The measure is available in the following languages:
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3644/2012
Dosar nr. 21389/3/2009
Şedinţa publică de la 23 mai 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea din data de 20 mai 2009, înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 21389/3/2009, reclamantul S.V. a chemat în judecată pe pârâta SC U. SA, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să constate refuzul pârâtei de a răspunde notificării nr. 2295/2001 emisă de BEJ A.P. şi înregistrată la SC U. SA la data de 11 martie 2009, prin care reclamantul a solicitat, alături de alte persoane îndreptăţite, restituirea în natură a imobilului situat în sector 1, compus din teren în suprafaţă de 4411 mp şi clădiri, şi să o oblige pe pârâtă la restituirea în natură a imobilului notificat.
În motivarea acţiunii, s-a arătat că notificarea nr. 2295/2001 a fost trimisă iniţial către Primăria municipiului Bucureşti, deoarece la acea dată unitatea deţinătoare nu era cunoscută. Ulterior, după identificarea prin mijloace proprii a unităţii deţinătoare, reclamantul a arătat că a solicitat Primăriei municipiului Bucureşti trimiterea dosarului nr. 13861 întocmit în temeiul Legii nr. 10/2001 către SC U. SA, spre competentă soluţionare.
Urmare a demersului reclamantului, Primăria municipiului Bucureşti şi-a declinat competenţa în favoarea A.V.A.S. emiţând dispoziţie în acest sens. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în cadrul contestaţiei la dispoziţia de trimitere a notificării la A.V.A.S., a statuat irevocabil că SC U. SA este competentă să soluţioneze notificarea. În baza acestei decizii, dosarul format ca urmare a notificării a fost înregistrat la SC U. SA la data de 11 martie 2009.
Reclamantul mai arată că, până la introducerea acţiuni, SC U. SA nu a soluţionat notificarea, astfel că a fost sesizată instanţa de judecată în condiţiile deciziei nr. XX/2007 a I.C.C.J.
În fapt, reclamantul a arătat că prin hotărârea penală nr. 2 din 4 iunie 1945 Statul român a confiscat de la autorii lui, respectiv S.P. şi membrii familiei acestuia, 89,614584% din acţiunile SC U. SA, inclusiv patrimoniul societăţii. După confiscarea societatea a continuat să funcţioneze ca societate pe acţiuni, având ca acţionar majoritar statul, în mâinile autorilor reclamantului rămânând doar 1,967788% din acţiuni. Acestea din urmă au fost preluate fără titlu de stat, în condiţiile în care I.Z. nu era menţionată în anexele Legii nr. 119/1948.
Preluarea fără titlu a acţiunilor şi patrimoniului societăţii este cu prisosinţă dovedită, în opinia reclamantului, prin faptul că, în urma promovării unui recurs în anulare, hotărârea penală de condamnare a fost desfiinţată, autorii reclamantului fiind reabilitaţi.
Reclamantul susţine că parte din bunurile SC U. SA au aparţinut numitului S.P. şi au fost aduse ca aport la capitalul social.
La termenul din data de 11 noiembrie 2009, pârâta SC U. SA a formulat cerere de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice şi a Ministerului Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional.
În motivarea cererii de chemare în garanţie, s-a arătat că SC U. SA a fost înfiinţată prin H.G. nr. 171/1991, hotărâre dată în aplicarea Legii nr. 15/1990, pentru teren emiţându-se certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M11 nr. 0006 /1993. Din data de 27 februarie 1999, SC U. SA este integral privatizată, fiind listată la bursa de valori Bucureşti, piaţa RASDAQ, astfel că toate transferurile ulterioare cu privire la acţiuni s-au efectuat în conformitate cu prevederile legale privind piaţa de capital.
Prin încheierea de la termenul din 11 iunie 2010, tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional.
