The measure is available in the following languages:
ICCJ Decizia nr. 1502/2010. Civil Revendicare imobiliară Recurs
România - Inalta Curte de Casatie si Justitie
Secţia Civilă şi de proprietate intelectuală.
Decizia nr. 1502/2010, Dosar nr. 637/1/2009
Şedinţa publică din 5 martie 2010
Asupra recursului de faţă, constată:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Reghin, reclamanta P.G.C. Caşva a solicitat instanţei să dispună obligarea pârâtei P.O. Caşva să îi lase în deplină proprietate clădirea bisericii situată în satul Caşva, comuna Gurghiu, Jud. Mureş, înscrisă în C.F. 30 Caşva, radierea acestui drept de proprietate şi restabilirea situaţiei anterioare, obligarea pârâtei să îi restituie întregul inventar al bisericii, constând în iconostas, masă de altar, evanghelie, potir, carte de cult, obiecte de cult.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că în anul 1858, pe un teren dobândit prin donaţie de la enoriaşa B.F., P.G.C. a construit o biserică din piatră şi cărămidă în centrul satului Caşva, intabulată în C.F. nr. 30 Caşva în anul 1887, extinzându-şi dreptul de proprietate asupra terenului aferent prin cumpărări succesive în anii 1911, 1918 şi 1927.
În anul 1948, în baza Decretului nr. 76/1948, pârâta a înscris în cartea funciară dreptul de proprietate asupra imobilului de sub A+1, operaţiune ilegală şi abuzivă deoarece acest act normativ avea ca obiect transformarea Academiei Române în Academia RPR.
Urmare acestei măsuri abuzive, s-a procedat la preluarea efectivă de către pârâtă a B.G.C. din satul Caşva, situaţie ce s-a perpetuat până la data formulării acţiunii, deşi Decretul nr. 358/1948, prin care s-a interzis funcţionarea cultului greco-catolic, a fost abrogat, iar prin Decretul-lege nr. 126/1990 a fost recunoscută oficial de către Statul Român, B.R.U.R.G.C. dobândind personalitate juridică.
Mai arată reclamanta că, în baza dispoziţiilor art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 a încercat să reintre în posesia lăcaşului de cult pe cale amiabilă, însă toate demersurile au fost respinse de actualii deţinători.
Acţiunea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 17 din Decretul-lege nr. 115/1938, art. 22 din Legea nr. 7/1996 şi art. 480 C. civ.
La data de 14 septembrie 1997, reclamanta şi-a completat acţiunea, în sensul că a solicitat şi evacuarea pârâtei din C.P.G.C., precum şi obligarea pârâtei să sisteze toate lucrările de construcţie şi renovare a Bisericii şi Casei Parohiale, până la soluţionarea definitivă a cauzei.
După mai multe cicluri procesuale, prin încheierea nr. 2348 din 8 mai 2001, Curtea Supremă de Justiţie a dispus strămutarea cauzei la Tribunalul Suceava.
După alte cicluri procesuale, prin sentinţa civilă nr. 3801 din 29 noiembrie 2004, Judecătoria Suceava a admis acţiunea formulată de reclamanta P.G.C. Caşva şi a dispus: obligarea pârâtei P.O. Caşva să predea reclamantei în deplină proprietate clădirea bisericii şi a casei parohiale, situate în satul Caşva, Comuna Gurghiu, Jud. Mureş, înscrise în C.F. 30 Caşva, nr. topo 162/1, 163/1 şi 46, a obligat pârâta să sisteze lucrările de construcţie şi renovare a bisericii şi casei parohiale şi să restituie reclamantei: iconostas, masă de altar, evanghelie şi potir. Prin aceeaşi sentinţă, s-a luat act de renunţările la judecată ale reclamantei şi pârâtei cu privire la rectificarea menţiunilor din cartea funciară, la revendicarea bunurilor mobile: cărţi de cult, obiecte de cult, icoane, precum şi la cererea reconvenţională având ca obiect obligarea reclamantei la acordarea de despăgubiri şi instituirea unui drept de retenţie.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut în esenţă, că acţiunea civilă promovată de reclamantă întruneşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 480 C. civ., în sensul că reclamanta a făcut dovada cu extrasul de C.F. că este titulara dreptului de proprietate cu privire la imobilele revendicate, pe care pârâta le deţine fără titlu legal, iar Decretul nr. 358/1948 a instituit o procedură abuzivă de trecere în proprietatea statului a imobilelor, prin încălcarea flagrantă a principiilor democraţiei şi ale statului de drept.
