Print Friendly, PDF & Email

Il provvedimento è disponibile nelle seguenti lingue:

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ DECIZIA Nr 107
Excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (9) şi art. 4 alin. (2) din OUG nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România.. (respinsă)
(Decizia CCR nr. 107/2017 din 7 martie 2017 - Monitorul Oficial nr. 379 din 22 mai 2017)

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (9) şi art. 4 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, precum şi ale art. 1202 din Codul civil din 1864 şi art. 328 alin. (2) din Codul de procedură civilă

Valer Dorneanu — preşedinte
Marian Enache —judecător
Petre Lăzăroiu —judecător
Mircea Ştefan Minea —judecător
Daniel Marius Morar —judecător
Mona-Maria Pivniceru —judecător
Livia Doina Stanciu —judecător
Simona-Maya Teodoroiu —judecător
Varga Attila — judecător
Benke Kâroly — magistrat-asistent-şef
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu.

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi alin. (9) — „în măsura în care sunt excluse de la restituire proprietăţile fundaţionale ale cultelor religioase” şi art. 1 alin. (9) şi art. 4 — „în măsura în care registrele de carte funciară şi extrasele de carte funciară nu constituie acte doveditoare suficiente pentru admiterea cererii de restituire, iar cererile depuse prin centrul eparhial şi de cult nu permit restituirea proprietăţilor fundaţionale" din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, precum şi ale art. 1202 din Codul civil din 1864 şi art. 328 alin. (2) din codul de procedură civilă — „în măsura în care nu permit reexaminarea prezumţiei legale absolute în baza unor elemente de noutate, a unor circumstanţe noi, inclusiv pe calea excepţiei de neconstituţionalitate", excepţie ridicată de Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor şi Fundaţia „Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei” din Suceava în Dosarul nr. 327/39/2016 al Curţii de Apel Suceava - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi care constituie obiectul Dosarului nr. 1.664D/2016.
2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită.
3. Preşedintele dispune a se face apelul şi în dosarele nr. 1.665D/2016 şi nr. 1.700D/2016, respectiv nr. 1.666D/2016 şi nr. 1.699D/2016, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1 alin. (1) şi (9) şi art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, precum şi ale art. 1202 din Codul civil din 1864 şi art. 328 alin. (2) din Codul de procedură civilă, respectiv ale art. 1 alin. (1) şi alin. (9) — „în măsura în care sunt excluse de la restituire proprietăţile fundaţionale ale cultelor religioase" şi art. 1 alin. (9) şi art. 4 — „în măsura în care registrele de carte funciară şi extrasele de carte funciară nu constituie acte doveditoare suficiente pentru admiterea cererii de restituire, iar cererile depuse prin centrul eparhial şi de cult nu permit restituirea proprietăţilor fundaţionale" din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, precum şi ale art. 1202 din Codul civil din 1864 şi art. 328 alin. (2) din Codul de procedură civilă —„în măsura în care nu permit reexaminarea prezumţiei legale absolute în baza unor elemente de noutate, a unor circumstanţe noi, inclusiv pe calea excepţiei de neconstituţionalitate", excepţie ridicată de Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor şi Fundaţia „Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei” din Suceava în dosarele nr. 328/39/2016 şi nr. 501/39/2016, respectiv nr. 332/39/2016 şi nr. 500/39/2016 ale Curţii de Apel Suceava — Secţia de contencios administrativ şi fiscal.
4. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită.
5. Magistratul-asistent-şef referă asupra faptului că, în toate aceste dosare, autorii excepţiei de neconstituţionalitate au depus concluzii scrise prin care solicită admiterea acesteia.
6. Având în vedere obiectul excepţiei de neconstituţionalitate ridicate în dosarele sus-menţionate, Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor nr. 1.665D/2016, nr. 1.666D/2016, nr. 1.699D/2016 şi nr. 1.700D/2016 la Dosarul nr. 1.664D/2016.
7. Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu măsura conexării dosarelor.
8. Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, dispune conexarea dosarelor nr. 1.665D/2016, nr. 1.666D/2016, nr. 1.699D/2016 şi nr. 1.700D/2016 la Dosarul nr. 1.664D/2016, care este primul înregistrat.
9. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, invocând Decizia nr. 1.494 din 18 noiembrie 2010 şi Decizia nr. 1.285 din 8 octombrie 2009.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:
10. Prin încheierile din 5 și 6 septembrie 2016, pronunţate în dosarele nr. 327/39/2016, nr. 328/39/2016, nr. 332/39/2016, nr. 500/39/2016 şi nr. 501/39/2016, Curtea de Apel Suceava — Secţia de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1 alin. (1) şi alin. (9) — „în măsura în care sunt excluse de la restituire proprietăţile fundaţionale ale cultelor religioase” şi art. 1 alin. (9) şi art 4 — „în măsura în care registrele de carte funciară şi extrasele de carte funciară nu constituie acte doveditoare suficiente pentru admiterea cererii de restituire, iar cererile depuse prin centrul eparhial şi de cult nu permit restituirea proprietăţilor fundaţionale” din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, precum şi ale art. 1202 din Codul civil din 1864 şi art. 328 alin. (2) din Codul de procedură civilă — „în măsura în care nu permit reexaminarea prezumţiei legale absolute în baza unor elemente de noutate, a unor circumstanţe noi, inclusiv pe calea excepţiei de neconstituţionalitate”, respectiv cu cele ale art. 1 alin. (1) şi (9) şi art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, precum şi ale art. 1202 din Codul civil din 1864 şi art. 328 alin. (2) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor şi Fundaţia „Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei” din Suceava în cauze având ca obiect soluţionarea cererilor de anulare a unor decizii ale Comisiei speciale de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, decizii emise cu motivarea că autorii excepţiei de neconstituţionalitate nu au făcut dovada calităţii de proprietar.
11. în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 dispun asupra retrocedării către „foştii proprietari" a imobilelor care au aparţinut cultelor religioase din România, fără a exclude în mod explicit de la restituire imobilele ce au aparţinut fundaţiilor sau asociaţiilor constituite de foştii proprietari, respectiv cultele religioase. Se arată că cererile de restituire depuse de către Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor în temeiul art. 4 din actul normativ criticat trebuie să aibă ca efect restituirea proprietăţilor ce au aparţinut fundaţiei bisericeşti constituite de aceasta, în speţă Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei, Arhiepiscopia având calitatea de unic fondator şi titular al patrimoniului general al acestei fundaţii. Mai mult, la momentul deposedării, bunurile imobile revendicate erau incluse în „averea bisericească” sau „patrimoniul bisericesc", reglementate prin Statutul cultului religios în cauză, iar potrivit art. 29 alin. (3) din Constituţie şi Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, acestea din urmă pot dispune în conformitate cu statutele proprii de bunurile deţinute în proprietate sau în administrare.