Prin sentinţa civilă nr. 922 din 18 iunie 2010, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional, pe cererea de chemare în garanţie, această fiind respinsă în consecinţă, s-a respins cererea reclamantului în contradictoriu cu pârâta SC U. SA, şi s-a respins cererea de chemare în garanţie formulată împotriva Ministerului Finanţelor Publice, ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente;
Terenul pe care se află construcţia cunoscută sub numele de SC U. SA a aparţinut fostei societăţi anonime pe acţiuni U. SA, potrivit actelor de vânzare-cumpărare depuse la dosarul cauzei şi autorizaţiei de construcţie nr. 103 B/1928 a sectorului 1 galben, constituind patrimoniul social al acestei societăţi alături de alte mobile şi imobile.
În urma condamnării mai multor persoane, printre care şi P.S., directorul Z.U. şi deţinătorul majorităţii acţiunilor, prin hotărârea nr. 2 din 04 iunie 1945 a tribunalului poporului, pentru săvârşirea de crime de război, s-a dispus şi confiscarea totală a averii.
Ulterior, după anul 1989, s-a admis recursul în anulare şi prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 17 din 08 mai 1995 autorul reclamanţilor a fost achitat, cu consecinţe şi asupra bunurilor confiscate.
La dosar s-au depus acte de stare civilă din care rezultă că reclamantul din prezenta cauză este moştenitorul defunctei R.I.S.T., care, la rândul său, a fost moştenitoarea defunctei P.J.E., una dintre moştenitoarele lui P.S., conform certificatului de moştenitor nr. 34 din 22 noiembrie 1999 emis de BNP F.R.P.. Prima instanţă a constatat că urmaşii lui P.S. au formulat notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001, iar prin decizia nr. 7934 din 05 mai 2007 Primăria municipiului Bucureşti a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului, care, la rândul său, a trimis întregul dosar către SC U. SA, întrucât imobilul se află în patrimoniul acestei pârâte.
Raportat la calitatea procesuală pasivă a chematului în garanţie Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional, tribunalul a reţinut că acesta nu a avut niciodată în patrimoniu imobilul ce face obiectul prezentei cauze, ci a avut atribuţii administrative în emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, potrivit Legii nr. 15/1990 şi H.G. nr. 834/1991.
Cu privire la fondul cauzei, tribunalul a reţinut că autorul reclamantului a deţinut 89,614584 % din acţiunile SC U. SA; că aceste acţiuni au fost preluate în baza unei sentinţe penale de condamnare, care ulterior a fost anulată prin admiterea recursului în anulare; că, deşi legea care a stat la baza condamnării autorului reclamantului (nr. 312/1945), este exceptată de la aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, reclamantul beneficiază de dispoziţiile acestei legi, deoarece, după anul 1990, hotărârea de condamnare a fost anulată; că, potrivit deciziei Curţii Constituţionale nr. 830/2008, este posibilă solicitarea de restituire în natură a imobilelor evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale, indiferent dacă acestea au fost preluate de stat cu titlu valabil sau fără titlu valabil, şi că, deşi imobilul a fost preluat abuziv din patrimoniul autorului reclamantului, în prezent, acesta face parte din patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate, ceea ce înseamnă că trebuiesc analizate aspectele privitoare la legalitatea privatizării în condiţiile art. 45 şi art. 46 din Legea nr. 10/2001. Sub acest aspect, tribunalul a reţinut că privatizarea a avut loc cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 15/1990 şi că la data de 2 aprilie 1997 SC U. SA era în totalitate privatizată, iar statul prin diversele sale instituţii nu mai deţinea nici o acţiune.