Prin Decizia nr. 1882 din 8 decembrie 2005, Tribunalul Suceava, secţia civilă, a respins apelul declarat de pârâtă, reiterând motivarea instanţei de fond.
Curtea de Apel Suceava, secţia civilă, prin Decizia nr. 1514 din 29 iunie 2006, a admis recursul declarat de pârâta P.O. Caşva, a casat sentinţa judecătoriei, precum şi Decizia tribunalului şi a trimis dosarul tribunalului pentru rejudecarea cauzei în primă instanţă, reţinând că instanţele au soluţionat litigiul cu încălcarea normelor imperative referitoare la competenţa materială, în raport de prevederile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., întrucât valoarea obiectului litigiului depăşeşte 5 milioane lei (ROL).
Astfel investit, Tribunalul Suceava, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 2142 din 19 decembrie 2006, a respins excepţia lipsei capacităţii procesuale active a reclamantei, a admis în parte acţiunea, astfel cum a fost completată, a obligat pârâta să lase reclamantei în deplină proprietate clădirea bisericii şi a casei parohiale, situate în satul Caşva, Comuna Gurghiu, Jud. Mureş, înscrise în C.F. 30 Caşva, nr. topo 162/1, 163/1 şi 46, a obligat pârâta să sisteze lucrările de construcţie şi renovare a bisericii şi casei parohiale şi să restituie reclamantei: iconostas, masă de altar, evanghelie şi potir. Prin aceeaşi sentinţă, s-a respins capătul de cerere privind evacuarea pârâtei din casa parohială şi s-a luat act de renunţările la judecată ale reclamantei şi pârâtei cu privire la rectificarea menţiunilor din cartea funciară, la revendicarea bunurilor mobile: cărţi de cult, obiecte de cult, icoane, precum şi la cererea reconvenţională având ca obiect obligarea reclamantei la acordarea de despăgubiri şi instituirea unui drept de retenţie.
Tribunalul a reţinut în considerentele sale că în cartea funciară a localităţii Caşva este intabulat dreptul de proprietate in favoarea B.G.C. Caşva 1/1, prin cumpărare in anul 1927.
Prin Decretul-lege nr. 358/1948 a fost interzisă funcţionarea B.R.U.R., iar prin Decretul nr. 177/1948 patrimoniul fostelor parohii greco-catolice a trecut în patrimoniul Statului Român, fiind preluat ulterior de B.O.R.
Decretul nr. 358/1948 a fost abrogat prin Decretul-lege nr. 9/1989 şi astfel, B.R.U.R. a fost recunoscută oficial, iar prin Decretul-lege nr. 126/1990 s-au stabilit unele măsuri referitoare la situaţia juridică a bunurilor preluate de stat si aflate la acea dată in posesia B.O.R.
Potrivit art. 2 din Decretul-lege nr. 126/1990, bunurile preluate de stat prin efectul Decretului nr. 356/1949, aflate in patrimoniul statului, cu excepţia moşiilor se restituie, in starea lor actuală, B.R.U.R., iar in conformitate cu prevederile art. 3 din acelaşi decret, situaţia juridică a lăcaşurilor de cult si a caselor parohiale ce au aparţinut B.R.U.R. (G.C.) si au fost preluate de B.O.R. se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanţi clericali ai celor două culte religioase, ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri.
Din probatoriile administrate, instanţa a constatat că au existat numeroase tentative de punere in practică a prevederilor Decretului-lege nr. 126/1990, dar nu s-a ajuns la o rezolvare pe cale amiabila a problemei lăcaşurilor de cult şi caselor parohiale preluate de B.O.R. În aceste condiţii, instanţa a apreciat că procedura prealabilă prevăzută de art. 3 din Decretul-lege 126/1990 a fost epuizată în cauză şi, întrucât reprezentanţii clericali ai celor două culte nu au putut ajunge la un rezultat concret, s-au adresat instanţei.