12. În ceea ce priveşte art. 1 alin. (9) şi art. 4 alin. (2) din actul normativ criticat se arată că sintagmele „acte doveditoare", respectiv „acte sau orice alte dovezi necesare pentru stabilirea calităţii de fost proprietar" au în vedere în mod explicit şi extrasele de carte funciară, astfel cum sunt menţionate în mod expres în art. 13 din Normele metodologice de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000. Dreptul de proprietate al Fondului Bisericesc asupra bunului imobil revendicat este înscris în cartea funciară din perioada în care Bucovina era provincie a Imperiului Austro-Ungar, iar în sistemul de drept întemeiat pe Codul civil austriac, bazat pe principiul constitutiv de drepturi şi pe principiul forţei probante absolute, drepturile reale se nasc numai prin înscrierea în cartea funciară, înscrierea având un caracter absolut în ceea ce priveşte dovada dreptului de proprietate, iar nu unul prezumtiv. Mai mult, potrivit doctrinei (D. Alexandresco — Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român, Ed. Tipografiei Ziarului Curierul judiciar, 1906, p. 95 şi 115), „modul de probaţiune este inerent fondului dreptului şi constituie un drept câştigat pentru părţi, astfel încât proba admisă de legea veche va fi admisă şi astăzi pentru dovedirea dreptului, chiar dacă această probă nu ar mai fi recunoscută de legea actuală.” Prin urmare, extrasele de carte funciară, în conformitate cu legislaţia funciară şi cu art. 565 şi art. 900 din Codul civil, fac dovada existenţei dreptului de proprietate al reclamanţilor la data preluării abuzive a imobilului, iar aceste probe sunt suficiente pentru admiterea cererii de restituire. Aşadar, proprietar al imobilului este cel înscris în cartea funciară, aspect ce se poate circumscrie noţiunii de „bun”, în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Mai mult, Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei este continuatorul vechii persoane juridice din patrimoniul căreia au fost preluate în mod abuziv imobilele revendicate, respectiv Fondului Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei, constituit ca persoană juridică potrivit Legii pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române din 6 mai 1925, aspect asupra căruia s-a pronunţat în mod irevocabil instanţa supremă, prin Decizia nr. 4.401 din 31 octombrie 2003, reţinând că actuala persoană juridică este continuatoarea proprietarului tabular.
13. Referitor la neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 1202 din Codul civil din 1864 şi ale art. 328 alin. (2) din Codul de procedură civilă se susţine că instituirea unei prezumţii legale absolute, care nu permite nicio dovadă contrară, cum este şi prezumţia de lucru judecat, afectează însăşi ideea de „dreptate", menţionată de art. 1 alin. (3) din Constituţie ca valoare supremă garantată într-un stat de drept. În acest sens se arată că instanţele de judecată (Decizia civilă nr. 147/Adin 13 noiembrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Cluj — Secţia I civilă, rămasă irevocabilă prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie — Secţia I civilă nr. 3.332 din 27 noiembrie 2014) au reţinut în mod irevocabil că, la momentul preluării abuzive a bunurilor revendicate, Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei, antecesor al actualei fundaţii bisericeşti, nu avea în patrimoniul său un drept de proprietate deplină asupra bunurilor deţinute, ci un drept de administrare, corespunzător proprietăţii publice. Analizând „întregul context istoric existent la data preluării”, instanţele de judecată au statuat că, în absenţa titlurilor de intabulare (documente extrem de vechi, aşa cum relevă menţiunile referitoare la data intabulării, nedepuse de reclamanţi), menţionarea Fondului Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei în foaia de proprietate a colii funciare nu creează prezumţia de proprietate „deplină”, „directă”, fiind posibil ca Fondul să fi fost doar un proprietar „util”, având doar folosinţa bunului înscris, similar unui drept de administrare. Aceasta deoarece, în înţelesul Codului civil austriac, incident în Bucovina la data înscrierii dreptului Fondului bisericesc asupra bunurilor revendicate, proprietatea asupra unui bun imobiliar putea fi împărţită între „proprietarul direct” (care avea drept asupra substanţei lucrului) şi „proprietarul util” (al cărui drept purta asupra foloaselor lucrului). Invocând excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor legale ce reglementează prezumţiile legale absolute, se tinde la o „reexaminare” a prezumţiei de lucru judecat născută din deciziile de speţă anterior menţionate, prin invocarea unor „elemente noi”, de natură a proba existenţa dreptului de proprietate în favoarea sa, respectiv un contract de vânzare încheiat la Viena în data de 13 iunie 1870, „în temeiul Legii nr. 20/1868”, între „visteria împărătească” şi Fondul Bisericesc Greco-Ortodox Bucovinean, act juridic în baza căruia a fost înscris dreptul de proprietate al Fondului în cartea funciară, complinind în acest fel inexistenţa titlului de intabulare.