În aceste condiţii, prima instanţă a conchis că reclamantul nu mai poate solicita decât măsuri reparatorii prin echivalent şi că imposibilitatea restituirii în natură a imobilului nu constituie o încălcare a prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la CEDO, atâta timp cât acesta beneficiase de măsuri reparatorii în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005. Întrucât nu a fost obligată pârâta să restituie în natură imobilul către reclamant, tribunalul a reţinut că cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice nu poate fi admisă.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin decizia nr. 555 A din 26 mai 2011, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul reclamant S.V., reţinând, în esenţă, că prin apel se critică doar soluţia dată cererii principale; că, deşi strict formal cererea principală cuprindea două capete de cerere şi anume constatarea refuzului SC U. SA de a răspunde notificării, respectiv obligarea pârâtei SC U. SA la restituirea în natură a imobilului ce făcea obiectul notificării, din punctul de vedere al drepturilor afirmate, petitul acţiunii cuprinde o singură solicitare şi anume rezolvarea pe fond de către instanţă a notificării prin care se solicită restituirea în natură a imobilului de către SC U. SA; că prima instanţă a interpretat corect petitul acţiunii, făcând aplicarea deciziei în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, şi că dacă s-ar accepta susţinerea apelantului conform căreia primul capăt de cerere (în constatarea refuzului) ar fi distinct de cel de-al doilea capăt de cerere (obligarea SC U. SA la restituirea în natură a imobilului) s-ar ajunge la soluţia de inadmisibilitate a cererii în constatare pe motiv că este urmată de cererea în realizare a aceluiaşi drept. Or, cererea în constatare este inadmisibilă, potrivit art. 111 C. proc. civ., atâta timp cât titularul are posibilitatea formulării unei cereri în realizarea dreptului.
Faţă de cele arătate, Curtea a reţinut că motivul de apel prin care se susţine că prima instanţă nu s-a pronunţat pe primul capăt de cerere este nefondat .
În privinţa criticilor apelantului relative la respingerea solicitării de obligare a pârâtei la restituirea în natură a imobilului, Curtea a apreciat, de asemenea, ca sunt nefondate, pentru următoarele motive:
Principiul restituirii în natură a imobilelor ce fac obiectul Legii nr. 10/2001 comportă mai multe excepţii, situaţia bunului ce face obiectul notificării reclamantului înscriindu-se într-una dintre acestea. Este vorba de situaţia imobilelor evidenţiate în patrimoniul societăţilor comerciale, integral privatizate la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, dacă actele juridice de înstrăinare efectuate în cadrul procesului de privatizare au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la momentul privatizării. În cazul acestor imobile, indiferent dacă au fost preluate cu titlu valabil sau fără titlu valabil de către stat, persoanele îndreptăţite pot obţine doar măsuri reparatorii prin echivalent [art. 29 alin. (1) din Legea nr.10/2001].
Interpretarea corectă a dispoziţiilor deciziei Curţii Constituţionale nr. 830/2008 este aceea că dacă imobilul a fost preluat fără titlu valabil de către stat, el se restituie în natură, chiar şi dacă se află în patrimoniul unei societăţi comerciale integral privatizată.
Din această perspectivă, Curtea a reţinut că prima instanţă a verificat situaţia juridică a imobilului solicitat de reclamant, inclusiv prin raportare la dispoziţiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, o astfel de verificare privitoare la legalitatea privatizării societăţii fiind necesară pentru corecta soluţionare a cauzei. Doar dacă actele juridice de înstrăinare efectuate în cursul privatizării ar fi fost nelegale, s-ar fi putut obţine restituirea în natură a bunului de către reclamant.
Susţinerea apelantului conform căreia prima instanţă a dat mai mult decât s-a cerut atunci când a constatat, în considerentele hotărârii, că privatizarea este legală, nu a fost primită, cu motivarea că, pe de o parte, respectiva constatare nu se regăseşte în dispozitivul sentinţei, iar, pe de altă parte, ea era obligatoriu a fi făcută din perspectiva raţionamentelor juridice care au determinat pronunţarea soluţiei. Nu se putea susţine în mod legal că restituirea în natură nu este posibilă, atâta timp cât nu se pleacă de la premisa că actele de înstrăinare efectuate în cursul privatizării au fost efectuate cu respectarea legii.
Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. 2267/2007 stabilea că instituţia implicată în privatizarea societăţii comerciale (A.V.A.S. în actuala formulare a textului de lege) trebuie să propună măsuri reparatorii prin echivalent în condiţiile art. 31 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. În aceeaşi decizie, s-a reţinut că în speţa respectivă nu erau aplicabile dispoziţiile art. 31 alin. (3) din lege, deoarece contestatorul nu solicita această modalitate de reparaţie pentru imobilul în litigiu.