Conform art. 17 din Decretul-lege nr. 115/1938, dreptul de proprietate in regimul de carte funciară se dobândeşte numai dacă strămutarea dreptului a fost înscrisă in cartea funciară, reclamanta P.G.C. Caşva fiind proprietară tabulară. Împrejurarea că prin efectul Decretului nr. 358/1948 respectivul lăcaş de cult ar fi trecut in patrimoniul Statului Român este irelevantă de vreme ce în C.F. nu s-a operat nici o modificare cu privire la titularul dreptului de proprietate.
Cu privire la apărarea pârâtei în sensul că prin art. 37 alin. (3) din Decretul-lege nr. 177/1948 a fost instituită o modalitate de dobândire în favoarea sa a imobilelor din litigiu, prin efectul legii, instanţa a apreciat că prevederile acestui act normativ reprezintă o consecinţă a punerii in aplicare a Decretului 358/1948 - ce a avut un caracter abuziv, întrucât interzicea funcţionarea B.G.C. - şi care oricum a fost abrogat prin Decretul-lege nr. 9/1989.
Chiar dacă s-ar fi considerat că Decretul nr. 177/1948 nu conţine dispoziţii cu caracter abuziv, din depoziţiile martorilor audiaţi în cauză, instanţa a apreciat ca in anul 1948 nu s-au respectat condiţiile impuse de art. 37-39 din acest decret, în sensul că nu a avut loc o trecere benevolă a credincioşilor la cultul ortodox. Aceştia au îmbrăţişat, treptat, credinţa ortodoxă ca urmare a închiderii B.G.C. şi a arestării preotului greco-catolic din sat (pe motiv că a refuzat să treacă la cultul ortodox) şi nu au depus declaraţii de părăsire a cultului greco-catolic, care să fi fost înregistrate la autoritatea comunală din acea vreme.
Prin Decizia nr. 289 din 12 octombrie 2007, Curtea de Apel Suceava, secţia civilă, a admis apelul declarat de pârâta P.O. Caşva, a anulat Decizia nr. 2142 din 19 decembrie 2006 a Tribunalului Suceava şi a reţinut cauza pentru rejudecarea fondului.
Pentru a pronunţa această hotărâre, curtea a reţinut că tribunalul nu a procedat la o analiză proprie a argumentelor de fapt şi de drept invocate de părţile litigante, limitându-se la copierea integrală, ad litteram a considerentelor sentinţei civile nr. 3801 din 29 noiembrie 2004 a Judecătoriei Suceava, aspect care echivalează cu inexistenţa unui examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi probelor părţilor, contrar exigenţei impuse de art. 6 alin. 1 din Convenţie, consfinţită prin jurisprudenţa CEDO.
După rejudecare, Curtea de Apel Suceava, secţia civilă, a respins excepţia lipsei capacităţii de exerciţiu a reclamantei P.G.C. Caşva, iar pe fond, a admis în parte acţiunea, a obligat pârâta să lase reclamantei în deplină proprietate clădirea bisericii şi a casei parohiale, situate în satul Caşva, Comuna Gurghiu, Jud. Mureş, înscrise în C.F. 30 Caşva, nr. topo 162/1, 163/1 şi 46, precum şi bunurile mobile: iconostas, masă de altar, evanghelie, potir; a obligat pârâta să sisteze lucrările de construcţie şi renovare a bisericii şi casei parohiale; a respins capătul de cerere privind evacuarea pârâtei din imobilul - casă parohială. Prin aceeaşi decizie, s-a luat act de renunţarea reclamantei la judecarea capetelor de cerere cu privire la rectificarea menţiunilor din cartea funciară, la revendicarea bunurilor mobile: cărţi, obiecte de cult, icoane, precum şi la judecarea cererii reconvenţionale având ca obiect obligarea reclamantei la acordarea de despăgubiri şi instituirea unui drept de retenţie.