14. În acest context se susţine că interpretarea dată textelor de lege criticate de Comisia specială de retrocedare, instituită prin actul normativ criticat, pe de o parte, precum şi de instanţele de judecată în cadrul acţiunilor de revendicare a aceloraşi imobile întemeiate pe dreptul comun, pe de altă parte, în sensul că persoanele îndreptăţite la restituire sunt doar cultele religioase, nu şi fundaţiile constituite de acestea, iar extrasele de carte funciară nu fac dovada proprietăţii, d doar a unui drept de administrare, este de natură să creeze o incertitudine administrativ-jurisdicţională şi jurisprudenţială izvorâtă dintr-o aplicare discreţionară a dispoziţiilor legale incidente, contrară principiului securităţii juridice şi al preeminenţei dreptului, precum şi caracterului efectiv al dreptului de acces la justiţie. În calitate de garant al supremaţiei Constituţiei, Curtea Constituţională trebuie să sancţioneze orice tendinţă de limitare ori suprimare a drepturilor individuale cu valenţe constituţionale, care trebuie să beneficieze de o protecţie reală, concretă şi efectivă, iar nu de una teoretică. Potrivit jurisprudenţei sale, instanţa de contencios constituţional „este competentă să confere textului criticat interpretarea care îl face compatibil cu Legea fundamentală şi Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale”, independent de interpretarea pe care textul de lege a primit-o în practică, de vreme ce „deturnarea reglementărilor legale de la scopul lor legitim, printr-o sistematică interpretare şi aplicare eronată a acestora de către instanţele judecătoreşti sau de către celelalte subiecte chemate să aplice dispoziţiile de lege, poate determina neconstituţionalitatea acelei reglementări” (deciziile nr. 854 din 23 iunie 2011, nr. 224 din 13 martie 2012, nr. 448 din 29 octombrie 2013 sau nr. 336 din 30 aprilie 2015).
15. Se mai susţine că o prezumţie absolută de proprietate, ce operează în favoarea reclamanţilor, izvorâtă din înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară, înscriere cu efect constitutiv de drept, este înlăturată prin deciziile instanţelor de judecată, intrate în puterea lucrului judecat, exclusiv în temeiul unor consideraţii istorice, de ordin general, pe baza analizei „contextului istoric în care au operat înscrierile în cartea funciară în favoarea Fondului B.O.R. al Bucovinei" (Decizia civilă nr. 147/A 2013, pronunţată de Curtea de Apel Cluj — Secţia I civilă, anterior menţionată). Aceste statuări ale instanţei de judecată contravin jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, în privinţa înscrierilor în cartea funciară, a statuat cu valoare de principiu că autorităţile naţionale competente nu pot opera înscrierea în cartea funciară pe baza unor „consideraţii istorice de ordin general” (Hotărârea din 4 noiembrie 2014, pronunţată în Cauza Sociedad Anonima del Ucieza împotriva Spaniei, paragrafele 96 şi 97). Se mai susţine că această soluţie jurisprudenţială, prin care se neagă dreptul tabular existent la data deposedării şi se recunoaşte un drept de proprietate în favoarea statului, încalcă principiul constituţional al neretroactivităţii legii şi vine în contradicţie şi cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale, potrivit căreia „a considera, într-o dispoziţie a legii, că şi imobilele preluate de stat, fără titlu, fac obiectul dreptului său de proprietate ar fi să se recunoască acestei legi un efect constitutiv de drept de proprietate al statului, ceea ce ar presupune (...) un efect retroactiv al legii (...)”. Totodată, se apreciază că acelaşi efect retroactiv este ataşat şi prezumţiei legale de lucru judecat izvorâte din deciziile pronunţate de instanţele de judecată. O asemenea interpretare şi aplicare discreţionară a legii încalcă dispoziţiile art. 16 din Constituţie referitoare la egalitatea în drepturi, principiu constituţional care impune o egalitate de tratament în privinţa exerciţiului drepturilor tabulare. Astfel, autoarele excepţiei de neconstituţionalitate nu beneficiază de valorificarea „prezumţiei legale absolute a dreptului aparţinând persoanei înscrise în cartea funciară”, astfel cum în mod constant a decis instanţa supremă în favoarea altor proprietari tabulari (spre exemplu, Decizia nr. 7.734 din 7 octombrie 2005 sau Decizia nr. 2.339 din 23 martie 2005, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie — Secţia I civilă).
