin.(3) lit.k) - ”Prin lege organică se reglementează regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii”;

- cu privire la încălcarea prevederilor art.41 alin.(1)-(5) şi (7), precum şi ale art.135 din Constituţie, pe motiv că foştii proprietari ar avea un drept de proprietate asupra imobilelor trecute în proprietatea statului, se consideră că ”un asemenea drept nu există, aceste bunuri se află în proprietatea statului român care le stăpâneşte în nume propriu” şi ”nu se pune problema încălcării prevederilor art.41 alin.(1) - (5) şi alin.(7) şi ale art.135 din Constituţie, deoarece aceste prevederi nu au nici o relevanţă pentru caracterizarea constituţională a actelor în virtutea cărora foştii proprietari şi-au pierdut aceste imobile, iar statul a devenit proprietarul lor;”

- cu privire la violarea prevederilor art.42 din Constituţie ”pe motiv că legea încalcă dreptul de moştenire, deoarece ne-am afla în faţa unei exproprieri camuflate”, se consideră că nici această susţinere nu poate fi primită, prevederile legii recunoscând foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora fie dreptul la dobândirea în natură a locuinţei pe care o deţin, fie dreptul la despăgubire;

- referitor la încălcarea prevederilor art.49 din Constituţie, prin nerecunoaşterea dreptului la restituirea în natură a imobilelor, precum şi a dreptului la despăgubire integrală în situaţia în care bunul nu este restituit în natură, se apreciază că     ”restitutio in integrum” şi despăgubirea integrală nu sunt drepturi fundamentale, ci modalităţi de reparare a prejudiciilor materiale şi morale cauzate unei persoane;

- cu privire la încălcarea prin art.9 din lege a art.54 din Constituţie, se apreciază că susţinerea nu are temei, atât timp cât buna-credinţă a chiriaşilor este prezumată, iar exercitarea drepturilor acestora se face cu protejarea drepturilor foştilor proprietari sau ale moştenitorilor acestora;

- referitor la încălcarea, prin art.4 din lege, a dispoziţiilor art.16 alin.(1) din Constituţie, se consideră că ”legea se aplică şi cetăţenilor români cu domiciliul în străinătate, care îşi stabilesc domiciliul în ţară în termenul prevăzut de lege; aşadar, între aceştia şi cei care au domiciliul în ţară nu există vreo discriminare”;

- în ce priveşte încălcarea prevederilor art.18 din Constituţie, prin înlăturarea străinilor şi apatrizilor de la beneficiul legii, se apreciază că ”legea nu exclude de la beneficiul ei străinii sau apatrizii cu domiciliul în România, cu excepţia dobândirii dreptului de proprietate asupra terenurilor, conform art.18 alin.(1) şi art.41 alin.(2) din Constituţie”;

- cât priveşte încălcarea prevederilor art.125 alin.(1) din Constituţie, se consideră că, prin dispoziţiile art.18 alin.1 şi ale art.24 alin.2 din lege, se asigură controlul judecătoresc al hotărârilor comisiilor constituite în temeiul acesteia;

- referitor la art.24 alin.2, care încalcă prevederile art.128 din Constituţie, se arată că

”exercitarea căilor de atac, efectuată în condiţiile legii, nu contravine art.128 din Constituţie”;

- cu privire la încălcarea dispoziţiilor constituţionale referitoare la proprietate şi protecţia acesteia, prin art.1 alin.1 din lege, care foloseşte expresia ”fără titlu”, se apreciază că cererea de redobândire prin acţiune în revendicare poate fi sortită eşecului în cele mai multe situaţii, datorită lipsei titlului de proprietate, prescripţiei dreptului la acţiune potrivit art.III din Decretul nr.218/1960 pentru modificarea Decretului nr.167/1958, uzucapiunii;

- cât priveşte încălcarea art.74 alin.(1) şi art.76 alin.(2) din Constituţie şi, respectiv, a art.54 din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, referitoare la procedura de adoptare a legilor organice, se apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate nu poate fi primită, deoarece semnatarii nu fac dovada nerespectării procedurii de vot.

În punctul de vedere al preşedintelui Senatului se consideră că obiecţiile de neconstituţionalitate nu sunt întemeiate, arătându-se, în esenţă, următoarele:

- referitor la invocarea practicii Curţii Constituţionale şi, respectiv, cu privire la solicitarea adresată Curţii de a pronunţa o hotărâre care ”să constate caracterul neconstituţional al legii respective”, se apreciază că susţinerea este neîntemeiată, deoarece ”procedura de faţă se înscrie în cadrul procedurii jurisdicţionale stabilite la controlul constituţionalităţii legilor înainte de promulgare”, instituită prin Legea nr.47/1992. Se apreciază, de asemenea, că nici invocarea necorelării legii cu documentele internaţionale şi, deci, încălcarea art.20 din Constituţie, nu este întemeiată, deoarece, tocmai pentru că se recunoaşte comiterea de abuzuri şi de ilegalităţi înainte de decembrie 1989, prin art.77 din Legea nr.58/1991 şi art.26 alin.(3) din Legea nr.47/1992, s-a urmărit reglementarea modului de reparare şi înlăturare a nedreptăţilor;

- cât priveşte obiecţia din sesizare privind ”caracterul retroactiv al legii, întrucât, în loc de a dispune pentru viitor, are efecte constitutive pentru trecut, contrar dispoziţiilor art.15 alin.(2) din Constituţie” se arată că susţinerea este greşită teoretic. Aceasta, deoarece nu se recunoaşte statului calitatea de proprietar, exercitată de la o anumită dată cu toate atributele sale, fiind considerată o simplă stare de fapt, ce a exclus pe vechii proprietari din drepturile lor. În realitate, se susţine în punctul de vedere, ”nu se pune problema unui drept de revendicare, de atributul proprietarului neposesor, ci de reconstituirea emolumentului pagubelor suportate la acea dată”, cu menţiunea că răspunsul este acelaşi şi pentru argumentul subsidiar folosit de grupul de senatori în legătură cu această problemă, şi anume:

”de ce o acţiune în revendicare este permisă împotriva unei persoane fizice care l-a deposedat pe petiţionar, în intervalul 1945-1989, şi de ce statul nu poate fi chemat în judecată, creându-se, astfel, o discriminare între proprietari”.

Acelaşi mod de înţelegere a problemei, apreciat ca neîntemeiat, determină şi criticile aduse prin sesizări Decretului nr.218/1960 şi Decretului nr.712/1966.

