Print Friendly, PDF & Email

Il provvedimento è disponibile nelle seguenti lingue:

CAUZA MAŞAEV c. MOLDOVEI
(Cererea nr. 6303/05)

HOTĂRÎRE
STRASBOURG
12 mai 2009

DEFINITIVĂ
la 12 august 2009

 

potrivit articolului 44 § 2 (b) din Convenţie
Poate fi obiectul revizuirii editoriale, inclusiv în ce priveşte traducerea.

În cauza Maşaev c. Moldova,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), statuînd într-o Cameră compusă din:
Nicolas Bratza, Preşedinte, Lech Garlicki, Giovanni Bonello, Ljiljana Mijović, David Thór Björgvinsson, Ledi Bianku, Mihai Poalelungi, judecători, şi Lawrence Early, Grefierul Secţiunii,
Deliberînd în secret la 16 aprilie 2009,
Pronunţă următoare hotărîre, care a fost adoptată în aceiaşi zi:

 

PROCEDURA

 

1. Cauza a fost iniţiată printr-o cerere (nr. 6303/05) împotriva Republicii Moldova înaintată la Curte, potrivit Articolului 34 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale (“Convenţia”) de cetăţeanul Republicii Moldova, Dnul Talgat Maşaev (“reclamantul”), la 9 septembrie 2004.
2. Reclamantul a fost reprezentat de Dna N. Mardari, avocat care practică în Chişinău. Guvernul Republicii Moldova (“Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, Dnul V.Grosu.
3. Reclamantul, a pretins, în special, că autorităţile Republicii Moldova i-au încălcat dreptul la libertatea religiei şi dreptul la un proces echitabil în urma judecării acuzaţiilor înaintate împotriva sa.
4. La 21 aprilie 2008 Preşedintele Secţiunii a Patra a decis să notifice cererea Guvernului. De asemenea, s-a decis examinarea fondului cererii odată cu admisibilitatea sa (Articolul 29 § 3).

 

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

 

5. Reclamantul s-a născut în 1957 şi locuieşte în Rezeni. El este Musulman.
6. La 30 ianuarie 2004, reclamantul, împreună cu un grup de alţi Musulmani, se rugau într-un local privat, şi anume într-o casă închiriată de către o organizaţie non-guvernamentală a cărei lider era reclamantul. Ei au fost dispersaţi de către poliţie şi ulterior reclamantul a fost acuzat de săvîrşirea contravenţiei administrative exprimate prin practicarea unei religii nerecunoscute de Stat.
7. La 17 februarie 2004 Judecătoria sectorului Centru, mun. Chişinău l-a recunoscut pe reclamant culpabil în baza Articolului 200 (3) din Codul cu privire la contravenţiile administrative şi l-a sancţionat cu amendă în sumă de 360 lei moldoveneşti (MDL). Reclamantul a contestat această hotărîrie şi a pledat, inter alia, că aceasta din urmă era contrară dreptului său cu privire la libertatea religiei.
8. La 9 martie 2004 Curtea de Apel Chişinău a respins recursul reclamantului fără indicarea unor motive şi fără invitarea reclamantul pentru participare în şedinţă.

 

II. DREPTUL NAŢIONAL RELEVANT

 

9. Articolul 31 din Constituţia Republicii Moldova, care se referă la libertatea conştiinţei, prevede:
“1. Libertatea conştiinţei este garantată. Ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc.
2. Cultele religioase sînt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii, în condiţiile legii.
3. În relaţiile dintre cultele religioase sînt interzise orice manifestări de învrăjbire.
4. Cultele religioase sînt autonome, separate de stat şi se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în aziluri şi în orfelinate.”
10. Prevederi relevante din Legea despre culte, publicată în Monitorul Oficial nr.3/70 din 1992, stipulează după cum urmează:
Articolul 14 – Recunoaşterea cultelor
“Pentru a putea să se organizeze şi să funcţioneze, cultele trebuie să fie recunoscute prin decizie guvernamentală.
În cazul nerespectării condiţiilor articolului 9 alineatul întîi din prezenta lege, recunoaşterea va putea fi retrasă în acelaşi mod.”
Acest articol a fost modificat în 2002. Potrivit modificărilor, pentru a putea fi recunoscut, un cult trebuia să prezinte autorităţilor o declaraţie şi un set de documente. După prezentarea declaraţiei şi a documentelor, cultul era înregistrat în termen de treizeci de zile.
11. Articolul 200 (3) din Codul cu privire la contravenţiile administrative, stipulează după cum urmează:
“Exercitarea ... a unor practici şi ritualuri [religioase] care contravin legislaţiei se pedepseşte cu amendă în mărime MDL 180-360.”
La 31 mai 2009 acest cod va fi înlocuit cu un nou Cod cu privire la contravenţiile administrative care conţine o normă similară la articolul 54.