16. Curtea de Apel Suceava — Secţia de contencios administrativ şi fiscal apreciază că excepţia de neconstitutionalitate este neîntemeiată.
17. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
18. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens se arată că, din motivarea criticii de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, rezultă că, în realitate, se urmăreşte completarea textului de lege în sensul ca şi bunurile imobile aparţinând fundaţiilor cultelor religioase să fie incluse în reglementarea contestată. Or, o astfel de cerere excedează competenţei instanţei de contencios constituţional, care, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, „se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului”. în acest sens se invocă Decizia nr. 1.285 din 8 octombrie 2009 şi Decizia nr. 1.494 din 18 noiembrie 2010.
19. Cu privire la art. 1 alin. (9) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 se arată că, prin conţinutul său normativ, are drept scop asigurarea stabilităţii raporturilor juridice care privesc retrocedarea imobilelor, astfel încât critica de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens se invocă Decizia nr. 1.352 din 10 decembrie 2008.
20. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate referitoare la art. 1202 din Codul civil din 1864 şi art. 328 alin. (2) din Codul de procedură civilă se arată că acestea vizează chestiuni care ţin de aplicarea legii, aspect care intră în sfera de competenţă a instanţelor judecătoreşti. În acest sens se invocă Decizia nr. 820 din 21 iunie 2011.
21. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

 

CURTEA,

 

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile scrise depuse, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
22. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
23. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum rezultă din încheierile de sesizare, îl reprezintă art. 1 alin. (1) şi alin. (9) — „în măsura în care sunt excluse de la restituire proprietăţile fundationale ale cultelor religioase”ş art. 1 alin. (9) şi art. 4 — „în măsura în care registrele de carte funciară şi extrasele de carte funciară nu constituie acte doveditoare suficiente pentru admiterea cererii de restituire, iar cererile depuse prin centrul eparhial şi de cult nu permit restituirea proprietăţilor fundaţionale” din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, precum şi ale art. 1202 din Codul civil din 1864 şi art. 328 alin. (2) din Codul de procedură civilă — „în măsura în care nu permit reexaminarea prezumţiei legale absolute în baza unor elemente de noutate, a unor circumstanţe noi, inclusiv pe calea excepţiei de neconstituţionalitate”, respectiv cele ale art. 1 alin. (1) şi (9) şi art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, precum şi ale art. 1202 din Codul civil din 1864 şi art. 328 alin. (2) din Codul de procedură civilă. În realitate, analizând motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea constată că obiect al excepţiei îl constituie dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (9) şi art. 4 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, precum şi ale art. 1202 din Codul civil din 1864 şi art. 328 alin. (2) din Codul de procedură civilă, care au următorul cuprins:
— Art. 1 alin. (1) şi (9) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000: „(1) Imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945— 22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foştilor proprietari, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă. (...)
(9) în toate cazurile cererile de retrocedare a imobilelor prevăzute la alin. (1) se pot depune la Comisia specială de retrocedare, prevăzută de prezenta ordonanţă de urgenţă, în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii de aprobare a acesteia. După acest termen nu se mai pot formula cereri de restituire sau de retrocedare. Actele doveditoare ale drepturilor solicitate se pot depune în termenul util stabilit de comisie. ”
— Art. 4 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000: „(2) Pentru fiecare imobil solicitantul va pune la dispoziţie Comisiei speciale de retrocedare, în vederea stabilirii dreptului de proprietate asupra imobilelor, actele sau orice alte dovezi necesare pentru stabilirea calităţii de fost proprietar, în condiţiile ce se vor stabili prin regulamentul prevăzut la art. 3 alin. (3).n;
— Ârt. 1.202 din Codul civil din 1864: „Prezumţia legală dispensă de orice dovadă pe acela în favoarea căruia este făcută.