Obiectul legii criticate priveşte, concret, imobilele pentru care statul îşi exercită atributele de proprietate, astfel încât se apreciază că invocarea art.150 din Constituţie cu privire la imposibilitatea teoretică de a face în prezent acte de preluare în baza acelor acte normative, considerate abuzive, nu este justificată;

- cu privire la invocarea în obiecţia de neconstituţionalitate a art.41 alin.(1)-(5) şi alin.(7) şi a art.135 din Constituţie, a art.17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, a art.1 din Protocolul prim la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a art.96 din Documentul Reuniunii de la Copenhaga, se arată că aceasta ”reprezintă de fapt o reluare a aceloraşi idei, combătute de noi anterior”. Se menţionează ”că răspunsul este acelaşi” şi cu privire la susţinerea referitoare la încălcarea art.49 din Constituţie - restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi;

- cât priveşte susţinerea referitoare la principiul reparării integrale şi în natură, se apreciază că ”opţiunea politică trebuie să ţină seama de posibilităţile economice, costul social, dificultăţile de absorbţie a unor categorii de persoane pentru care statul, potrivit art.43 din Constituţie, este obligat să asigure un nivel de trai decent”;

- cât priveşte încălcarea art.16 alin.(1) din Constituţie ”prin condiţionarea unor cetăţeni români aflaţi în străinătate de a-şi stabili domiciliul în România în timp de 6 luni de la intrarea legii în vigoare, pentru a beneficia de prevederile acestei legi”, se apreciază că, pentru a beneficia de drepturi în condiţii de egalitate cu ceilalţi cetăţeni români, este necesară, corelativ, participarea la toate obligaţiile faţă de stat;

- susţinerile privind încălcarea art.54 din Constituţie - exercitarea drepturilor şi a obligaţiilor - nu au legătură cu raporturile directe pe care textul constituţional le vizează;

- referitor la încălcarea art.18 din Constituţie, prin faptul că de prevederile legii nu beneficiază şi cetăţenii străini şi apatrizii care locuiesc în România, se consideră că această critică nu este fondată, deoarece, pe de o parte, situaţia foştilor cetăţeni români a fost rezolvată prin documente internaţionale nepublicate, iar pe de altă parte, textul constituţional vizează protecţia generală a persoanelor şi averilor, statul român putând conferi cetăţenilor săi drepturi cu caracter specific;

- cât priveşte obiecţia referitoare la dispoziţiile art.24 prin care s-ar îngrădi exercitarea dreptului de a se adresa justiţiei, încălcându-se, astfel, art.24 şi art.125 din Constituţie, se apreciază că ”nici o prevedere a legii nu împiedică accesul la justiţie, pentru respectarea drepturilor conferite de noua lege, astfel încât premisele fiind false, desigur şi concluzia dedusă este de acelaşi gen”;

- referirea la violarea art.128 din Constituţie - privind folosirea căilor de atac - ”întrucât trimiterea la art.330 din Codul de procedură civilă este neconstituţională, încălcându-se principiul egalităţii părţilor, atunci când se prevede că recursul în anulare se poate exercita numai de procurorul general, oricând, creându-se astfel o discriminare”, este nefondată, deoarece există doar două cazuri de promovare a unui recurs în anulare;

- cu referire la problemele de procedură, invocate de grupul de senatori în sesizare şi care privesc constituţionalitatea votului final exprimat în plenul Senatului, violarea art.76 alin.(2) din Constituţie şi a art.54 din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, prin limitarea dezbaterilor doar la art.10 din lege, se apreciază că ele au fost analizate în partea introductivă a acestui punct de vedere, când s-au făcut referiri la Decizia Curţii Constituţionale nr.93 din 20 octombrie 1994;

- cât priveşte obiecţia referitoare la dispoziţiile art.1 şi următoarele, care încalcă principiul separaţiei puterilor, se apreciază că se face ”confuzie între cine creează norma de drept şi cine rezolvă raporturile juridice litigioase născute pe baza unei legi”, citând în susţinere Avizul consultativ al Curţii Constituţionale, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea a II-a, nr.166 din 16 iulie 1994.

În punctul de vedere exprimat, Guvernul consideră că obiecţiile cuprinse în sesizări nu sunt întemeiate şi arată, în esenţă, următoarele:

- sesizarea celor 50 de deputaţi nu poate fi primită, întrucât nu întruneşte condiţiile

art.144 din Constituţie şi ale art.17 din Legea nr.47/1992;

- cu privire la obiecţia de neconstituţionalitate a Decretului nr.92/1950 se apreciază că, potrivit  deciziilor  Curţii  Constituţionale  nr.3/1993  şi  nr.27/1993,  ”în  cazul  imobilelor naţionalizate prin Decretul nr.92/1950, dreptul subiectiv al statului s-a constituit, deci raporturile juridice corespunzătoare s-au stabilit, anterior Constituţiei din 1991, pe baza altui regim constituţional.

Potrivit regimului constituţional anterior, statul este proprietarul imobilelor naţionalizate şi, pornind de la recunoaşterea acestui drept al său, trebuie analizate şi rezolvate toate aspectele de neconstituţionalitate invocate”;

- cu privire la caracterul retroactiv al legii, prin care s-ar încălca prevederile art.15 alin.(2) din Constituţie, se consideră că, aşa cum au stabilit Curtea Constituţională şi Curtea Supremă de Justiţie ”problema conformităţii unei legi sau a altor reglementări legale trebuie să se raporteze la Constituţia sub imperiul căreia acestea au fost adoptate”, în speţă, ”dreptul subiectiv de proprietate al statului asupra imobilelor trecute în proprietatea sa nu este stins ca efect al intrării în vigoare a Constituţiei din 1991”, dar el ”se poate exercita numai cu respectarea prevederilor constituţionale referitoare la proprietate... Acesta este un aspect care, însă, nu priveşte existenţa dreptului, ci regimul său juridic”;

- cu referire la neconstituţionalitatea sintagmei ”fără titlu”, se arată că, prin Decretul nr.218/1960 pentru modificarea Decretului nr.167/1958 şi Decretul nr.712/1966 cu privire la bunurile ce se încadrează în prevederile art.III din Decretul nr.218/1960, au fost legalizate ”preluările fără titlu ale unor bunuri proprietate privată, considerându-le bunuri proprietate de stat, intrate în posesia unor organizaţii socialiste, inclusiv în absenţa unui titlu”. Se apreciază, de asemenea, că ”semnificaţia art.1 alin.1, din punctul de vedere al aplicării legii în timp, este constatarea unei realităţi notorii: existenţa dreptului de proprietate al statului asupra imobilelor preluate, indiferent că aceasta avusese loc cu sau fără titlu”.

 

În continuare, se consideră că teza potrivit căreia alte bunuri ce ”n-au trecut în proprietatea statului nici măcar prin efectul celor două decrete menţionate şi că restituirea lor n-ar putea fi decisă de această lege, ci de către instanţele judecătoreşti, în caz contrar legea ar înfăptui o lezare a principiului separaţiei puterilor în stat”, promovează inegalitatea cetăţenilor în faţa legii. Cât priveşte deposedările făcute de stat, cu sau fără titlu, se consideră că, într-adevăr, au fost abuzive şi ilegale, dar măsurile reparatorii pot fi stabilite numai prin lege. În sprijinul acestei idei sunt şi dispoziţiile art.26 alin.(3) din Legea nr.47/1992 şi ale art.77 din Legea nr.58/1991, astfel că ”potrivit acestor dispoziţii imperative, repararea unor asemenea daune este o problemă rezervată legii şi nici un organ de jurisdicţie nu poate, fără încălcarea acestor prevederi, să se substituie legiuitorului în soluţionarea problemei respective”. Critica din sesizare, referitoare la semnificaţia noţiunii de măsuri reparatorii, este apreciată ca ”o problemă de interpretare a legii”, iar nu de neconstituţionalitate;