Instanţa a reţinut în considerentele sale, cu privire la respingerea excepţiei lipsei capacităţii de exerciţiu a reclamantei că, potrivit art. 1 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990, B.R.U.R. se organizează şi funcţionează în conformitate cu regimul juridic general al cultelor religioase din România, iar în conformitate cu dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 489/2006, cultele recunoscute sunt persoane juridice de utilitate publică, care se organizează şi funcţionează în mod autonom, în conformitate cu propriile statute sau coduri canonice.
Din adresa nr. 7778 din 1 noiembrie 1991 a Secretariatului de Stat pentru Culte rezultă că au fost recunoscute ca persoane juridice toate parohiile pe care B.R.U.R. le avea înainte de 1948, inclusiv Parohia Caşva, „putându-se bucura de toate drepturile şi îndatoririle", această sintagmă certificând inclusiv dreptul reclamantei de a sta în judecată în nume propriu.
Pe fond, s-a reţinut că reclamanta este proprietara tabulară a imobilelor revendicate, iar faptul că acestea au trecut în patrimoniul Statului Român, fiind preluate ulterior de B.O.R. în temeiul Decretului nr. 177/1948, nu este de natură să se circumscrie unei modalităţi legale de dobândire a dreptului de proprietate, în condiţiile în care acest act normativ a reprezentat o consecinţă a punerii în aplicare a Decretului nr. 358/1948, ce a avut un caracter abuziv, întrucât interzicea funcţionarea B.G.C. şi care a fost abrogat prin Decretul-lege nr. 9/1989.
Ca o consecinţă a admiterii capătului de cerere privind revendicarea, împrejurare ce implică dreptul reclamantei de a exercita, în limitele impuse de art. 480 C. civ., atributele dreptului de proprietate, instanţa de apel a apreciat că se impune şi soluţia de obligare a pârâtei la sistarea tuturor lucrărilor de construcţie şi renovare demarate, care se circumscrie obligaţiei corelative a terţilor de a nu aduce atingere dreptului de folosinţă şi de dispoziţie asupra imobilelor, recunoscute proprietarei reclamante.
În motivarea soluţiei de respingere a capătului de cerere privind evacuarea pârâtei din imobilul - casă parohială s-a reţinut, pe de o parte, că finalitatea unui asemenea demers a fost dobândită de reclamantă prin admiterea acţiunii în revendicare, iar pe de altă parte, s-a avut în vedere că evacuarea constituie o sancţiune civilă aplicabilă raporturilor de locaţiune sau ocupării prin delict a unui imobil.
Împotriva deciziilor nr. 120 din 31 octombrie 2008 şi nr. 289 din 12 octombrie 2007 ale Curţii de Apel Suceava, secţia civilă, a declarat recurs pârâta P.O. Caşva care a formulat următoarele critici:
1. Hotărârile din ultimul ciclu procesual au fost pronunţate fără administrarea vreunei probe, ambele instanţe preluând concluziile probatoriului administrat de o instanţă necompetentă material, respectiv Judecătoria Suceava.
Instanţa investită prin Decizia de casare trebuie, fie să administreze probele propuse de reclamant în aplicarea principiului prevăzut de art. 1169 C. civ., fie să-i respingă acţiunea, în condiţiile în care nu se conformează obligaţiei de probaţiune ce îi incumbă procedural.
În speţă dedusă judecăţii, a fost admisă acţiunea în revendicare fără administrarea vreunei probe şi fără ca instanţa să se preocupe să verifice extrasul de carte funciară, care certifică o situaţie diametral opusă faţă de cea reţinută.
Pe fond, reclamanta nu şi-a dovedit dreptul său de proprietate, respectiv nu a prezentat un titlu valabil, pârâta fiind cea care şi-a intabulat dreptul de proprietate în cartea funciară nr. 30 Caşva.
Cu privire la acest motiv de recurs, recurenta solicită casarea hotărârilor şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond pentru a clarifica, prin probe, menţiunile contradictorii din cărţile funciare nr. 30 şi 30/I Caşva.