 

ÎN DREPT

 

12. Reclamantul s-a plîns în temeiul Articolului 9 din Convenţie precum că dreptul său la libertatea religiei a fost violat în rezultatul aplicării sancţiunii pentru practicarea ritualurilor Musulmane. Articolul 9 din Convenţie prevede:
“1. Orice persoană are dreptul la libertatea de gîndire, de conştiinţă şi de religie; acest drept include libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea în mod individual sau în colectiv, în public sau în particular, prin cult, învăţămînt, practici şi îndeplinirea ritualurilor.
2. Libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restrîngeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru siguranţa publică, protecţia ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.
13. Reclamantul s-a plîns potrivit Articolului 6 §§ 1 şi 3 din Convenţie invocînd că nu a fost citat la examinarea recursului său în faţa Curţii de Apel Chişinău. Partea relevantă a Articolului 6 stipulează după cum urmează:
“1. La judecarea ... oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa, orice persoană are dreptul la ... un proces echitabil ... în faţa unei instanţe...
3. Orice persoană acuzată de o infracţiune dispune de următoarele drepturi:
...
(c) se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer;
(d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării ;
14. Reclamantul s-a plîns potrivit Articolului 13 din Convenţie precum că el nu a beneficiat de un remediu efectiv în legătură cu pretinsa violare a Articolului 9. Articolul 13 prevede după cum urmează:
“Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci cînd încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”

 

I. ADMISIBILITATEA CAUZEI

15. Curtea consideră că prezenta cerere ridică întrebări de fapt şi de drept care sînt suficient de serioase încît aprecierea lor depinde de examinarea fondului, şi alte temeiuri pentru declararea acesteia drept inadmisibilă nu s-au stabilit. Prin urmare, Curtea declară această plîngere admisibilă. În conformitate cu decizia sa de aplicare a Articolului 29 § 3 din Convenţie (a se vedea mai sus paragraful 4), Curtea va proceda direct la examinarea fondului.

 

II. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 §§ 1 ŞI 3 DIN CONVENŢIE

16. Reclamantul a susţinut că contravenţia administrativă de care a fost acuzat se califica drept “penală” în sensul Articolului 6 din Convenţie. El a pledat că nu a fost citat în faţa Curţii de Apel Chişinău pentru la examinarea recursului său în şedinţa din 9 martie 2004. El a afirmat că potrivit ştampilelor de pe plicul pe care l-a primit de la Curtea de Apel Chişinău, citaţia a fost expediată la 5 martie 2005 şi el a recepţionat-o la 16 martie.
17. În observaţiile sale iniţiale, Guvernul a contestat afirmaţia reclamantului potrivit căreia contravenţia administrativă de care acesta a fost învinuit se califica drept “penală” în sensul Articolului 6 din Convenţie. Totuşi, în observaţiile ulterioare şi finale cu privire la fondul cauzei, Guvernul a declarat că în lumina jurisprudenţei recente a Curţii, poate să admită că a existat o încălcare a dreptului reclamantului garantat de Articolul 6 § 1 din Convenţie.
18. Curtea face referinţă la jurisprudenţa sa în cauzele Ziliberberg c. Moldovei (cererea nr. 61821/00, §§ 7-36, din 1 februarie 2005), Guţu c. Moldovei (cererea nr. 20289/02, §§ 51-54, din 7 iunie 2007) şi Russu c. Moldovei (cererea nr. 7413/05, §§ 22-28, din 13 noiembrie 2008) în care a constatat încălcarea Articolului 6 § 1 din Convenţie în circumstanţe de fapt similare. În virtutea jurisprudenţei sus-menţionate şi a confirmării clare din partea Guvernului despre violarea dreptului la un proces echitabil, Curtea concluzionează că a existat o încălcare a Articolului 6 § 1 din Convenţie. Prin urmare, nu este necesar de a examina distinct plîngerea reclamantului potrivit Articolului 6 § 3 din Convenţie.