Nicio dovadă nu este primită împotriva prezumţiei legale, când legea, în puterea unei asemenea prezumţii, anulează un act oarecare, sau nu dă drept de a se reclama în judecată, afară numai de cazurile când legea a permis dovada contrarie şi afară de aceea ce se va zice în privinţa jurământului şi mărturisirii ce ar face o parte în judecată.
— Art. 328 alin. (2) din Codul de procedură civilă: „(2) Prezumţia legală poate fi înlăturată prin proba contrară, dacă legea nu dispune altfel".
24. In opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept, alin. (4) referitor la principiul separaţiei şi echilibrului puterilor şi alin. (5) privind respectarea Constituţiei şi a legilor, art. 15 alin. (2) referitor la neretroactivitatea legii, art. 16 alin. (1) şi (2) referitoare la egalitatea în faţa legii, art. 20 privind Tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil, art. 24 alin. (1) privind garantarea dreptului la apărare, art. 29 alin. (3) referitor la libertatea cultelor religioase şi alin. (5) privind autonomia cultelor religioase, art. 44 alin. (1) şi (2) referitoare la dreptul de proprietate şi la proprietatea privată, art. 61 alin. (1) privind rolul Parlamentului, art. 124 — înfăptuirea justiţiei şi art. 142 alin. (1) referitor la rolul Curţii Constituţionale.
25. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate au mai format obiectul controlului de constituţionalitate. Astfel, prin Decizia nr. 618 din 11 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 27 ianuarie 2017, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, reţinând, în esenţă, că Fondul Bisericesc Ortodox Român din Bucovina este o fundaţiune specială, preluat în noua ordine juridică de după 1918 şi reorganizat în 1925, cu un regim juridic specific, iar ulterior acestui moment cunoaşte, de asemenea, o reglementare specială. Acesta, ca formă de organizare, este o fundaţie, dar cu un regim juridic distinct raportat la actul normativ cu aplicabilitate generală referitor la asociaţii şi fundaţii de la acea vreme, respectiv Legea nr. 21/1924 pentru persoanele juridice (Asociaţii şi Fundaţii), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 27 din 6 februarie 1924, fiind o fundaţie publică, înfiinţată şi organizată prin lege, şi nu privată, iar în acelaşi timp este o entitate distinctă de Biserică în sine, indiferent de denumirea sub care apare de-a lungul existenţei sale stabilite prin lege. Prin urmare, nu poate exista identitate între destinatarii actului normativ criticat, în speţă cultele religioase — persoane juridice de drept privat şi de utilitate publică, al căror scop este practicarea unei credinţe religioase, şi alte persoane juridice de drept public sau privat, precum fundaţiile. Un cult religios, pe de o parte, şi o fundaţie constituită, fie de acesta în calitate de unic fondator, fie de stat prin lege specială, pe de altă parte, sunt persoane juridice distincte, astfel încât această diferenţă de personalitate juridică denotă, în mod firesc, o diferenţă de patrimonii [paragraful 25].
26. Prin aceeaşi decizie, paragrafele 28—31, Curtea a statuat că, distinct de fundaţiile constituite de Biserică, şi reglementate, în prezent, prin Hotărârea Guvernului nr. 53/2008 privind recunoaşterea Statutului pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 50 din 22 ianuarie 2008, Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei era o fundaţiune specială înfiinţată prin lege, aşadar, nu de Biserică, tocmai pentru că bunurile imobile administrate de fond aparţineau statului. Prin urmare, din moment ce aceste bunuri imobile nu aparţineau Fondului Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei, cu atât mai puţin puteau face parte din proprietatea Bisericii (sub regimul de averi sau bunuri comune), persoană juridică distinctă. Astfel, Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei nu se circumscrie ideii de cult religios, fiind o fundaţiune specială — cu caracter public — ce nu poate fi, printr-un mimetism juridic, readusă în dreptul pozitiv prin aplicarea prevederilor Legii nr. 21/1924 sau a Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 39 din 31 ianuarie 2000.