Raţionamentul regăsit în decizia menţionată anterior a fost apreciată ca fiind corect şi logic, deoarece, dacă reclamantul doreşte restituirea în natură a imobilului, o astfel de cerere nu poate fi soluţionată decât de către entitatea în patrimoniul căreia se află acesta. Evident că dacă s-ar fi solicitat acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 şi ale art. 31 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, A.V.A.S. ar fi fost competentă şi ar fi avut calitate procesuală, iar anularea dispoziţiei nr. 7934 din 5 mai 2007 emisă de Primarul general al municipiului Bucureşti nu s-ar mai fi impus.
În altă ordine de idei, Curtea a reţinut că susţinerile intimatului conform cărora imobilul nu intră în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, deoarece ar fi fost preluat în urma unei condamnări penale aplicate în temeiul Legii nr. 312/1945, nu a fost reţinută, cu motivarea că respectiva condamnare nu mai subzistă, urmare a admiterii recursului în anulare, în anul 1995.
De asemenea, Curtea a constatat că, independent de actuala situaţie juridică a imobilului, autorului reclamantului i s-au preluat de către stat acţiuni şi nu bunuri imobile. Dacă acţiunile aparţin titularului acestora (în cazul celor nominative) sau posesorului acestora (în cazul celor la purtător) imobilele aparţin persoanei juridice în patrimoniul căreia se regăsesc, indiferent dacă includerea acestora în patrimoniu este rezultatul aducerii lor ca aport în natură la capitalul social sau rezultatul dobândirii printr-o altă operaţiune juridică.
Din perspectiva celor arătate mai sus, Curtea a concluzionat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 3 lit. b), teza a II-a şi art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, astfel că reclamantul nu ar fi putut obţine restituirea în natură nici dacă imobilul nu s-ar fi aflat în patrimoniul unei societăţi comerciale integral şi legal privatizate, atâta timp cât autorul acestuia împreună cu familia sa nu deţineau toate acţiunile societăţii comerciale.
S-a mai reţinut, că în prezenta cauză nu s-au analizat relaţiile dintre S.V. şi ceilalţi moştenitori ai defunctei R.I.S.T., decedată la data de 21 iulie 2002, cu ultim domiciliu în Germania, astfel cum aceştia sunt indicaţi în certificatul de calitate de moştenitor nr. 18 din 13 martie 2003, aflat la fila 76 dosar fond; că prin respingerea prezentei acţiuni, care tindea la obţinerea restituirii în natură a bunului, nu sunt afectate drepturile persoanelor titulare a notificării de a obţine măsuri reparatorii prin echivalent în condiţiile art. 31 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, şi că, sub aceste aspect, este important de reafirmat că Înalta Curte a statuat că A.V.A.S. nu este competent să soluţioneze cererea de restituire în natură şi a constatat că în respectiva cauză nu se solicitase acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul S.V., criticând-o pentru nelegalitate şi invocând ca temei legal al criticilor formulate art. 304 pct. 5, 6 şi 9 C. proc. civ.
Astfel, invocând art. 304 pct. 5 C. proc. civ., criticile formulate de reclamant vizează nesoluţionarea de către instanţe a primului capăt de cerere referitor la constatarea refuzului pârâtei SC U. SA de a soluţiona notificarea, cu motivarea că Legea nr. 10/2001 este o lege specială de reparaţie a persoanelor deposedate de bunurile lor imobile în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 -22 decembrie 1989 şi că acest act normativ instituie o procedură specială de restituire care este în principal administrativă, şi numai în mod excepţional judiciară, respectiv, în cazul refuzului unităţii notificate/deţinătoare de a soluţiona notificarea în termen legal, şi în cazul contestaţiei împotriva deciziei/dispoziţiei de soluţionare a notificărilor.
Faţă de această menţiune, s-a arătat că se impune a observa că instanţa fondului era obligată să soluţioneze primul capăt de cerere prin care se solicită să se constate refuzul nejustificat al pârâtei de a răspunde la notificare, deoarece numai în situaţia constatării refuzului nejustificat al deţinătoarei imobilului instanţa este competenta să soluţioneze fondul notificării.