 

III. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 9 DIN CONVENŢIE

19. Reclamantul a susţinut că a existat o ingerinţă în dreptul lui la libertatea religiei şi care nu a fost prevăzută de lege. În particular, potrivit reclamantului, articolul 200 § 3 din Codul cu privire la contravenţiile administrative nu indica cu suficientă claritate limita discreţiei acordate executivului pentru reglementarea manifestării credinţelor religioase. Mai mult decît atît, ingerinţa nu a urmărit un scop legitim şi nu a fost necesară într-o societate democratică.
20. Guvernul a recunoscut că a existat o ingerinţă în dreptul reclamantului la libertatea religiei. Totuşi, ingerinţa a fost prevăzută de lege, şi anume de articolul 14 din Legea despre culte şi articolul 200 § 3 din Codul cu privire la contravenţiile administrative şi a urmărit un scop legitim. Potrivit Guvernului a existat un interes legitim în obligarea cultelor religioase la o înregistrare de Stat înainte de exercitarea activităţilor lor. Statul era în drept să verifice dacă o mişcare sau asociaţie desfăşoară, aparent urmărind scopuri religioase, activităţi periculoase pentru public. În mod similar, era în interesul Statului să aplice sancţiuni pentru derogarea de la acea exigenţă, în acest caz împotriva persoanelor care au decis să manifeste credinţele lor religioase fără o înregistrare prealabilă a religiei Musulmane la organele de Stat. Respectiv, ingerinţa a urmărit scopul legitim de a apăra ordinea publică şi morală. Sancţiunea aplicată reclamantului a fost necesară în scopul educării şi prevenirii, iar mărimea amenzii nu a fost semnificativă, prin urmare, a fost proporţională scopului urmărit.
21. Curtea reiterează că, astfel cum este consfinţit în Articolul 9 din Convenţie, libertatea de gîndire, conştiinţă şi religie este unul dintre fundamentele unei “societăţi democratice” în sensul Convenţiei (a se vedea Kokkinakis c. Greciei, din 25 mai 1993, § 31, Seria A nr. 260-A).
22. În timp ce libertatea religiei este în primul rînd o chestiune de conştiinţă individuală, aceasta totodată implică, inter alia, libertatea de „a-şi manifesta religia”. Potrivit Articolului 9 din Convenţie, libertatea de a-şi manifesta religia nu este exercitabilă doar în colectiv cu alţii, “în public” şi în cercul celor ai căror religie o împărtăşeşte persoana, dar de asemenea poate fi manifestată “în singurătate” şi “în privat”.
23. Caracterul fundamental al drepturilor garantate în Articolul 9 § 1 din Convenţie este de asemenea reflectat în textul paragrafului care prevede limitările acestora. Spre deosebire de paragrafele numărul doi din Articolele 8, 10 şi 11 din Convenţie, care cuprind toate drepturile menţionate în primele paragrafe ale acelor Articole, Articolul 9 din Convenţie se referă doar la “libertatea de a-şi manifesta religia sau credinţa”. Într-un asemenea mod, se recunoaşte că în societăţile democratice, în care coexistă mai multe religii în cadrul unei şi aceleiaşi colectivităţi, poate fi necesară impunerea unor restricţii acestei libertăţi pentru a concilia interesele diverselor grupuri şi de a asigura respectarea fiecărei credinţe (a se vedea Kokkinakis, menţionat supra, § 33). În acelaşi timp, se accentuează importanţa fundamentală a dreptului la libertatea gîndirii, conştiinţei şi religiei, precum şi faptul că Statul nu poate dicta ce să creadă o persoană şi nu poate lua măsuri coercitive pentru a-l face să-şi schimbe credinţele.