27. De altfel, reglementând restituirea imobilelor preluate abuziv către cultele religioase — aşadar, a averii/bunurilor comune Bisericii —, astfel încât acestea să le administreze, în acord cu statutele proprii, scopul legiuitorului a fost acela de a asigura mijloacele materiale necesare desfăşurării activităţii spirituale, culturale şi sociale a cultelor religioase, în deplin acord cu relaţia între stat şi culte instituită, la nivel constituţional, prin art. 29 alin. (5), potrivit căruia cultele religioase sunt autonome faţă de stat şi se bucură de sprijinul acestuia, şi detaliată, în acest sens specific, la nivel infraconstituţional, prin art. 10 alin. (1) din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 201 din 21 martie 2014, potrivit căruia cheltuielile pentru întreţinerea cultelor şi desfăşurarea activităţilor lor se vor acoperi, în primul rând, din veniturile proprii ale cultelor, create și administrate în conformitate cu statutele lor. De aceea, legiuitorul a drcumstanţiat domeniul de aplicare a actului normativ criticat, în privinţa persoanelor îndreptăţite la restituire, la cultele religioase, în considerarea scopului principal al acestora, respectiv acela de manifestare a credinţei religioase în mod colectiv, scop care diferă, de la caz la caz, de obiectul de activitate al fundaţiilor, indiferent de natura lor.
28. De asemenea, cu privire la obiectul restituirii, Curtea a reţinut că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 are caracter reparatoriu şi vizează numai bunurile imobile preluate abuziv de stat în timpul regimului comunist, şi anume în perioada 6 martie 1945—22 decembrie 1989; or, în cauza de faţă se ridică probleme care excedează conţinutul normativ al ordonanţei de urgenţă, în sensul că sunt vizate bunuri imobile care nu au fost preluate abuziv de stat în perioada antereferită, regimul juridic al acestora fiind stabilit în baza unor realităţi normative ce premerg anului 1945. Prin urmare, cele antamate de autorii excepţiei de neconstituţionalitate vizează contestarea, pe de o parte, a regimului juridic al bunurilor imobile, obiect al acţiunii principale, în perioada în care fostul Ducat al Bucovinei a aparţinut Imperiului austriac şi, pe de altă parte, a dreptului de proprietate al statului român, drept rezultat în urma succesiunii de state şi a voinţei sale suverane, aspecte care nu vizează şi nu pun în discuţie legislaţia cu caracter reparatoriu adoptată pentru restituirea bunurilor imobile preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945—22 decembrie 1989.
29. Având în vedere cele expuse, Curtea a constatat că formula redacţională a normei criticate respectă exigenţele tehnicii legislative, reglementate prin Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora: „textul legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent şi inteligibil, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce" lart. 8 alin. (4) teza întâi], şi „actele normative trebuie redactate într-un limbaj şi stil juridic specific normativ, concis, sobru, clar şi precis, care să excludă orice echivoc, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale şi de ortografie” [art. 36 alin. (1) din aceeaşi lege]. Prin urmare, raportat la cerinţele de calitate a normei juridice, Curtea a reţinut că prevederile art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 94/2000 îndeplinesc criteriile de claritate, precizie şi previzibilitate prevăzute de art. 1 alin. (5) din Constituţie, operaţiunea de retrocedare vizând numai bunurile imobile care au aparţinut cultelor religioase.