Aceasta situaţie se impune a fi reţinută şi în lumina Deciziei în interesul legii nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a intervenit in legătura cu stabilirea competenţei instanţei de a judeca pe fond contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care se solicită restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv sau în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificare.
În consecinţă, s-a arătat că, în speţă, pentru a stabili dacă este competentă să soluţioneze fondul notificării, instanţa trebuia mai întâi să verifice dacă a fost legal investită, adică să constate că nesoluţionarea notificării de către pârâtă este nejustificată şi numai după aceea să analizeze notificarea pe fond şi că soluţionarea primului capăt de cerere este obligatorie faţă de dispoziţiile art. 129 alin (6) C. proc. civ., potrivit cărora „în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecaţii".
Cu privire la această critică, reclamantul a mai arătat că nici fondul notificării nu a fost soluţionat, întrucât instanţele de fond şi apel, deşi analizează condiţiile incidente din punctul de vedere al acestora, nu obligă unitatea deţinătoare la îndeplinirea vreunei obligaţii, şi nici nu stabilesc ce se întâmplă cu notificarea, aflându-se la acest moment în punctul din care a pornit în demersul judiciar, fără nicio soluţie, câtă vreme în opinia instanţelor unitatea deţinătoare nu are nici o obligaţie, lăsând astfel impresia că, pe de o parte, unitatea deţinătoare nu are obligaţia de restituire în natură a imobilului, deoarece nu se află în atare ipoteză, iar, pe de altă parte, că demersul administrativ, dar şi cel judiciar sunt blocate, câtă vreme persoanele îndreptăţite nu-şi schimbă opţiunea din restituirea în natură a imobilului în despăgubiri prin echivalent, iar această soluţie nu are nici temei legal.
Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., s-a arătat că, în mod nelegal, instanţa s-a pronunţat cu privire la legalitatea procesului de privatizare a SC U. SA, deşi acest aspect nu a fost invocat de niciuna dintre părţile litigante.
Mai mult decât atât, faţă de situaţia de fapt stabilită prin probele administrate în cauză, în sensul că imobilul a fost preluat de la autorul reclamantului şi alţi membri ai familiei sale în mod abuziv, prin aplicarea hotărârii penale nr. 2 din 04 iunie 1945, anulată ulterior prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 17 din 08 mai 1995, în raport de decizia nr. 830/2008 a Curţii Constituţionale, aspectul legalităţii privatizării societarii deţinătoare a imobilului nu prezintă relevanţă.
Pronunţând neconstituţionalitatea art. I pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005, Curtea Constituţională a statuat că „toate persoanele care au depus cereri în termenul legal se află într-o situaţie juridică identică, şi anume au dobândit vocaţie la măsuri reparatorii, cu precizarea că în cazul bunurilor preluate fără titlu valabil persoanele îndreptăţite vor beneficia de restituirea în natură a respectivelor bunuri".
În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a arătat că acesta priveşte soluţia pronunţata cu privire la cererea de chemare în judecată, respectiv cererea de restituire în natură a imobilului; că, faţă de argumentele reţinute atât de instanţa de fond, cât şi de instanţa de apel, soluţiile pronunţate sunt nelegale, instanţele neţinând seama de dispoziţiile legale incidente şi de hotărârile judecătoreşti obligatorii, respectiv Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Decizia nr. 830/2008 a Curţii Constituţionale şi Decizia nr. 8047 din 12 decembrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în dosarul nr. 22667/2008, irevocabilă.
În privinţa soluţiei pronunţată cu privire la cererea de restituire în natură a imobilului, s-a arătat că este reală susţinerea instanţei de apel în sensul că în apel a fost criticată doar soluţia dată cererii principale. Acest aspect este lesne de observat prin parcurgerea motivelor de apel, iar faptul că instanţa consideră că cererea nu are decât un capăt de cerere, corelativ unui singur drept dedus judecaţii, nu poate modifica intenţia şi dreptul de dispoziţie al părţii.
