The measure is available in the following languages:
CONSEIL DE L’EUROPE - COUNCIL OF EUROPE
COUR EUROPÉENNE DES DROITS DE L’HOMME - EUROPEAN COURT OF HUMAN RIGHTS
FOURTH SECTION
CASE OF BISERICA ADEVĂRAT ORTODOXĂ DIN MOLDOVA AND OTHERS v. MOLDOVA
(Application no. 952/03)
JUDGMENT
STRASBOURG
27 February 2007
FINAL
27/05/2007
This judgment will become final in the circumstances set out in Article 44 § 2 of the Convention. It may be subject to editorial revision.
In the case of Biserica Adevărat Ortodoxă din Moldova and Others v. Moldova,
The European Court of Human Rights (Fourth Section), sitting as a Chamber composed of:
Sir Nicolas BRATZA, President, Mr J. CASADEVALL, Mr G. BONELLO, Mr K. TRAJA, Mr S. PAVLOVSCHI, Mr L. GARLICKI, Ms L. MIJOVIĆ, judges, and Mr T.L. EARLY, Section Registrar,
Having deliberated in private on 6 February 2007,
Delivers the following judgment, which was adopted on that date:
PROCEDURE
1. The case originated in an application (no. 952/03) against the Republic of Moldova lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by Mr Andrei Rudei, Mr Arcadie Covaliov, Mr Constantin Bejenaru, Mr Gheorghe Găină, Mr Vasile Andronic, Ms Raisa Urecheanu, Mr Ecaterina Ciobanu, Ms Anastasia Vizir, Mr Grigore Daraban and Mr Alexandru Daraban as well as the “True Orthodox Church in Moldova” (Biserica Adevărat Ortodoxă din Moldova), on 27 November 2002.
2. The applicants were represented by Mr A. Tănase, lawyer practising in Chişinău. The Moldovan Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr V. Pârlog.
3. The applicants alleged, in particular, that the authorities’ refusal to register the Church affected their right to freedom of religion and association and that the prolonged non-enforcement of the final judgment in their favour violated their rights under Articles 6, 9, 13, 14 and Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention.
4. The application was allocated to the Fourth Section of the Court (Rule 52 § 1 of the Rules of Court). Within that Section, the Chamber that would consider the case (Article 27 § 1 of the Convention) was constituted as provided in Rule 26 § 1.
5. On 15 November 2005 a Chamber of that Section decided to communicate the application to the Government. Under the provisions of Article 29 § 3 of the Convention, it decided to examine the merits of the application at the same time as its admissibility.
THE FACTS
I. THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE
6. The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.
7. The applicants joined together to form the “True Orthodox Church in Moldova” (“the Church”) and applied for registration by the Government on the basis of the Religious Denominations Act (Law no. 979-XII of 24 March 1992). When the authorities refused to register the Church by letter of 29 November 2000, the applicants initiated court proceedings.
8. On 30 August 2001 the Court of Appeal accepted their claim and ordered the Government to register the Church. The court also awarded each of the applicants 1,000 Moldovan lei (approximately 85 euros (EUR) at the time) in compensation for the non-pecuniary damage suffered.
9. On 29 May 2002 the Supreme Court of Justice upheld that judgment, finding that the Government had not submitted any evidence that the Church would harm public order, health or morals. That judgment was final and enforceable.
10. The applicants subsequently made requests for the enforcement of the final judgment. In turn, the Judgments Enforcement Department made requests to the Government to comply with the judgment, to no avail.
11. On 12 July 2002 the Religious Denominations Act was amended and the procedure for the registration of religious denominations was simplified. On the basis of these amendments, on 7 August 2002 the applicants asked the “State Organ for the Protection of Religious Denominations” to register the Church. They relied on Article 14 of the above-mentioned law (as amended on 12 July 2002, see below) and on the final judgment in their favour ordering the Church’s registration.
12. By letter of 23 August 2002 the State Service for the Protection of Religious Denominations (“the Service”) rejected that request because it “had not received any request for the registration of any religious denomination”. The Service could not register the Church until the relevant State Registry had been established and the necessary documents had been filed with it. On 22 November 2002 the applicants submitted the relevant documents to the Service.
13. On 24 August 2004 the Decisions Enforcement Department (“the Department”) sent the enforcement warrant for enforcement to the Service. By its letters of 1 and 11 November 2002 and 14 March 2003 the Department requested the Service to comply with the judgment of 30 August 2001.