- cu privire la susţinerile referitoare la încălcarea dispoziţiilor art.41 alin.(1)-(5) şi (7), ale art.42 şi ale art.135 alin.(6) din Constituţie, se apreciază că obiecţiile nu au un suport real, deoarece legea nu operează trecerea unor bunuri în proprietatea statului, acesta având deja calitatea de proprietar al imobilelor în temeiul naţionalizării făcute sub imperiul altei Constituţii;

- cât priveşte încălcarea prevederilor art.49 din Constituţie, pentru aspectul din obiecţie referitor la repararea în natură a daunelor suferite sunt reiterate argumentele evocate anterior, iar pentru aspectul referitor la cuantumul despăgubirilor, se arată că ”în raport cu posibilităţile economiei naţionale româneşti, acestea sunt net superioare faţă de măsurile similare luate de unele ţări foste comuniste care au acordat cupoane sau o sumă care, oricum, nu se ridică la echivalentul veniturilor salariale medii pe economie, ale unei persoane, pe o perioadă de 20 de ani, aşa cum face legea română”;

- cu privire la încălcarea art.54 din Constituţie, se apreciază ”că nu poate fi vorba de o

încălcare a drepturilor celor vătămaţi prin pierderea proprietăţii, ca urmare a vânzării către chiriaşi, de către stat în calitate de proprietar, a apartamentelor sau imobilelor nerestituite” şi deci ”nu se aduce atingere câtuşi de puţin art.54 din Constituţie, care prevede că cetăţenii trebuie să-şi exercite drepturile cu bună-credinţă, fără a încălca drepturile şi libertăţile celorlalţi”;

- cu privire la încălcarea art.16, art.17 şi art.25 din Constituţie, prin nerecunoaşterea dreptului de proprietate al cetăţenilor români stabiliţi în străinătate şi a creării inegalităţii în rândul foştilor proprietari, se apreciază că această normă ”nu poate fi cenzurată şi nici nu poate fi considerată că încalcă vreun principiu constituţional”;

- cu privire la încălcarea prin art.24 alin.1 din lege a art.21 din Constituţie, se consideră că legea nu interzice accesul liber la justiţie şi, de altfel, soluţia legii este în concordanţă cu Decizia nr.3/1993 a Curţii Constituţionale, cu pct.3 din Hotărârea nr.1/1995 a Curţii Supreme de Justiţie, precum şi cu prevederile Legii nr.47/1992 şi ale Legii nr.58/1991, sub aspectul reparării în natură a daunelor suferite prin naţionalizare;

- cu privire la încălcarea, prin art.24 alin.(2) din lege, a prevederilor art.128 din Constituţie, ca urmare a trimiterii pe care legea o face la art.330 din Codul de procedură civilă, se apreciază că aceste dispoziţii legale ”nu reprezintă altceva decât stabilirea, în condiţiile legii, a procedurii de reformare a unei hotărâri”;

- referitor la aspectele de ordin procedural, invocate cu privire la desfăşurarea şedinţelor, se apreciază că acestea nu intră în competenţa Curţii Constituţionale;

- privitor la evocarea, în cuprinsul sesizărilor, a documentelor internaţionale privind drepturile omului, se apreciază că ”nici prin prisma acestora, obiecţiile de neconstituţionalitate nu pot fi reţinute”.

Având în vedere că sesizările de neconstituţionalitate care formează obiectul dosarelor nr.107A/1995 şi nr.108A/1995 privesc aceeaşi lege, s-a decis conexarea Dosarului nr.108A/1995 cu Dosarul nr.107A/1995,

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ,

ţinând seama de obiecţiile de neconstituţionalitate cuprinse în cele două sesizări reţinute, de punctele de vedere comunicate de preşedintele Camerei Deputaţilor, de preşedintele Senatului şi de Guvern, de raportul întocmit de judecătorul-raportor, de dispoziţiile Legii pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, raportate la Constituţia României, în temeiul dispoziţiilor art.144 lit.a) din Constituţie şi ale art.17 şi următoarele din Legea nr.47/1992, reţine următoarele:

1. Cât priveşte obiecţia potrivit căreia unul dintre scopurile avute în vedere de legiuitor - acela al protecţiei chiriaşilor din imobilele trecute în proprietatea statului - s-ar fi putut realiza mai eficient pe alte căi, aceasta urmează a fi înlăturată.

Într-adevăr, o asemenea critică adusă legii nu se sprijină, în contextul în care a fost formulată, pe invocarea unor prevederi constituţionale care ar fi încălcate prin măsurile de protecţie socială cuprinse în lege privind categoria de persoane avute în vedere.

Pe de altă parte, preferinţa Parlamentului, ca unică autoritate legiuitoare a ţării, pentru o anumită soluţie legislativă este un atribut suveran al acestuia, atât timp cât nu contravine normelor şi principiilor Constituţiei.

2. În ce priveşte susţinerea faptului că, prin art.1 alin.1, legea ar avea un caracter retroactiv, urmează a se observa că, pornind de la constatarea existenţei, între anii 1945 şi 1989, a unor dispoziţii legale privind trecerea în proprietatea statului a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, legea nu are nicidecum un caracter retroactiv, ea urmând să reglementeze numai pentru viitor dreptul foştilor proprietari de a li se restitui bunurile respective sau, după caz, de a primi despăgubirile stabilite.

Într-adevăr, potrivit practicii constante a Curţii Constituţionale - aşa cum rezultă din Decizia nr.3/1993 şi din Decizia nr.62/1995 -, supremaţia dispoziţiilor constituţionale referitoare la regimul proprietăţii private - ca, de altfel, în general, supremaţia legii fundamentale, la care se referă art.51 din Constituţie - se aplică exclusiv legilor în vigoare sub imperiul actualei Constituţii.

Aşa fiind, aplicarea criteriului ierarhic al supremaţiei Constituţiei faţă de o lege anterioară ale cărei efecte s-au consumat în trecut ar însemna să se confere regimului constituţional actual un efect retroactiv, încălcându-se principiul neretroactivităţii legii.

Soluţionarea conflictului legilor în timp face necesară diferenţierea dreptului subiectiv, constituit sub imperiul legii anterioare, de cel născut potrivit legii posterioare; această din urmă lege nu poate, fără a avea caracter retroactiv, să aducă atingere modalităţii în care legea anterioară a constituit dreptul respectiv, modalitate guvernată de principiul tempus regit actum.

În consecinţă, chiar dacă naţionalizarea ori alte moduri în care, sub imperiul unor legi anterioare, a luat naştere dreptul de proprietate al statului nu sunt corespunzătoare prevederilor Constituţiei, dreptul subiectiv de proprietate al statului, constituit potrivit reglementărilor legale anterioare actualei legi fundamentale, nu este stins ca efect al intrării în vigoare a acesteia, independent de modificările aduse regimului juridic al proprietăţii.