2. Instanţele de fond au făcut o aplicare eronată a dispoziţiilor art. 480 C. civ., omiţând să constate că din dispoziţiile OUG nr. 94/2000, modificată prin Legea nr. 247/2005, rezultă voinţa legiuitorului în sensul exceptării lăcaşelor de cult de la procedura de retrocedare.
Aceste dispoziţii se impun a fi coroborate cu prevederile pct. 2 din HG nr. 1094/2005, potrivit cărora nu pot face obiectul retrocedării lăcaşele de cult, respectiv bisericile, mânăstirile sau orice alte construcţii care sunt destinate oficierii de slujbe religioase, până la reglementarea regimului juridic al acestora prin lege specială.
Prin hotărârea recurată au fost ignorate dispoziţiile art. 37 alin. (3) din Decretul nr. 177/1948, prin care s-a instituit o modalitate de dobândire a dreptului de proprietate prin efectul legii, respectiv aceea potrivit căreia, în ipoteza în care peste 75% din numărul credincioşilor comunităţii locale a unui cult trec la alt cult, întreaga avere se strămută de drept în patrimoniul comunităţii locale a cultului adoptat, cu drept de despăgubire pentru comunitatea locală părăsită.
Din rezultatele recensământului, puse la dispoziţie de Arhivele Naţionale probează îndeplinirea condiţiei impuse de legiuitor, astfel că operează modul de dobândire a proprietăţii prin efectul legii, în temeiul dispoziţiilor art. 645 C. proc. civ.
3. În ce priveşte Decizia nr. 120 din 31 octombrie 2008, aceasta a fost dată cu aplicarea greşită a legii, întrucât reclamanta nu a putut proba dobândirea personalităţii juridice şi, implicit a capacităţii procesuale, instanţa de apel având în vedere sub acest aspect dispoziţiile Legii nr. 489/2006, intrată în vigoare la opt ani după data introducerii acţiunii.
Potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 21/1924, în vigoare la data promovării acţiunii, personalitatea juridică nu se putea dobândi decât pe baza unei hotărâri motivate a tribunalului, OG nr. 26/2000, care a abrogat această lege prevăzând exigenţe similare.
În cauză, reclamanta nu a făcut dovada că ar fi parcurs procedurile reglementate de aceste acte normative, care au constituit succesiv sediul materiei, astfel că nu are folosinţa dreptului subiectiv civil.
4. Prin ultimul motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta critică Decizia instanţei de apel arătând că, deşi a admis apelul considerând că prima instanţă nu a procedat la cercetarea fondului, întrucât hotărârea nu conţine argumente de fapt şi de drept care să susţină soluţia, prin anularea hotărârii tribunalului, instanţa de apel a cauzat recurentei o vătămare care, potrivit dispoziţiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ. nu poate fi înlăturată decât prin casarea deciziei nr. 289 din 12 octombrie 2007, în condiţiile în care aceasta a fost privată de un grad de jurisdicţie.
Dacă curtea de apel ar fi dispus, în mod corect, desfiinţarea hotărârii, cauza ar fi fost rejudecată de tribunal, iar pârâta ar fi avut la dispoziţie două căi de atac, respectiv apel şi recurs.
Pentru motivele arătate, se solicită admiterea recursului şi, în principal, în raport de distincţiile făcute în petitele căii de atac, casarea deciziilor recurate şi trimiterea cauzei pentru rejudecare la Tribunalul Suceava, iar în subsidiar, modificarea în tot a deciziei nr. 120 din 31 octombrie 2008 în sensul admiterii excepţiei lipsei capacităţii de exerciţiu a reclamantei, cu consecinţa respingerii ca nefondată a acţiunii sau, în ipoteza în care excepţia nu va fi primită, respingerea acţiunii, astfel cum a fost precizată.
Analizând hotărârea atacată în limitele criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente:
1. Deşi nu a arătat expres, din dezvoltarea criticilor formulate, astfel cum au fost expuse mai sus, rezultă că recurenta critică lipsa de rol activ a instanţei de apel, care nu a administrat probele propuse de reclamantă, respectiv încălcarea prevederilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., potrivit cărora „judecătorii au îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc".