30. Prin aceeaşi decizie, paragrafele 34 şi 36, Curtea a statuat, în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 328 alin. (2) din Codul de procedură civilă, că acest text de lege consacră o clasificare indirectă a prezumţiilor legale, în funcţie de posibilitatea răsturnării acestora prin proba contrară, respectiv în prezumţii absolute şi relative şi nu se poate susţine în mod rezonabil că reglementarea legală a autorităţii de lucru judecat ce însoţeşte hotărârea judecătorească contravine noţiunii de „dreptate", reglementată prin art. 1 alin. (3) din Constituţie, dat fiind faptul că există remedii procesuale, de natură a contracara efectele injuste ale unei hotărâri judecătoreşti netemeinice sau nelegale care este definitivă şi executorie, şi anume căile extraordinare de atac. De altfel, invocând excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor legale ce reglementează prezumţiile legale absolute, autorii acesteia tind la o reexaminare a prezumţiei de lucru judecat născute din deciziile de speţă, prin invocarea unor elemente noi pentru a proba existenţa dreptului de proprietate asupra bunului a cărui restituire se solicită, respectiv un contract de vânzare încheiat la Viena în data de 13 iunie 1870, „în temeiul Legii nr. 20/1868", între „visteria împărătească” şi Fondul Bisericesc Greco-Ortodox Bucovinean, act juridic despre care se susţine că a constituit temeiul înscrierii dreptului de proprietate al Fondului în cartea funciară. Or, potrivit art. 509 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă, părţile pot uza de calea extraordinară de atac a revizuirii şi în situaţia în care, la data pronunţării hotărârii atacate, instanţa nu a avut în vedere anumite înscrisuri care erau de natură a schimba soluţia dată în cauză.
31. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate vizând art. 1 alin. (9) şi art. 4 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, Curtea, prin aceeaşi decizie [paragraful 32], a statuat că autorii excepţiei de neconstituţionalitate solicită Curţii Constituţionale să se pronunţe asupra pertinenţei şi relevanţei probelor pe care le poate depune persoana îndreptăţită la restituire, precum şi asupra modului în care aceste probe pot fi interpretate de către Comisia specială de retrocedare sau de către instanţa de judecată. Or, Curtea Constituţională nu se poate substitui organului administrativ care are rolul de aplicare a legii sau instanţei de judecată chemată să cenzureze o eventuală decizie nelegală a acestuia. Aprecierea calităţii de proprietar a persoanei îndreptăţite la restituire, respectiv a cultului religios [şi nu a asociaţiilor sau fundaţiilor constituite prin lege specială sau de către cultele religioase], în baza probelor administrate, reprezintă o chestiune de fapt, a cărei stabilire intră în competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti. În sensul jurisprudenţei Curţii Constituţionale este atribuţia instanţelor de judecată să interpreteze şi să determine dispoziţiile legale aplicabile în raport cu starea de fapt stabilită. În temeiul art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea nu poate modifica sau completa prevederea legală supusă controlului şi nici nu se poate pronunţa asupra modului de interpretare şi aplicare a legii, ci numai asupra înţelesului său contrar Constituţiei, astfel încât excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (9) şi art. 4 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 este inadmisibilă.
32. Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1202 din Codul civil din 1864 referitor la prezumţia legală, Curtea, prin decizia antereferită, a constatat că acestea au fost abrogate în mod expres la data intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă, respectiv la data de 15 februarie 2013, potrivit art. 230 lit. a) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil [paragraful 33]. În aceste condiţii, raportat la cauza de faţă, având în vedere data sesizării Curţii Constituţionale, acestea nu au nicio relevanţă în soluţionarea fondului cauzei, excepţia de neconstituţionalitate fiind inadmisibilă, în temeiul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.
33. Cele anterior reţinute în jurisprudenţa Curţii Constituţionale sunt aplicabile mutatis mutandis în cauza de faţă, atât sub aspectul considerentelor care vizează fondul excepţiei de neconstituţionalitate, cât şi al celor referitoare la admisibilitatea excepţiei de neconstituţionalitate.
34. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1—3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
în numele legii
DECIDE:

 

 1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1 alin. (9) şi art. 4 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România şi ale art. 1202 din Codul civil din 1864, excepţie ridicată de Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor şi Fundaţia „Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei” din Suceava în dosarele nr. 327/39/2016, nr. 328/39/2016, nr. 332/39/2016, nr. 500/39/2016 şi nr. 501/39/2016 ale Curţii de Apel Suceava — Secţia de contencios administrativ şi fiscal.
2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceiaşi autori în aceleaşi dosare ale aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România şi ale art. 328 alin. (2) din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
Definitivă şi general obligatorie.
Decizia se comunică Curţii de Apel Suceava — Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunţată în şedinţa din data de 7 martie 2017