Potrivit art.26 alin.(3) din Legea nr.47/1992, neconstituţionalitatea unei legi se poate constata de Curtea Constituţională numai cu referire la raporturi juridice stabilite după intrarea în vigoare a Constituţiei din 1991; această prevedere este, prin ipoteză, aplicabilă legilor în vigoare adoptate anterior Constituţiei. Aşa fiind, faţă de dispoziţia art.150 alin.(1) din Constituţie, care stabileşte că legile anterioare sunt abrogate în măsura în care contravin unei dispoziţii constituţionale, art.26 alin.(3) din Legea nr.47/1992 limitează efectul abrogator la data intrării în vigoare a Constituţiei. Este însă o regulă ce nu se poate aplica imobilelor trecute în proprietatea statului sub imperiul Decretului nr.92/1950 ori al altor prevederi legislative anterioare Constituţiei, deoarece în cazul unor asemenea imobile dreptul subiectiv de proprietate al statului s-a constituit în cadrul unor raporturi juridice stabilite anterior Constituţiei.

Urmează, faţă de cele arătate, ca obiecţia de neconstituţionalitate privind caracterul retroactiv al dispoziţiilor art.1 alin.1 din lege să fie respinsă, de vreme ce trebuie să se recunoască statului dreptul de a hotărî neîngrădit asupra regimului juridic al bunurilor intrate în proprietatea sa în baza unor titluri conforme cu legislaţia existentă în momentul dobândirii dreptului său de proprietate, precum şi de a stabili modul în care - prin restituire în natură, prin plata unor despăgubiri sau în orice altă modalitate - foştii proprietari sau moştenitorii acestora vor beneficia de reparaţii pentru prejudiciile suferite prin aplicarea unor prevederi legislative în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Măsurile reparatorii cuprinse în lege, urmând a fi aplicate exclusiv pentru viitor, nu au, sub nici un aspect, caracter retroactiv.

Referirea din art.1 al legii la imobilele aflate, la 22 decembrie 1989, în posesia statului sau a unor persoane juridice nu are în vedere stabilirea momentului trecerii lor în proprietatea statului, ci exclusiv determinarea sferei locuinţelor cu privire la care se aplică reglementarea dată prin lege.

Cât priveşte obiecţia bazată pe afirmaţia că legea ar fi neconstituţională şi prin faptul că recunoaşte efectele Decretului nr.92/1950, deşi acesta era neconstituţional chiar şi în raport cu prevederile Constituţiei din 1948, iar pe de altă parte că, în aplicarea acestuia, s-au preluat de asemenea, respinsă, întrucât Curtea Constituţională nu este, potrivit Constituţiei, competentă să examineze concordanţa legilor anterioare cu prevederi constituţionale existente la data adoptării lor, şi nici să verifice modul în care s-au aplicat reglementările legale anterioare.

Trebuie să se observe, în fine, că, întrucât imobilele în discuţie se află, legal, în proprietatea statului, este evident că, spre a obţine reparaţia ce li se cuvine în lumina prevederilor legii, foştii proprietari sau, după caz, moştenitorii acestora trebuie să urmeze regulile instituite prin această lege, inclusiv cât priveşte accesul la instanţele judecătoreşti.

Aceasta reprezintă o garanţie pe care nu ar putea-o oferi calea unei acţiuni în revendicare a unui bun trecut incontestabil în proprietatea statului.

Obiecţiile privind neconstituţionalitatea art.1 alin.1 din lege sunt, de aceea, neîntemeiate

şi urmează să fie respinse în măsura în care se referă la locuinţele care au fost preluate de stat în baza unor titluri, aşadar în temeiul reglementărilor legislative existente la data respectivă, reglementări adoptate în baza unui alt regim constituţional.

În toate aceste cazuri, dreptul de proprietate al statului nu poate fi contestat, astfel încât restituirea bunurilor respective către foştii proprietari sau către moştenitorii acestora, ca şi reglementarea acordării unor despăgubiri nu pot fi realizate decât prin lege specială, astfel cum, de altfel, rezultă şi din Legea nr.58/1991 (art.77) şi din Legea nr.47/1992 [art.26 alin.(3)].

Alta este însă situaţia locuinţelor care au fost preluate de stat printr-un act administrativ ilegal, ori pur şi simplu în fapt, aşadar fără titlu, în condiţiile inexistenţei unei reglementări legale care să constituie temeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate al statului. În asemenea cazuri, dreptul de proprietate al persoanei fizice nu a fost desfiinţat legal, astfel încât, statul nefiind proprietar, asemenea imobile nu pot fi incluse în categoria celor avute în vedere într-o lege al cărei obiect este reglementarea situaţiei juridice a locuinţelor trecute în proprietatea statului. În alţi termeni - cu excepţia cazurilor în care, potrivit legii, apartamentele ar urma să fie, fără limitări valorice, restituite în natură fostului proprietar ori moştenitorilor acestora -, măsurile cuprinse în lege (acordarea de despăgubiri, vânzarea locuinţelor către chiriaşii care le ocupă ori păstrarea lor în patrimoniul statului) nu sunt aplicabile acelor locuinţe cu privire la care statul nu a dobândit, legal, dreptul de proprietate.

A considera, într-o dispoziţie a legii, că şi imobilele preluate de stat, fără titlu, fac obiectul dreptului său de proprietate ar fi să se recunoască acestei legi un efect constitutiv de drept de proprietate al statului, ceea ce ar presupune fie un efect retroactiv al legii, fie recurgerea la un mod de transformare a proprietăţii persoanelor fizice în proprietate de stat, pe care Constituţia din 1991 nu îl cunoaşte şi care, de aceea, nu poate fi acceptat.

Urmează, aşadar, ca obiecţia de neconstituţionalitate a acelei părţi a art.1 alin.1 din lege, care se referă la imobilele trecute în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, fără titlu, să fie primită.

Ar fi însă echitabil ca proprietarii unor asemenea imobile sau moştenitorii acestora să poată beneficia şi de prevederile acestei legi, câtă vreme, în forma actuală a legii, acest drept le este recunoscut.

Ar rămâne, de aceea, la aprecierea Parlamentului, cu prilejul reexaminării legii, posibilitatea adoptării unor măsuri de completare a dispoziţiilor acesteia privind:

- dreptul persoanelor ale căror locuinţe au fost preluate de către stat, fără titlu, şi al moştenitorilor acestora

- locuinţe cu privire la care statul nu a dobândit dreptul de proprietate

- de a opta pentru beneficiul aplicării legii, în ipoteza în care vor dori să renunţe la caleaincertă, lentă şi costisitoare a unei acţiuni în revendicare;

- interzicerea vânzării către chiriaşi a locuinţelor cu privire la care cei în cauză s-au adresat justiţiei în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a legii (cu condiţia de a notifica organelor competente, în acel termen, faptul de a fi introdus cererea de revendicare).

Cu prilejul unor asemenea completări ale legii ar urma - faţă de reglementarea dată prin art.24 alin.2 - să se aprecieze şi asupra necesităţii de a se reglementa dreptul persoanelor care au obţinut hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile de restituire a unor locuinţe, atacate cu recurs în anulare, de a beneficia de prevederile legii în cazul în care hotărârile respective vor fi desfiinţate în urma recursului; s-ar putea concepe o ”repunere" în termenul de 6 luni, în temeiul legii.