Faţă de natura pricinii - acţiune în revendicare imobiliară – promovată de reclamantă, pentru dovedirea proprietăţii asupra imobilului în litigiu, aceasta a depus la dosar înscrisurile pe care le-a considerat utile în dovedirea dreptului său.
Nu se poate dispune casarea unei hotărâri pentru că instanţa nu a ordonat anumite dovezi, întrucât rolul activ al instanţei reglementat de art. 129 C. proc. civ. nu poate constitui temeiul substituirii instanţei în poziţia procesuală a uneia din părţi şi în apărarea intereselor acesteia şi trebuie înţeles în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două principii care guvernează procesul civil, cel al disponibilităţii şi contradictorialităţii.
În cauză, ambele părţi au avut posibilitatea de a propune şi administra probatorii, ceea ce s-a şi întâmplat, iar faptul că instanţa s-a pronunţat în raport de înscrisurile existente la dosar de părţi, nu constituie o încălcare a principiilor enunţate, întrucât instanţa de apel are facultatea să primească probele administrate deja de prima instanţă sau să le repete şi să le completeze, dacă consideră necesar, iar dacă îşi formează convingerea în baza înscrisurilor deja existente în dosar, aceasta nu constituie o încălcare a vreunei dispoziţii legale.
În ce priveşte dovedirea dreptului de proprietate de către reclamantă, instanţa de recurs nu are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, astfel cum urmăreşte în realitate recurenta, faţă de actuala configuraţie a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie.
De aceea, criticile formulate pe aspectul situaţiei de fapt nu pot face obiect de analiză în calea de atac a recursului, ridicând o problemă legată de temeinicia, iar nu de legalitatea hotărârii atacate.
2. Prin al doilea motiv de recurs, pârâta critică hotărârea recurată în sensul că aceasta a fost dată cu aplicarea greşită a legii, întrucât instanţa nu a coroborat dispoziţiile art. 480 C. civ. cu prevederile OUG nr. 94/2000 şi ale HG nr. 1094/2005, ignorându-se, de asemenea şi prevederile Decretului nr. 177/1948.
Nici această critică nu poate fi primită întrucât, cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Reghin la 4 iunie 1998 a fost întemeiată în drept pe prevederile art. 17 din Decretul-lege nr. 115/1998, art. 22 din Legea nr. 7/1996 şi art. 480 C. civ.
Aşadar, reclamanta a investit instanţa cu o acţiune în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., actele normative invocate de recurentă în susţinerea acestui motiv de recurs - OUG nr. 94/2000 şi HG nr. 1094/2005 - fiind adoptate după introducerea acţiunii, pe parcursul derulării procesului.
În mod just instanţele au soluţionat cauza, respectând principiul neretroactivităţii legii civile şi judecând procesul pe temeiul juridic invocat de reclamantă la data formulării acţiunii.
În ceea ce priveşte prevederile Decretului nr. 177/1948, prin sentinţa civilă nr. 276 din 21 februarie 2005 a Judecătoriei Reghin, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 271/2006 a Curţii de Apel Târgu-Mureş, s-a statuat în mod irevocabil că P.O. Caşva nu a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor prevăzute de Decretul nr. 177/1948, neputându-se constata că aceasta a devenit proprietară prin efectul legii.
Repunerea în discuţie a unor asemenea aspecte, asupra cărora, pronunţându-se, instanţele şi-au epuizat puterea jurisdicţională, înseamnă de fapt, o nesocotire a autorităţii de lucru judecat, ceea ce nu poate fi primit.
De aceea, se constată că prin hotărârea recurată, instanţa de apel a dat eficienţă, sub acest aspect, efectului principiului lucrului judecat, urmare proceselor anterioare desfăşurate între părţi.
3. Susţinerea că în cauză ar fi incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii, nu poate fi primită, critica formulată nefiind prevăzută de aceste dispoziţii legale.
Astfel, se reiterează şi în această fază procesuală faptul că reclamanta nu are calitate procesuală activă, instanţa respingând în mod greşit această excepţie prin raportare la dispoziţiile art.8 din Legea nr. 489/2006, act normativ intrat în vigoare după data introducerii acţiunii.