14. In a letter of 14 March 2003 the Service replied to the Department that the applicants had refused to re-submit documents requested from them and to explain certain parts of the statute of the Church regarding its canonical subordination to foreign churches.
15. On 20 March 2003 an officer working for the Department found that the judgment of 30 August 2001 had not been enforced and asked the court to sanction those responsible for the non-enforcement. The officer sent additional requests to the Department and the Buiucani District Court on 16 May, 18 June, 24 October and 6 November 2003, again asking that those responsible for the non-enforcement be punished.
16. The Government made three attempts to re-open the proceedings by claiming the discovery of new and relevant information which had not been previously known. These requests were rejected by decisions of the Court of Appeal on 7 May 2003 and the Supreme Court of Justice on 1 October 2003 and 20 October 2004.
17. In June 2004 the applicants submitted a new request and a set of accompanying documents, requesting the registration of the Church. They received no reply.
18. The pecuniary part of the judgment of 30 August 2001 was enforced on 27 July 2005.
II. RELEVANT DOMESTIC LAW
19. The relevant domestic law has been set out in the cases of Metropolitan Church of Bessarabia and Others v. Moldova (no. 45701/99, §§ 89-93, ECHR 2001-XII) and Prodan v. Moldova (no. 49806/99, § 31, ECHR 2004-III (extracts)).
20. In addition, the relevant provisions of the Law for the amendment of the Religious Denominations Act (no.1220, 12 July 2002) read as follows:
“Article I
3. Article 14 shall have the following text:
‘Article 14. Recognition of cults.
In order to be able to organise themselves and to function, a religious denomination shall submit to the State authority [dealing with] religious denominations a declaration on their functioning and organisation, annexing their statute (by-laws) for their organisation and functioning including information about the system of administration and functioning, together with the fundamental principles of its faith.
The declaration mentioned [above] shall be submitted to the State authority for religious denominations, which shall make a registration in the Registry of religious denominations within 30 working days from the date of submission of the declaration.
’... Article III
(2) Requests for registration which were pending at the date of entry into force of the present Law shall be considered to be declarations within the meaning of Article 14 of the Law on Religious Denominations and shall be examined in accordance with the provisions of that Article.”
THE LAW
21. The applicants complained that the refusal of the State authorities to register the Church had amounted to a violation of their right to freedom of religion as guaranteed by Article 9 § 1 of the Convention. Article 9 reads as follows:
“1. Everyone has the right to freedom of thought, conscience and religion; this right includes freedom to change his religion or belief and freedom, either alone or in community with others and in public or private, to manifest his religion or belief, in worship, teaching, practice and observance.
2. Freedom to manifest one’s religion or beliefs shall be subject only to such limitations as are prescribed by law and are necessary in a democratic society in the interests of public safety, for the protection of public order, health or morals, or for the protection of the rights and freedoms of others.”
The applicants also complained that the same inaction of the State authorities had resulted in a violation of their rights guaranteed by Article 11 § 1 of the Convention. Article 11 reads as follows:
“1. Everyone has the right to freedom of peaceful assembly and to freedom of association with others, including the right to form and to join trade unions for the protection of his interests.
2. No restrictions shall be placed on the exercise of these rights other than such as are prescribed by law and are necessary in a democratic society in the interests of national security or public safety, for the prevention of disorder or crime, for the protection of health or morals or for the protection of the rights and freedoms of others. This Article shall not prevent the imposition of lawful restrictions on the exercise of these rights by members of the armed forces, of the police or of the administration of the State.”
The applicants also complained that the failure to enforce the judgment in their favour for a long period had violated their rights under Article 6 § 1 and Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention.
Article 6 § 1 of the Convention, in so far as relevant, reads as follows:
“1. In the determination of his civil rights and obligations ... everyone is entitled to a fair hearing ... within a reasonable time by a tribunal ....”
Article 1 of Protocol No. 1 reads as follows:
“Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.
The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.”
The applicants also complained that, in respect of their complaints under Articles 9 and 11 of the Convention, they had not had effective remedies as guaranteed by Article 13 of the Convention and had been discriminated against, contrary to Article 14 of the Convention.
Article 13 reads as follows:
“Everyone whose rights and freedoms as set forth in [the] Convention are violated shall have an effective remedy before a national authority notwithstanding that the violation has been committed by persons acting in an official capacity.”