3. Urmează să fie respinsă critica referitoare la înfrângerea, prin art.1 alin.1 din lege, a principiului separaţiei puterilor, prin aceea că Parlamentul, în loc să legifereze, se substituie puterii judecătoreşti în măsura în care stabileşte, cu titlu general, prin lege, că toate preluările făcute de stat în perioada 1945-1989, indiferent în ce mod, echivalează cu transferuri corecte neconstituţionalitate, problema restituirii imobilelor trecute în proprietatea statului ori a despăgubirii foştilor proprietari nu poate fi rezolvată decât de instanţele judecătoreşti, iar nu pe calea legii; procedând altfel, legea ar încălca, în egală măsură, art.21 din Constituţie privind dreptul oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, precum şi art.125 alin.(1) din Constituţie, care statorniceşte realizarea justiţiei prin instanţele judecătoreşti stabilite de lege.

Este însă evident că, în prezenţa unui drept de proprietate, incontestabil din punct de vedere juridic, al statului asupra locuinţelor, întemeiat pe reglementări legale anterioare Constituţiei actuale, singura modalitate de restituire a imobilelor şi, după caz, de dezdăunare a foştilor proprietari este adoptarea unei legi speciale.

Într-adevăr, în prezenţa unor realităţi juridice consolidate ca efect al unor reglementări legale emise sub imperiul unei alte ordini constituţionale, instanţele judecătoreşti n-ar putea - în lipsa unor texte de lege menite să rezolve nemijlocit situaţiile complexe create în timp şi să concilieze interesele conflictuale ale diferitelor categorii de persoane - să ordone restituiri sau reparaţii, fără a se substitui, ele însele, puterii legiuitoare, depăşind, prin aceasta, limitele puterii judecătoreşti.

Nu se poate susţine, în raport cu prevederile legii, că acestea ar viola dispoziţiile art.21

şi ale art.125 alin.(1) din Constituţie, câtă vreme, potrivit art.18 din lege, hotărârile comisiilor instituite pentru stabilirea dreptului foştilor proprietari şi al altor persoane la restituirea în natură ori la acordarea de despăgubiri, precum şi a cuantumului şi valabile ale dreptului de proprietate. Astfel cum susţin, în esenţă, autorii acestei obiecţii de despăgubirilor, sunt supuse controlului judecătoresc, potrivit legii civile, şi pot fi atacate în termen de 30 de zile de la comunicare.

4. Nu s-ar putea vorbi, în aceste condiţii, nici despre violarea, prin prevederile legii, a textelor constituţionale referitoare la ocrotirea proprietăţii private, în mod egal, indiferent de titular, admiţându-se ideea, promovată de autorii uneia dintre sesizări, că legiuitorul recurge la o ”expropriere individuală”, neprevăzută de Constituţie.

Prevederile constituţionale referitoare la ocrotirea proprietăţii private, inclusiv cele care reglementează exproprierea pentru o cauză de utilitate publică, nu pot avea, nici ele, caracter retroactiv, spre a servi la aprecierea legalităţii unor măsuri adoptate în trecut, sub imperiul unei alte legislaţii şi al altui regim constituţional.

Pornind de la constatarea unor realităţi juridice existente, a căror validitate nu mai poate fi contestată, legea nu numai că nu realizează ”exproprierea individuală” a locuinţelor aflate în proprietatea statului, dar înfăptuieşte, cu mijloace specifice şi ţinând seama de realităţile economice şi sociale din prezent, o reparaţie în folosul foştilor proprietari, persoane fizice.

Scopul legii este acela de a statornici măsuri reparatorii - restituiri şi despăgubiri - în interesul foştilor proprietari, ale căror locuinţe au fost trecute în proprietatea statului, iar nu - astfel cum se afirmă - acela de a ”împroprietări” pe chiriaşi. Posibilitatea vânzării către chiriaşi a locuinţelor ce nu se restituie în natură foştilor proprietari este reglementată, prin art.9 alin.1 din lege, ca o formă în care statul, în calitate de proprietar, statorniceşte regimul juridic al bunurilor ce-i aparţin, astfel cum a făcut-o şi cu privire la cea mai mare parte a fondului său locativ, deja vândută, potrivit legii, persoanelor care ocupau locuinţele cu titlu de chiriaşi. Este vorba, totodată, despre recunoaşterea, prin lege, a unei îndreptăţiri egale a persoanelor cărora li s-au repartizat cu chirie locuinţe ale statului, de a le cumpăra, indiferent de modul în care locuinţele au fost dobândite în proprietate de către stat, înlăturându-se discriminarea actuală dintre chiriaşii din locuinţele construite de stat şi cei care ocupă locuinţe dobândite în proprietate, în alte moduri, de către acesta. Şi este vorba, în acelaşi timp, de o măsură menită să asigure realizarea scopului legii, acela de a acoperi o parte a cheltuielilor necesitate de despăgubirea foştilor proprietari, în condiţiile în care resursele bugetare ce pot fi alocate cu această destinaţie sunt, evident, neîndestulătoare.

Aşa fiind, ”necesitatea” reglementării cumpărării de către chiriaşi a locuinţelor nerestituite

în natură nu are nici o legătură cu cauzele de utilitate publică avute în vedere de Constituţie cu referire la condiţiile exproprierii [art.41 alin.(3)], dat fiind că obiectul legii este cu totul altul decât exproprierea.

Aşadar, obiecţiile de neconstituţionalitate care se referă la violarea art.41 şi art.135 alin.(6) din legea fundamentală urmează a fi, de asemenea, considerate ca neîntemeiate.

5. Nici o prevedere a legii nu îndreptăţeşte critica potrivit căreia ar fi încălcate prevederile art.42 din Constituţie, care garantează dreptul la moştenire.

Lăsând la o parte referirea pe care autorii acestei critici o fac la aşa-zisa ”expropriere deghizată” - referire ce nu are nici un suport faţă de prevederile legii şi care, de altfel, nu  poate decât în mod forţat să fie asociată cu garantarea dreptului la moştenire -, legea recunoaşte nelimitat drepturile moştenitorilor, acestea fiind identice cu cele ale fostului proprietar, la a cărui succesiune sunt chemaţi. Toate formele succesiunii sunt recunoscute, atât cea legală, cât şi cea testamentară; clasele de moştenitori nu sunt altele decât cele stabilite de legea civilă; nici o derogare de la normele de drept comun referitoare la procedura succesorală nu este prevăzută. Legea stabileşte, în fine (art.5 alin.4), că moştenitorii sunt socotiţi de drept că au acceptat succesiunea de la data depunerii cererii privind restituirea în natură a locuinţelor sau, după caz, acordarea de despăgubiri.

6. Nu poate fi acceptată nici critica privind violarea art.49 din Constituţie, text care are în vedere cazurile în care, prin lege, poate fi restrâns exerciţiul unor drepturi sau libertăţi. Obiecţia de neconstituţionalitate are în vedere încălcarea, prin art.2 alin.1 din lege, a dreptului la restituirea în natură a bunurilor trecute în proprietatea statului, precum şi a dreptului la despăgubire integrală pentru situaţia în care bunul nu este restituit în natură.