Concluzia instanţei de apel cu privire la faptul că, prin Decizia nr. 8047 din 12 decembrie 2008, pronunţată în dosarul nr. 22667/2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ar fi opinat că instituţia implicată în privatizare (actuala A.V.A.S.) trebuie să propună masuri reparatorii în echivalent în condiţiile art. 31 alin (3) din Legea nr. 10/2001, dar ca art. 31 alin (3) nu este aplicabil în speţă, deoarece „contestatorul nu solicita aceasta modalitate de reparaţie pentru imobilul în litigiu", s-a arătat că este eronată.
S-a mai arătat, că, urmare a intervenirii Deciziei nr. 830/2008 a Curţii Constituţionale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a mai găsit utilitatea analizei aspectelor şi argumentelor invocate în cauza, referitor la instituţia ce ar trebui să soluţioneze notificarea, deoarece faţă de situaţia preluării fără titlu valabil a imobilului şi solicitarea restituirii în natură a acestuia, raportat la Decizia nr. 830/2008, soluţia ce se impunea era cea pronunţată, respectiv declinarea competentei de soluţionare a notificării în favoarea SC U. SA, ca unitate deţinătoare a imobilului; că respectarea dispoziţiilor legale cu prilejul procesului de privatizare a SC U. SA nu are relevanţă având în vedere regula restituirii în natura a imobilelor preluate abuziv; că art. 9 în Legea nr. 10/2001 stipulează în mod expres că imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire şi libere de orice sarcini, şi că motivarea instanţei în sensul că persoanele îndreptăţite nu au dreptul la măsura restituirii în natură, deoarece obiectul preluării abuzive au fost acţiunile şi nu bunul în sine, nu are temei legal, întrucât din art. 18 din Legea nr. 10/2001, invocat de instanţa de apel, nu rezultă în mod expres că „persoanele îndreptăţite trebuie să fi deţinut toate acţiunile persoanei juridice”, condiţia prevăzută fiind aceea de a fi fost asociat unic al persoanei juridice, sau asociaţii să fi fost membrii aceleiaşi familii.
Examinând decizia în limita criticilor formulate, potrivit art. 304 pct. 5, 6 şi 9 C. proc. civ., instanţa constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente:
Critica potrivit căreia, greşit, instanţele de fond şi apel nu au soluţionat primul capăt de cerere referitor la constatarea refuzului pârâtei de a soluţiona notificarea, cu încălcarea dispoziţiilor art.129 alin. (6) C. proc. civ., este nefondată.
Astfel, invocând prevederile art.129 alin. (6) C. proc. civ., potrivit cărora, „în toate cazurile judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii”, reclamantul invocă, implicit, soluţionarea cauzei cu încălcarea principiului disponibilităţii, ce lasă, în procesul civil, la libera alegere a reclamantului fixarea cadrului procesual şi a limitelor cererii, respectiv cu privire la persoanele cu care înţelege să se judece şi la obiectul procesului.
Or, în speţă, obiectul procesului l-a constituit cererea reclamantului de restituire în natură a imobilului în litigiu deţinut de pârâta S.C. U. S.A., urmare a refuzului S.C. U. S.A. de a soluţiona notificarea nr. 2295/2001 emisă de BEJ A.P.
Deşi acţiunea este structurată formal pe două capete de cerere, primul constituindu-l solicitarea reclamantului de a se constata „refuzul S.C. U. S.A. de a răspunde notificării nr. 2295/2001”, în realitate acest prim capăt de cerere constituie un argument în susţinerea cererii reclamantului de a obliga pârâta, care nu a răspuns notificării prin care a solicitat restituirea în natură a imobilul în litigiu, să restituie în natură imobilul în litigiu către acesta.
Cu privire la obligaţia pârâtului Municipiul Bucureşti de a transmite notificarea nr. 2295/2001 a BEJ A.P., privind restituirea în natură a imobilului în litigiu, pentru competentă soluţionare către S.C. U. S.A., se constată că aceasta s-a stabilit irevocabil prin decizia nr. 8047 din 12 decembrie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
Urmare a nesoluţionării notificării în termenul prevăzut de lege, ceea ce echivalează cu respingerea cererii de restituire în natură a imobilului de către pârâtă, notificatorul are deschisă calea acţiunii în justiţie, în condiţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, pentru soluţionarea notificării, potrivit deciziei nr. XX/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile unite.