În drept, calitatea procesuală activă se determină în raport cu litigiul concret care este supus judecăţii şi presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi persoana care se pretinde titularul dreptului în raportul juridic dedus judecăţii.
În atare situaţie, în mod corect instanţele de fond au constatat că reclamanta are calitate procesuală activă întrucât, chiar dacă prin Decretul nr. 358/1948 a fost interzisă funcţionarea B.R.U.R., urmare abrogării acestui act normativ prin Decretul-lege nr. 9/1989, aceasta a fost recunoscută oficial, iar potrivit art. 1 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990, B.R.U.R. se organizează şi funcţionează în conformitate cu regimul juridic general al cultelor religioase din România.
Totodată, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, din adresa nr. 7778 din 1 noiembrie 1991 a Secretariatului de Stat pentru Culte rezultă că au fost recunoscute ca persoane juridice toate parohiile pe care B.R.U.R. le avea înainte de 1948, inclusiv Parohia Caşva, „putându-se bucura de toate drepturile şi îndatoririle", inclusiv dreptul de a sta în judecată în nume propriu, existând astfel identitate între persoana reclamantului şi persoana care se pretinde titularul dreptului în raportul juridic dedus judecăţii.
4. Prin ultimul motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta critică Decizia nr. 289 din 12 octombrie 2007 a Curţii de Apel Suceava, motivând că, deşi a constatat că prima instanţă nu a procedat la cercetarea fondului, a reţinut cauza spre rejudecare, pronunţând o hotărâre, care o prejudiciază de un grad de jurisdicţie.
Nici această critică nu poate fi primită, faţă de dispoziţiile art. 297 alin. (2) ultima teză C. proc. civ., astfel cum au fost modificate prin OUG nr. 138/2000 şi, ulterior prin Legea nr. 219/2005, potrivit cărora, instanţa de apel, în cazul în care constată propria sa competenţă, precum şi atunci când există vreun alt motiv de nulitate, iar prima instanţă a judecat în fond, va anula în tot sau în parte hotărârea pronunţată şi va reţine procesul spre judecare.
În speţă, tribunalul a judecat cauza pe fond, iar curtea de apel este instanţa competentă să judece apelul, astfel că sunt incidente dispoziţiile art. 297 alin. (2) teza a II a C. proc. civ., iar reţinerea cauzei spre rejudecare este corectă.
În ce priveşte susţinerea recurentei potrivit căreia a fost privată de un grad de jurisdicţie, acest aspect a fost soluţionat de Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 515/2006, în care arată că „prevederea potrivit căreia părţile au la dispoziţie două sau numai o singură cale de atac, în funcţie de modul în care a procedat prima instanţă la soluţionarea cauzei, cu sau fără examinarea fondului, priveşte existenţa a două situaţii diferite, care, ca atare, nu puteau fi reglementate identic."
Reglementarea prevăzută de art. 297 C. proc. civ. constituie o garanţie a aplicării principiului prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, privind judecarea unei cauze în mod echitabil şi într-un termen rezonabil, în scopul înlăturării oricăror abuzuri din partea părţilor, prin care s-ar tinde la tergiversarea nejustificată a soluţionării unui proces. Astfel, reglementările internaţionale în materie nu impun accesul la totalitatea gradelor de jurisdicţie sau la toate căile de atac prevăzute de legislaţiile naţionale, art. 13 din aceeaşi convenţie consacrând numai dreptul persoanei la un recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale, deci posibilitatea de a accede la un grad de jurisdicţie. Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin hotărârea pronunţată în Cazul Golder împotriva Regatului Unit, 1975, a statuat că: „Dreptul de acces la tribunale nu este absolut. Fiind vorba de un drept pe care convenţia l-a recunoscut fără să-l definească în sensul restrâns al cuvântului, există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conţinutul oricărui drept."
Pentru considerentele arătate, recursul pârâtei apare ca nefondat şi va fi respins ca atare, conform dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta P.O. Caşva împotriva deciziilor nr. 120 din 31octombrie 2008 şi nr. 289 din 12 octombrie 2007 pronunţate de Curtea de Apel Suceava, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 martie 2010.