Este de observat, în primul rând, sub aspect formal, că textul art.49 nu se referă la restrângerea întinderii sau la suprimarea unor drepturi - cum pare a se susţine de către autorii sesizării, cu referire la consecinţe decurgând din dreptul de proprietate -, ci la restrângerea exerciţiului unor drepturi existente, recunoscute de alte texte constituţionale; iar drepturile la care se referă, concret, obiecţia nu figurează printre cele enumerate în cap. II al titlului II din Constituţie.

Pe de altă parte, spre a se putea vorbi despre restrângerea unui drept - ori, în termenii Constituţiei, a exerciţiului unui drept -, este necesar ca acel drept să existe, ceea ce, astfel cum s-a arătat în cele ce precedă, cât priveşte dreptul de proprietate, nu este cazul în raport cu prevederile legii, de vreme ce imobilele la care aceasta se referă fac obiectul dreptului de proprietate al statului. Dreptul foştilor proprietari de a li se restitui apartamentele ori de a primi despăgubiri urmează, deci, să se nască în viitor, prin aplicarea prevederilor legii.

În condiţiile în care, de altfel, prevederile constituţionale produc efecte numai pentru viitor, nu pot fi aplicate situaţiilor ce-şi găsesc reglementarea în lege nici textele Codului de procedură civilă, la care autorii uneia dintre sesizări fac ample referiri. Nu este vorba numai despre faptul că ne aflăm în prezenţa unor obiecţii care privesc concordanţa prevederilor legii cu Constituţia, iar nu cu dispoziţii cuprinse într-o altă lege, ci şi despre împrejurarea că autorii sesizării propun aplicarea legii civile la raporturi care nu au nimic comun cu aceasta, raporturi în care statul nu apare nicidecum ca un simplu debitor al unor obligaţii în cadrul cărora foştii proprietari sau moştenitorii acestora ar avea calitatea de creditori. Nu poate fi, aşadar, de conceput aplicarea normelor dreptului privat într-un domeniu aparţinând, fără nici o îndoială, în întregime, dreptului public.

Dar, întrucât nu poate fi vorba despre drepturi a căror existenţă este incontestabilă, aşadar despre drepturi al căror exerciţiu ar putea fi, eventual, restrâns în considerarea motivelor avute în vedere de art.49 din Constituţie, revine, ca atribut suveran, legiuitorului să aprecieze asupra modalităţilor şi condiţiilor de realizare a măsurilor reparatorii, ca şi asupra unor eventuale limite ale acestora. Evident că, nefiind vorba despre restrângerea exerciţiului unor drepturi, ci despre stabilirea, prin lege, a limitelor unor reparaţii, nu se poate vorbi despre aplicarea art.49 din Constituţie.

Limitarea întinderii reparaţiilor are în vedere, în cazul legii a cărei constituţionalitate este discutată, posibilităţile economice şi financiare existente în raport cu alte necesităţi şi priorităţi economice şi sociale, în a căror evaluare şi satisfacere legiuitorul este suveran. Cât priveşte modul de stabilire a despăgubirilor şi a întinderii acestora, prevederile legii (art.13 alin.2) consacră, fără îndoială, soluţii rezonabile.

Este, într-adevăr, important de arătat că, referitor la reparaţia în ipoteza privării de proprietate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului - a cărei practică este menţionată în punctul de vedere primit de la Guvern -, a stabilit, pe de o parte, că dreptul la indemnizare trebuie să aibă un cuantum rezonabil, iar pe de altă parte că metoda de evaluare a bunului trebuie să fie, la rândul ei, în mod manifest rezonabilă. Întrucât practica Curţii Europene a Drepturilor Omului se întemeiază pe acte internaţionale referitoare la drepturile omului, se poate considera că reglementarea cuprinsă în lege, cu privire la cuantumul despăgubirilor ce vor fi acordate foştilor proprietari, dă expresie exigenţelor reglementărilor internaţionale avute în vedere de art.20 din Constituţie.

7. O altă obiecţie de neconstituţionalitate are în vedere încălcarea art.54 din Constituţie, care obligă pe cetăţeni să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi; or, în opinia autorilor obiecţiei, legea creează premisele şi condiţiile juridice necesare chiriaşilor spre a încălca, cu bună-ştiinţă, dreptul foştilor proprietari, prin aceea că ei vor putea cumpăra apartamentele sau imobilele nerestituite.

Obiecţia urmează să fie respinsă. Trebuie constatat că între actualii chiriaşi ai locuinţelor trecute în proprietatea statului şi foştii proprietari ai acestor imobile nu există, nici în prezent şi nici nu se vor stabili, prin aplicarea prevederilor legii, nici un fel de raporturi juridice; aşa fiind, nu există nici o obligaţie juridică pe care chiriaşii ar fi chemaţi să o observe cu bună-credinţă.

Pe de altă parte, în conformitate cu prevederile legii (art.9), chiriaşii dobândesc dreptul de a cumpăra locuinţele pe care le ocupă nu de la foştii proprietari şi nici prin încălcarea drepturilor lor - aceştia având numai dreptul de a primi despăgubirile stabilite potrivit legii -, ci de la stat. Exercitarea de către o persoană a unui drept ce-i este recunoscut prin lege nu poate, nici în acest caz şi nici în general, să justifice, prin ea însăşi, o prezumţie a relei-credinţe.

De altfel, exercitarea abuzivă a unui drept se produce numai în situaţia în care dreptul se realizează în alt scop decât acela pentru care legea l-a recunoscut.

8. Obiecţia, potrivit căreia prevederile art.4 din lege, care stabilesc că cetăţenii români

domiciliaţi în străinătate nu beneficiază de prevederile legii decât dacă îşi stabilesc domiciliul în ţară în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a acesteia, încalcă art.16 din Constituţie, urmează să fie acceptată.

Într-adevăr, textul constituţional menţionat consacră egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări. Pe de altă parte, art.25 din Constituţie, garantând dreptul la libera circulaţie în ţară şi în străinătate, asigură fiecărui cetăţean facultatea de a-şi stabili domiciliul sau reşedinţa în orice localitate din ţară, de a emigra, precum şi de a reveni în România.

Condiţionarea, prin lege, a acordării reparaţiei pentru locuinţele trecute în proprietatea statului de obligaţia de a domicilia în ţară reprezintă, fără îndoială, o măsură care înfrânge egalitatea cetăţenilor, statornicind, în detrimentul celor ce domiciliază în străinătate, o discriminare inacceptabilă în lumina art.16 din Constituţie.

O asemenea condiţie poate apărea, în prezenţa textelor constituţionale, ca o veritabilă sancţiune pentru cei care nu au domiciliul în ţară.

Nu se poate considera, pe de altă parte, nici că faptul de a domicilia în străinătate ar fi practic incompatibil cu dreptul de a primi despăgubirile prevăzute de lege.

Nu se poate susţine, în fine - astfel cum se propune în punctul de vedere primit din partea preşedintelui Senatului -, că dreptul de a primi despăgubirile ar fi corelativ cu îndeplinirea unor obligaţii ce presupun prezenţa în ţară a celor în cauză - anume participarea la formarea veniturilor sectorului public, din care se alimentează cheltuielile ocazionate de plata despăgubirilor. Într-adevăr, legea nu prevede nicăieri, pentru virtualii beneficiari ai despăgubirilor, o asemenea obligaţie, care a echivala cu îndatorirea de a contribui financiar la propria lor dezdăunare.