Article 14 reads as follows:
“The enjoyment of the rights and freedoms set forth in [the] Convention shall be secured without discrimination on any ground such as sex, race, colour, language, religion, political or other opinion, national or social origin, association with a national minority, property, birth or other status.”
I. ADMISSIBILITY OF THE COMPLAINTS
22. The Court reiterates at the outset that a church or ecclesiastical body may, as such, exercise on behalf of its adherents the rights guaranteed by Article 9 of the Convention (see Metropolitan Church of Bessarabia and Others v. Moldova, no. 45701/99, § 101, ECHR 2001-XII). In the present case the True Orthodox Church of Moldova may therefore be considered an applicant for the purposes of Article 34 of the Convention.
23. The Court considers that the applicants’ complaints under the above Articles raise questions of law which are sufficiently serious that their determination should depend on an examination of the merits. No grounds for declaring them inadmissible have been established. The Court therefore declares these complaints admissible. In accordance with its decision to apply Article 29 § 3 of the Convention (see paragraph 5 above), the Court will immediately consider the merits of these complaints.
II. ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 9 OF THE CONVENTION
24. The applicants complained that the failure of the authorities to comply with the final judgment of 30 August 2001 and to register the Church had violated their rights under Article 9 of the Convention.
1. Whether there was an interference
25. The Court must determine whether there was an interference with the applicants’ right to freedom of religion on account of the refusal to register the applicant Church.
26. The Government submitted that there had been no interference with the applicants’ freedom of religion since the courts had accepted their claims.
27. The applicants disagreed.
28. The Court recalls that the Convention “is to protect rights that are not theoretical or illusory but practical and effective” (see, e.g., Chassagnou and Others v. France [GC], nos. 25088/94, 28331/95 and 28443/95, § 100, ECHR 1999-III).
29. The Court considers that, despite the adoption of the judgments in favour of the applicants, the authorities’ failure to register the Church and therefore to endow it with legal personality prevented it and its followers from carrying out a number of essential functions (Metropolitan Church of Bessarabia, cited above, § 105.). In essence, the refusal of the authorities to comply with the final judgment and to register the Church resulted in a situation which did not differ, for the applicants, from a rejection by the courts of their claims.
30. The Court therefore considers that the authorities’ refusal to register the applicant Church constituted an interference with the right of the applicant Church and the other applicants to freedom of religion, as guaranteed by Article 9 § 1 of the Convention.
2. Whether the interference was prescribed by law
31. The applicants submitted that the interference with their rights had not been prescribed by law since it was contrary to the domestic courts’ judgments ordering the registration of the Church.
32. The Government made no observation on this point.
33. The Court refers to its established case-law to the effect that the terms “prescribed by law” and “in accordance with the law” in Articles 8 to 11 of the Convention not only require that the impugned measures have some basis in domestic law, but also refer to the quality of the law in question, which must be sufficiently accessible and foreseeable as to its effects, that is formulated with sufficient precision to enable the individual – if need be with appropriate advice – to regulate his conduct (see Larissis and Others v. Greece, judgment of 24 February 1998, Reports of Judgments and Decisions 1998-I, p. 378, § 40 and Metropolitan Church of Bessarabia, cited above, § 109).
For domestic law to meet these requirements, it must afford a measure of legal protection against arbitrary interferences by public authorities with the rights guaranteed by the Convention. In matters affecting fundamental rights it would be contrary to the rule of law, one of the basic principles of a democratic society enshrined in the Convention, for a legal discretion granted to the executive to be expressed in terms of an unfettered power. Consequently, the law must indicate with sufficient clarity the scope of any such discretion and the manner of its exercise (see Hasan and Chaush v. Bulgaria [GC], no. 30985/96, § 84, ECHR 2000-XI).
34. Moreover, since religious communities traditionally exist in the form of organised structures, Article 9 must be interpreted in the light of Article 11 of the Convention, which safeguards associative life against unjustified State interference. Seen in that perspective, the right of believers to freedom of religion, which includes the right to manifest one’s religion in community with others, encompasses the expectation that believers will be allowed to associate freely, without arbitrary State intervention. Indeed, the autonomous existence of religious communities is indispensable for pluralism in a democratic society and is thus an issue at the very heart of the protection which Article 9 affords (see Metropolitan Church of Bessarabia, cited above, § 118).