24. Potrivit jurisprudenţei sale stabilite, Curtea lasă Statelor părţi la Convenţie o anumită marjă de apreciere pentru a decide dacă este necesară orare o ingerinţă şi în ce măsură, dar care să fie în concordanţă cu supravegherea Europeană atît a legislaţiei pertinente, cît şi a deciziilor de aplicare acesteia. Sarcina Curţii este de stabili dacă măsurile luate la nivel naţional sunt proporţionale şi justificate în principiu.
Pentru a stabili limita marjei de apreciere în cauza dată, Curtea trebuie să ţină cont de ceea ce este important, şi anume necesitatea de a menţine un veritabil pluralism religios, care este inerent conceptului de societate democratică (a se vedea Kokkinakis, menţionat supra, § 31). În mod similar, o importanţă cuvenită trebuie acordată acestei necesităţi cînd se determină, aşa cum cere paragraful 2 din Articolul 9, dacă ingerinţa corespunde “necesităţii sociale stringente” şi este “proporţională unui scop legitim urmărit” (a se vedea, mutatis mutandis, printre alte imperative, Wingrove c. the United Kingdom, din 25 noiembrie 1996, § 53, Rapoarte a Hotărîrilor şi Deciziilor 1996-V). În exercitarea supravegherii, Curtea trebuie să ţină cont de ingerinţa pretinsă bazîndu-se pe dosarul cauzei în ansamblu (a se vedea Kokkinakis, menţionat supra, § 47).
25. Referindu-se la circumstanţele prezentei cauze, Curtea notează că, indiscutabil, sancţiunea aplicată reclamantului pentru că s-a rugat în incinta unui local privat, a constituit o ingerinţă în dreptul la libertatea religiei. Curtea poate să accepte că ingerinţa a fost prevăzută de lege (Articolul 200 § 3 din Codul cu privire la contravenţiile administrative) şi a urmărit scopul de a menţine ordinea publică. Rămîne de a aprecia dacă ingerinţa era necesară într-o societate democratică.
26. Curtea notează că orice persoană care manifestă o religie nerecunoscută potrivit Legii despre culte este în mod automat pasibilă de a fi pedepsită potrivit prevederilor Articolului 200 § 3 din Codul cu privire la contravenţiile administrative. Guvernul a susţinut că deoarece nu este disproporţionată măsura Statală să impună o înregistrare de stat obligatorie pentru cultele religioase, de asemenea, nu trebuie să fie disproporţionată posibilitatea Statului să impună sancţiuni acelora care manifestă credinţe religioase nefiind oficial constituite şi înregistrate în calitate de culte religioase. Curtea nu contestă împuternicirea statului de stabili o exigenţă de înregistrare a cultelor religioase într-un mod compatibil cu Articolele 9 şi 11 din Convenţie. Totuşi, nu înseamnă, după cum pare să argumenteze Guvernul, ca fiind compatibilă cu prevederile Convenţiei sancţionarea membrilor individuali ai unui cult religios neînregistrat pentru rugăciuni sau alte manifestări a credinţelor religioase. Admiterea contrariului ar echivala cu excluderea credinţelor religioase minoritare care nu sunt în mod oficial înregistrate de stat şi în consecinţă, ar echivala cu recunoaşterea faptului că un Stat poate dicta ce trebuie să creadă o persoană. Curtea nu poate fi de acord cu o astfel de abordare şi consideră că limitarea dreptului la libertatea religiei prevăzută de articolul 200 § 3 din Codul cu privire la contravenţiile administrative a constituit o ingerinţă ce nu corespundea unei necesităţi sociale stringente şi, prin urmare, nu a fost necesară într-o societate democratică. Respectiv, a existat o încălcare a Articolului 9 din Convenţie.

 

IV. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 13 ÎN CONEXITATE CU ARTICOLUL 9 DIN CONVENŢIE

27. Reclamantul, de asemenea a pretins încălcarea Articolului 13 în conexitate cu Articolul 9 din Convenţie. În virtutea constatărilor sus-menţionate în ce priveşte capete de plîngere ale reclamantului potrivit Articolului 9 din Convenţie, Curtea nu consideră necesar să examineze separat acest capăt de cerere.