Prin urmare, critica formulată de recurentul reclamant pe acest aspect este nefondată, urmând a fi respinsă în consecinţă.
În ceea ce priveşte critica formulată de reclamant în temeiul art. 304 pct. 6 C. proc. civ., în sensul că instanţa s-a pronunţat cu privire la legalitatea procesului de privatizare a S.C. U. S.A., deşi acest aspect nu a fost invocat de niciuna din părţile litigante, se constată următoarele:
Motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., nu putea fi invocat de către reclamant în apel, din punct de vedere formal, procedural, având în vedere că apelul declarat de acesta a fost respins ca nefondat şi că motivul de casare menţionat este funcţional numai în situaţia în care instanţa de apel se pronunţă ea însăşi asupra fondului cererii, putând să acorde, în acest caz, mai mult decât s-a cerut sau ceea ce nu s-a cerut.
De precizat, că prin apelul declarat reclamantul a criticat faptul că prima instanţă greşit „s-a pronunţat asupra legalităţii procesului de privatizare a S.C. U. S.A.”, însă prin criticile formulate în recurs reclamantul nu îşi exprimă nemulţumirea cu privire la modul de soluţionare a acestui motiv de apel, ceea ce ar fi permis efectuarea controlului judiciar pe calea recursului pe acest aspect, ci s-a limitat la reiterarea aceleiaşi critici şi în recurs, sancţiunea fiind aceea a neanalizării sale din perspectiva art. 304 pct. 6 C. proc. civ., pentru considerentele mai sus expuse.
Motivul de recurs formulat de reclamant, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., aşa cum susţine acesta prin criticile formulate, „priveşte soluţia pronunţată la cererea de chemare în judecată”, respectiv la cererea de restituire în natură a imobilului, în raport de dispoziţiile deciziilor nr. XX/2007 şi nr. 8047 din 12 decembrie 2008 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ale deciziei nr. 830/2008 a Curţii Constituţionale şi ale art. 9 şi art. 18 din Legea nr. 10/2001.
Acest motiv de recurs este nefondat, pentru cele ce succed:
În raport de situaţia de fapt, aşa cum a fost stabilită de instanţele de fond şi apel, ce nu pot fi reevaluată în recurs faţă de actuala structură a art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., se constată că autorul reclamantului a fost acţionar majoritar la S.C. U. S.A., deţinând un procent de 89,61584% din acţiunile acestei societăţii comerciale; că aceste acţiuni au fost preluate de stat în baza unei sentinţe penale de condamnare, care ulterior a fost anulată prin admiterea recursului în anulare; că, faţă de soluţia dată în recurs în anulare, imobilul apare ca fiind preluat abuziv de stat, iar regimul său juridic intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, şi că unitatea deţinătoare, pârâta S.C. U. S.A., era integral privatizată la data de 2 aprilie 1997.
Reclamantul are calitatea de persoană îndreptăţită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, în condiţiile art. 3 lit. b) raportat la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în calitate de moştenitor al numitei R.I.S.T., care la rândul său fusese moştenitoarea defunctei P.J.E., una dintre moştenitoarele lui P.S., acţionar majoritar la SC U. SA.
De esenţă Legii nr. 10/2001 este restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv de stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, către foştii proprietari sau moştenitorii acestora, potrivit art. 1, art. 7 alin. (1) şi art. 9 din Legea nr. 10/2001, iar numai în situaţia în care aceasta nu este posibilă persoanei îndreptăţite i se pot acorda celelalte măsuri reparatorii prevăzute de acest act normativ.