Condiţia cuprinsă în art.4 din lege trebuie deci să fie înlăturată din textul acestui articol, care ar urma să prevadă expres faptul că de prevederile legii beneficiază şi cetăţenii români domiciliaţi în străinătate. Referirea din acest articol la cetăţenii români este constituţională, deci numai excluderea celor cu domiciliul în străinătate este contrară prevederilor art.16 din Constituţie.

9. Cât priveşte încălcarea art.18 din Constituţie prin faptul că străinii şi apatrizii sunt înlăturaţi de la beneficiul legii, este de observat, în primul rând, că nu există, în cuprinsul legii, o prevedere expresă în acest sens.

Aşa fiind, în cadrul punctului de vedere primit de la preşedintele Camerei Deputaţilor se susţine că, potrivit art.1 din lege, prevederile acesteia se aplică foştilor proprietari, indiferent dacă sunt sau nu cetăţeni români, străini sau apatrizi; se precizează, totuşi, că potrivit art.41 alin.(2) din Constituţie, străinii şi apatrizii nu vor putea dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor.

În schimb, în punctul de vedere al preşedintelui Senatului se porneşte de la ideea că străinii şi apatrizii nu pot beneficia de prevederile legii, expunându-se şi motivele pentru care obiecţia de neconstituţionalitate privind această soluţie nu poate fi primită.

În punctul de vedere al Guvernului nu se face nici o referire la acest aspect.

Apare, însă, neîndoielnică voinţa legiuitorului de a exclude străinii şi apatrizii de la aplicarea prevederilor legii, de vreme ce, chiar în ce-i priveşte pe cetăţenii români aflaţi în străinătate, beneficiul legii este recunoscut numai cu condiţia de a-şi stabili domiciliul în ţară. Dacă legea ar fi avut în vedere recunoaşterea dreptului de a beneficia de măsuri reparatorii şi străinilor ori apatrizilor, ar fi trebuit ca şi în cazul acestora să prevadă cel puţin condiţia pusă cetăţenilor români, căci altfel s-ar fi creat o inadmisibilă discriminare faţă de aceştia din urmă.

Rezultă, aşadar, printr-un raţionament per a contrario, că străinii şi apatrizii nu au fost avuţi în vedere de lege ca potenţiali beneficiari ai măsurilor pe care aceasta le cuprinde.

Interpretarea are la bază textul art.4 din lege, astfel încât este evident că modificarea acestui articol, în sensul avut în vedere la pct.8, ca urmare a constatării neconstituţionalităţii sale, nu va mai îngădui deducerea voinţei legiuitorului cu privire la chestiunea de a şti dacă străinii şi apatrizii beneficiază sau nu de prevederile legii.

Este, de aceea - şi aici - necesar ca, în cadrul procedurii de reexaminare a legii, Parlamentul să aprecieze cu privire la rezolvarea acestei probleme, urmând ca, dacă socoteşte necesar, să introducă precizările corespunzătoare, eventual în chiar cuprinsul art.4 din lege.

Soluţia care se desprinde din actuala redactare a legii este, însă, la adăpostul oricărei critici de neconstituţionalitate. Într-adevăr, textul art.18 alin.(1) din Constituţie - la care se referă una dintre sesizări - prevede că ”cetăţenii străini şi apatrizii care locuiesc în România se bucură de protecţia generală a persoanelor şi a averilor, garantată de Constituţie şi de alte legi”. Excluzând şi în acest caz o aplicare retroactivă a legii fundamentale, nu se poate pretinde asimilarea acestor persoane cu cetăţenii români sub aspectul vocaţiei la beneficiul unei legi ce creează drepturi numai pentru viitor.

Trebuie însă precizat că protecţia generală a averilor, la care se referă textul constituţional menţionat, nu poate, nicidecum, să oblige pe legiuitor la includerea, în regimul de favoare pe care înţelege să-l instituie pentru cetăţenii români într-un anumit domeniu al relaţiilor sociale, şi a persoanelor care nu au această calitate, iar măsurile instituite prin această lege exced, neîndoielnic, cadrul protecţiei generale a averilor aparţinând străinilor sau apatrizilor. Într-adevăr, în lumina textului constituţional se au în vedere, ca obiect al protecţiei, averile existente, iar nu şi drepturile conferite de lege pentru viitor, peste limitele acelor averi. Adoptarea unor asemenea măsuri exclusiv cu privire la cetăţenii români este, de aceea, atributul suveran al legiuitorului.

10. Susţinerea potrivit căreia art.24 alin.2 din lege se abate de la art.128 din Constituţie, pe de o parte pentru că ar reprezenta un amestec nejustificat al legiuitorului în activitatea de judecată, iar pe de altă parte că trimite la dispoziţiile art.330 din Codul de procedură civilă, text care ar fi, el însuşi, neconstituţional, urmează să fie înlăturată.

Într-adevăr, art.24 alin.2 din lege nu cuprinde o reglementare legislativă nouă, ci se mulţumeşte să facă trimitere la norme deja existente, anume acelea cuprinse în Codul de procedură civilă. Prevăzând că hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile vor putea să fie atacate cu recurs în anulare, textul legii nu are caracter imperativ şi, deci, nu adaugă cu nimic la reglementarea de drept comun.

Presupunerea că, printr-un asemenea text, s-ar dori să se sugereze o anumită orientare a practicii în materie este excesivă, având caracter politic.

Trimiterea, într-o lege, la prevederile unei alte legi în vigoare este, de altfel, un procedeu obişnuit în tehnica legislativă, larg utilizat în legislaţia noastră, şi acesta nu poate fi, sub nici un aspect, contrar normelor şi principiilor constituţionale.

Pe de altă parte, constituţionalitatea prevederilor Codului de procedură civilă nu este o chestiune care poate fi discutată şi soluţionată de Curtea Constituţională cu prilejul analizei obiecţiilor de neconstituţionalitate a legii la care se referă sesizările, întrucât o asemenea analiză ar depăşi limitele competenţei Curţii, astfel cum sunt stabilite prin art.144 lit.a) din Constituţie, care se referă exclusiv la legea adoptată, înainte de promulgare.

11. Obiecţiile privind neconstituţionalitatea unor texte ale legii, care ar înfrânge dispoziţiile art.20 din Constituţie, nu pot fi acceptate.

Într-adevăr, prevederile art.20 din Constituţie, prin care se stabileşte raportul între reglementările internaţionale la care România este parte şi legislaţia internă, nu pot avea, desigur, caracter retroactiv şi, ca atare, nu pot servi pentru aprecierea unor dispoziţii legislative anterioare legii fundamentale şi nici pentru dezlegarea problemelor legate de raporturile juridice născute într-un regim constituţional în care principiile instituite prin textele constituţionale actuale nu erau cunoscute.

Efectele unor asemenea reglementări internaţionale asupra legislaţiei interne şi a aplicării acesteia, pentru perioada anterioară Constituţiei în vigoare, nu pot fi, aşadar, decât acelea care puteau exista în momentul în care s-au produs.