 

V. APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE

28. Articolul 41 din Convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă. ”

 

A. Prejudiciul material
29. Reclamantul a pretins EUR 26 pentru prejudiciul material, reprezentînd amenda achitată urmare a hotărîrii din 17 februarie 2004.
30. Guvernul a afirmat că deoarece reclamantul a fost sancţionat conform legii, el nu ar trebui să fie în drept de a-şi recupera amenda pe care a plătit-o.
31. Curtea acceptă că reclamantul a suferit prejudiciu material drept rezultat al încălcării Articolului 9 constatate mai sus. Curtea consideră că reclamantul este în drept să-şi recupereze suma achitată ca amendă şi îi acordă prin urmare, întreaga sumă pretinsă.

 

B. Prejudiciul moral
32. Reclamantul a pretins suma de 7,000 euro (EUR) în calitate de prejudiciu moral.
33. Guvernul a contestat suma pretinsă şi a argumentat că din momentul în care nu a existat nici o încălcare a Articolului 9, nici o compensaţie pentru prejudiciul moral nu era justificată. Totodată, Guvernul a specificat jurisprudenţa anterioară cu privire la aplicarea Articolului 9, în care Curtea a considerat că simpla constatare a unei încălcări a constituit o satisfacţie echitabilă suficientă. De asemenea, s-a referit la jurisprudenţa în care Curtea a acordat 1,000 EUR pentru încălcarea Articolului 6 § 1 din Convenţie.
34. Curtea acordă reclamantului suma de EUR 1,500 pentru prejudiciul moral.

 

C. Costuri şi cheltuieli
35. Reclamantul de asemenea a pretins suma de 1,150 EUR pentru costuri şi cheltuieli suportate în procedurile faţă de Curte.
36. Guvernul a argumentat că suma pretinsă era excesivă
37. Curtea acordă suma de EUR 1,000 pentru costuri şi cheltuieli.

D. Penalităţi
38. Curtea consideră oportun ca penalităţile de întîrziere să fie bazate pe rata minimă de împrumut a Băncii Centrale Europene la care se vor adăuga trei procente.

 

DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA ÎN UNANIMITATE

 

1. Declară cererea admisibilă;
2. Hotărăşte că a existat o încălcare a Articolului 6 § 1 din Convenţie;
3. Hotărăşte că nu este necesară examinarea separată a capătului de cerere potrivit Articolului 6 § 3 din Convenţie;
4. Hotărăşte că a existat o încălcare a Articolului 9 din Convenţie;
5. Hotărăşte nu este necesară examinarea capătului de cerere potrivit Articolului 13 în conexitate cu Articolul 9 din Convenţie;
6. Hotărăşte
(a)
că statul reclamat trebuie să achite reclamantului, în decurs de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă potrivit articolului 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume, care urmează a fi convertite în valuta naţională a statului reclamat la rata de schimb aplicabilă la data efectuării plăţii:
(i) EUR 26 (douăzeci şi şase euro) pentru prejudiciul material plus orice taxă care ar putea fi percepută la această sumă;
(ii) EUR 1,500 (o mie cinci sute euro) pentru prejudiciul moral plus orice taxă care ar putea fi percepută la această sumă;
(iii) EUR 1,000 (o mie cinci sute euro) pentru costuri şi cheltuieli plus orice taxă care ar putea fi percepută la această sumă de la reclamant;
(b) că din momentul expirării termenului menţionat de trei luni până la achitare o dobîndă simplă va fi plătită la sumele menţionate la o rată egală cu rata minimă a dobânzii de împrumut a Băncii Centrale Europene pe perioada întîrzierii plus trei procente;
7. Respinge restul pretenţiilor reclamatului de satisfacţie echitabilă.
Întocmită în limba engleză şi notificată în scris la 12 mai 2009, potrivit Regulii 77 §§ 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.

 

Lawrence Early
Grefier

 

Nicolas Bratza
Preşedinte