Numai că, în speţă, autorul reclamantului nu a fost proprietarul imobilului în litigiu, ci acţionar majoritar la societatea comercială care avea în patrimoniul său imobilul în litigiu, situaţie în care regimul juridic al imobilului cade sub incidenţa art. 18 din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia „Măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent şi în următoarele cazuri:
a) persoana îndreptăţită era asociat la persoana juridică proprietară a imobilelor şi a activelor la data preluării acestora în mod abuziv, cu excepţia cazului în care persoana îndreptăţită era unic asociat sau persoanele îndreptăţite asociate erau membrii ai aceleiaşi familii;
b) imobilul numai există la data intrării în vigoare a prezentei legi, cu excepţia imobilelor distruse ca urmare a unor calamităţi naturale;
c) imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”.
Or, în speţă, ipotezele prevăzute la art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, ce constituie excepţii de la regula prevăzută de acest text de lege, de a li se acorda numai măsuri reparatorii prin echivalent persoanelor îndreptăţite, când se pot restitui în natură imobilele proprietatea persoanei juridice, către persoanele îndreptăţite, respectiv când aceştia erau unici asociaţi sau când persoanele asociate erau membrii ai aceleiaşi familii, nu sunt incidente, întrucât autorul reclamantului nu a fost unic asociat la persoana juridică proprietară a imobilului, S.C. U. S.A., ci era acţionar majoritar, deţinând un procent de 89,614584% din acţiunile acestei societăţii comerciale, diferenţa până la 100% din acţiunile acestei societăţi comerciale fiind deţinută de alte persoane, pe de o parte, iar pe de altă parte, reclamantul nu a susţinut şi nu a dovedit că are calitatea de persoană îndreptăţită ca moştenitor al tuturor asociaţilor, şi că aceştia erau membrii ai aceleiaşi familii.
De aceea, nefiind îndeplinite, în speţă, niciuna din cele două ipoteze care ar fi îndreptăţit reclamantul la restituirea în natură a imobilului, ce a aparţinut persoanei juridice la care autorul său a fost acţionar majoritar, nu prezintă relevanţă juridică îndeplinirea condiţiilor subsecvente pentru restituirea în natură a acestuia, respectiv că preluarea imobilului s-a făcut abuziv, că acesta este deţinut de o societate comercială integral privatizată la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi că prin decizia nr. 830/2007 a Curţii Constituţionale s-a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. I pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005, cu motivarea că abrogarea sintagmei „imobilele preluate cu titlu valabil” din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, încalcă dispoziţiile art. 15 alin. (2) şi art.16 alin. (1) din Constituţie.
Este adevărat că, prin decizia nr. 8047 din 2008, care nu a fost pronunţată în contradictoriu cu intimata pârâtă, Înalta Curte a statuat că obiectul cererii formulate de reclamant, în raport de SC U. SA, îl constituie cererea acestuia de restituire în natură a imobilului în litigiu şi că, în speţă, „prezintă relevanţă dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data formulării notificării”, însă nimic nu împiedică instanţele învestite cu soluţionarea pe fond a notificării, în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate, în virtutea rolului lor activ, de a afla adevărul în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărârii temeinice şi legale.
Prin urmare, legal, instanţa de apel a reţinut că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 3 lit. b) teza a doua şi art. 18 din Legea nr. 10/2001, astfel că reclamantul nu ar fi putut obţine restituirea în natură nici dacă imobilul „nu s-ar fi aflat în patrimoniul unei societăţii comerciale integral şi legal privatizate”, atâta timp cât „autorul acestuia împreună cu familia sa nu deţineau toate acţiunile societăţii comerciale”.
Pentru considerentele expuse, instanţa în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va dispune respingerea, ca nefondat, a recursului declarat de recurentul reclamant. În ceea ce priveşte cererea de intervenţie accesorie formulată de SC A.B. România SA, în interesul intimatei pârâte, ce tinde la păstrarea imobilului în patrimoniul acesteia, faţă de considerentele mai sus expuse, se constată că este întemeiată, urmând a fi admisă în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite cererea de intervenţie formulată de intervenienta SC A.B. România SA în interesul intimatei-pârâte S.C. U. S.A. .
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul S.V. împotriva deciziei nr. 555 A din 26 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 mai 2012.