Trecând peste faptul că Declaraţia referitoare la principiile fundamentale ale justiţiei în legătură cu victimele abuzului de putere, adoptată prin Rezoluţia nr.46/34 a Adunării generale a O.N.U., nu poate fi inclusă, prin caracterul ei de recomandare, printre reglementările internaţionale avute în vedere de art.20 din Constituţie, trebuie, de altfel, să constatăm, chiar în afara chestiunilor privind neretroactivitatea prevederilor constituţionale menţionate, că problema se reduce, în ultimă analiză, la acordarea despăgubirilor şi la caracterul lor, aspecte sub care obiecţiile cuprinse în sesizările primite nu îndreptăţesc concluzia că legea s-ar abate de la normele internaţionale în materie. Nu s-ar putea, într-adevăr, susţine că modul de acordare a despăgubirilor şi cuantumul acestora - astfel cum sunt stabilite prin lege - nu ar fi rezonabile ori ar înfrânge principii de echitate socială, în raport cu realităţile sociale din România şi cu posibilităţile economice existente.

12. Cât priveşte sesizarea adresată de grupul de senatori, prin care se susţine că, în fapt, au votat în favoarea legii numai 68 sau 69 de membri ai Senatului - în timp ce pentru adoptare erau necesare 72 de voturi ”pentru” -, aceasta urmează să fie respinsă.

Într-adevăr, sesizarea are în vedere o situaţie a cărei apreciere, în cadrul procedurii de adoptare a legilor în Senat, revine exclusiv membrilor acestuia şi nu poate face obiect al controlului de constituţionalitate din partea Curţii Constituţionale.

Astfel cum rezultă din stenograma dezbaterilor din şedinţa din 20 iunie 1994 a Senatului, problema ce face obiectul sesizării a fost ridicată şi discutată în şedinţa respectivă, fără să se fi constatat neregularităţi în aplicarea regulilor de procedură cu prilejul adoptării legii.

În aceste condiţii, obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, dat fiind că legea a

fost adoptată cu respectarea prevederilor Constituţiei.

13. În sesizarea grupului de deputaţi se invocă încălcarea prevederilor art.76 alin.(2) din Constituţie şi, deopotrivă, a art.54 din Regulamentul şedinţelor comune ale celor două Camere. Se are în vedere faptul că, întrucât raportul comisiei de mediere, care fusese adoptat de Senat - cu excepţia art.10 din proiectul legii -, nu a întrunit, după dezbatere, numărul necesar de voturi la Camera Deputaţilor, în şedinţa comună a Camerelor din 25 iunie 1995 au fost supuse dezbaterii numai prevederile art.10 (votat de Senat în propria sa redactare, deşi comisia de mediere propusese spre votare textul Camerei Deputaţilor).

Obiecţia de neconstituţionalitate urmează a fi examinată în lumina Deciziei nr.62/1995 a Curţii Constituţionale cu privire la constituţionalitatea Legii pentru accelerarea procesului de privatizare, lege care a trecut prin aceleaşi proceduri parlamentare ca şi legea a cărei constituţionalitate este contestată, cu deosebirea că aceste proceduri s-au desfăşurat la Senat.

În termenii analizei făcute în decizia menţionată trebuie să se constate - exceptând situaţia art.10 din proiectul legii, al cărui cuprins a fost discutat în şedinţa comună a celor două Camere - că respingerea raportului de mediere de către Camera Deputaţilor nu este reală.

Într-adevăr, toate propunerile comisiei de mediere, vizând eliminarea divergenţelor dintre Camere, au fost admise, text cu text, de Camera Deputaţilor, în cadrul dezbaterilor prilejuite de examinarea raportului comisiei de mediere, astfel cum rezultă din stenograma şedinţei din

27 iunie 1995. Or, propunerile astfel acceptate ale comisiei de mediere nu făceau altceva decât să consemneze concilierea fiecărei divergenţe în parte. Acceptarea, după discuţii, a acestor propuneri nu putea să însemne, în fond, decât faptul că divergenţele au fost, rând pe rând, eliminate. Împrejurarea că, în final, raportul comisiei de mediere a fost aprobat cu o majoritate care nu era cea absolută, nu poate duce la concluzia că divergenţele persistă, ca şi cum raportul comisiei nu ar fi existat;  o asemenea concluzie ar contrazice hotărârile succesive luate, regulamentar, prin vot, de către Camera Deputaţilor pentru aprobarea fiecărei propuneri cuprinse în raportul de mediere, vizând concilierea tuturor divergenţelor. Iar art.10 din proiectul legii, rămas în divergenţă, a fost discutat şi adoptat în şedinţa comună a celor două Camere.

În realitate, neîntrunirea majorităţii absolute în Camera Deputaţilor nu poate duce la concluzia reînvierii divergenţelor, conciliate anterior prin aprobarea propunerilor de mediere atât în Senat, cât şi în Camera Deputaţilor.

Aşa fiind, luarea de către plenul celor două Camere a hotărârii de a se trece la votarea raportului de mediere (fiind supuse dezbaterii numai prevederile art.10 din lege), potrivit ordinii de zi aprobate, nu poate fi considerată neconstituţională, cât timp aceasta corespunde scopului şi raţiunii pentru care fusese convocată şedinţa comună.

Obiecţia de neconstituţionalitate urmează, aşadar, să fie respinsă.

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul prevederilor art.15 alin.(2), art.16 alin.(1), art.17, art.18 alin.(1), art.20, art.21, art.25, art.41 alin.(1)-(5) şi (7), art.42, art.49, art.54, art.74 alin.(1), art.76 alin.(2), art.125 alin.(1), art.128, art.135 alin.(6), art.144 lit.a) şi art.150 din Constituţie, precum şi al prevederilor art.20 alin.(2) şi (3) din Legea nr.47/1992,

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

În numele legii

 

DECIDE:

1. Constată că sesizarea grupului de 50 de deputaţi, ce formează obiectul Dosarului nr.106A/1995, nu a fost făcută cu respectarea prevederilor art.144 lit.a) din Constituţie, Curtea Constituţională nefiind legal sesizată pentru a se pronunţa asupra obiecţiilor de neconstituţionalitate cuprinse în această sesizare.

2. Constată că Legea pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, a fost adoptată cu respectarea prevederilor art.74 alin.(1) şi ale art.76 alin.(2) din Constituţie.

3. Constată că art.1 - cu excepţia prevederilor alin.1 referitoare la locuinţele trecute, fără titlu, în proprietatea statului -, art.2 alin.1, art.9 alin.1, art.13 alin.2 şi art.24 din aceeaşi lege sunt constituţionale.

4. Constată că precizarea ”fără titlu” din art.1 alin.1, precum şi condiţia de stabilire a domiciliului în ţară, prevăzută de art.4 din lege, sunt neconstituţionale.

5. Decizia se comunică Preşedintelui României, preşedintelui Camerei Deputaţilor şi preşedintelui Senatului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Deliberarea a avut loc la data de 19 iulie 1995 şi la ea au participat: Ioan Muraru, preşedinte, Costică Bulai, Mihai Constantinescu, Ioan Deleanu, Antonie Iorgovan, Lucian Stângu şi Victor Dan Zlătescu, judecători.