In addition, one of the means of exercising the right to manifest one’s religion, especially for a religious community, in its collective dimension, is the possibility of ensuring judicial protection of the community, its members and its assets, so that Article 9 must be seen not only in the light of Article 11, but also in the light of Article 6 (see, mutatis mutandis, Sidiropoulos and Others v. Greece, judgment of 10 July 1998, Reports 1998-IV, p. 1614, § 40, and Canea Catholic Church v. Greece, judgment of 16 December 1997, Reports 1997-VIII, pp. 2857 and 2859, §§ 33 and 40-41, and opinion of the Commission, p. 2867, §§ 48-49).
35. In the present case the Court notes that the domestic courts have accepted the applicants’ claims and ordered the registration of the Church. In doing so, they expressly rejected all the arguments advanced by the Government against registration. Moreover, they rejected on three occasions the authorities’ requests to re-open the proceedings. The Court further notes that the enforcement authority continuously insisted on the enforcement of the judgment, despite the alleged impossibility to register the applicant Church due to the failure to submit the necessary documents. In fact, such documents were submitted twice, in 2002 and in 2004 (see paragraphs 12 and 17 above) to no avail, even though it appears that this was not necessary in accordance with Article 14 of the Law on Religious Denominations, as amended (see paragraph 20 above).
36. In view of the above, the Court considers that the refusal to register the applicant Church had no legal basis under Moldovan law. It follows that the interference with the applicants’ freedom of religion was not prescribed by law.
37. Having found, in the preceding paragraph, that the interference with the applicants’ right to freedom of religion was unlawful, the Court does not see any need to verify whether that interference pursued a legitimate aim or was “necessary in a democratic society”, within the meaning of Article 9 § 2 of the Convention.
38. There has, accordingly, been a violation of Article 9 of the Convention.
II. ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 11 OF THE CONVENTION
39. The applicants complained about a violation of their rights guaranteed by Article 11 of the Convention as a result of the impossibility to organise lawfully their religious community.
40. Having regard to its finding of a violation of Article 9 (see paragraph 38 above) the Court considers it unnecessary to examine this complaint separately.
III. ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION
41. The applicants complained that the delayed enforcement of the judgment of 30 August 2001 in their favour had violated their rights under Article 6 § 1 of the Convention.
42. The Government disagreed. They submitted that there had been objective reasons for the delay in enforcing the final judgment. For instance, the Government delegated the power to register Churches to the Service, which had not been a party to the proceedings and was thus not bound by their outcome. The Department had to strictly observe the law in accordance with which the applicants were required to submit certain documents. The applicants had failed to do so. In addition, several requests had been filed for the re-opening of the proceedings, which delayed the enforcement.
43. Having regard to its finding of a violation of Article 9 (see paragraph 38 above) the Court considers it unnecessary to examine this complaint since it essentially relates to the same main problem of failure to register the Church.
IV. ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 1 OF PROTOCOL NO. 1 TO THE CONVENTION
44. The applicants also complained that their right to peaceful enjoyment of possessions, as guaranteed by Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention, had been breached as a result of the delayed enforcement of the judgment of 30 August 2001.
45. The Government disagreed and relied on reasons similar to those set out in paragraph 42 above.
46. The Court notes that the applicants had to wait almost four years to obtain the money owed to them under the final judgment in their favour (see paragraph 18 above).
47. The Court recalls that it has found violations of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention in numerous cases concerning delays in enforcing final judgments (see, among other authorities, Prodan v. Moldova, cited above, and Luntre and Others v. Moldova, nos. 2916/02, 21960/02, 21951/02, 21941/02, 21933/02, 20491/02, 2676/02, 23594/02, 21956/02, 21953/02, 21943/02, 21947/02 and 21945/02, 15 June 2004).
Having examined the material submitted to it, the Court notes that the file does not contain any element which would allow it to reach a different conclusion in the present case. In particular, it considers that the reasons for the belated enforcement advanced by the Government cannot justify a delay of more than three years, considering that the debtor in the present case was the State itself. In this respect, it is irrelevant which of the State authorities had participated in the court proceedings and which of them was responsible for complying with the final judgment.
48. Accordingly, the Court finds, for the reasons given in the cases cited above, that the failure to enforce the judgment of 30 August 2001 within a reasonable time constitutes a violation of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention.
V. ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 13 OF THE CONVENTION TAKEN IN CONJUNCTION WITH ARTICLE 9
49. The applicants asserted that domestic law did not afford any remedy for the complaints they had submitted to the Court.
50. The Government considered that Article 13 was not applicable to the present case in view of the manifestly ill-founded character of the complaints under Articles 9 and 11 of the Convention.
51. The Court reiterates that the effect of Article 13 is to require the provision of a domestic remedy allowing the competent national authority both to deal with the substance of the relevant Convention complaint and to grant appropriate relief, although Contracting States are afforded some discretion as to the manner in which they comply with their obligations under this provision (see Chahal v. the United Kingdom, judgment of 15 November 1996, Reports 1996-V, pp. 1869-70, § 145). The remedy required by Article 13 must be “effective”, both in practice and in law. However, such a remedy is required only for complaints that can be regarded as “arguable” under the Convention (see Metropolitan Church of Bessarabia, cited above, § 137).
52. The Court observes that the applicants’ complaint that the refusal to register the applicant Church infringed their right to freedom of religion guaranteed by Article 9 of the Convention was undoubtedly arguable (see paragraph 38 above). The applicants were therefore entitled to an effective domestic remedy within the meaning of Article 13. Accordingly, the Court will examine whether such a remedy was available to the Church and other applicants.
53. It notes that the applicants have made numerous requests to the authorities to have the Church registered. The Department also made a number of similar requests (se paragraph 15 above). The Court observes that the Department even proposed to the courts that penalties should be applied to those responsible for failing to enforce the final judgment, which recommendation was apparently rejected. It follows that the Department could not be considered as having failed in its duties and that the failure to enforce was rather due to a more general problem of lack of an effective mechanism to ensure compliance with a final judgment.
54. The Court concludes that in respect of the applicants’ request to have the Church registered they had no effective remedy available to them. There has therefore been a violation of Article 13 of the Convention.
VI. ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 14 OF THE CONVENTION TAKEN IN CONJUNCTION WITH ARTICLE 9
55. The applicants complained that by refusing to register the Church the authorities had subjected them to discrimination in comparison to other religious groups.
56. The Court considers that the allegations relating to Article 14 of the Convention amount to a restatement of those submitted under Article 9. Accordingly, there is no cause to examine them separately.
VII. APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION
57. Article 41 of the Convention provides:
“If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”
A. Damage
58. The applicants claimed EUR 34,000 in respect of non-pecuniary damage as a result of the refusal to register the Church and EUR 50 in respect of pecuniary damage as a result of the delayed payment of the amounts due to them. They relied on the award made in Metropolitan Church of Bessarabia, cited above, § 146, as well as other case-law of the Court concerning late enforcement of final judgments and lack of effective remedies.
59. The Government disagreed. They submitted that the applicants had not submitted any material on which they had based their calculations of the pecuniary damage. Moreover, the applicants had not proved that any non-pecuniary damage had been caused to them. In fact, any such damage was the result of the applicants’ own actions in failing diligently to make use of available remedies. The authorities for their part had taken all reasonable steps to enforce the judgment.
60. The Government relied on case-law of the Court regarding length of proceedings and non-enforcement of final judgments to show that much smaller amounts had been awarded in those cases in comparison to the applicants’ claims.
61. The Court considers that the violations it has found must undoubtedly have caused the applicants pecuniary and non-pecuniary damage. Taking into account the circumstances of the case and having regard to its case-law, the Court awards the applicants, jointly, EUR 10,000.
B. Costs and expenses
62. The applicants claimed EUR 6,832 for costs and expenses. In support of their claim they submitted a copy of a contract with their lawyer, according to which the hourly fee was set at between EUR 60 and 100, as well as an itemised list of the hours spent by their lawyer on the case (63 hours). They also submitted a copy of a decision of the Moldovan Bar Association, according to which the recommended level of hourly fees for representation before international tribunals was EUR 40-150.
63. The Government submitted that the sum claimed was unreasonably high, at least in comparison to Moldovan realities. They considered that five hours would have been sufficient to prepare the case and concluded that the applicants had not proved that their legal costs had been reasonable and actually incurred.
64. The Court recalls that in order for costs and expenses to be included in an award under Article 41, it must be established that they were actually and necessarily incurred and are reasonable as to quantum (see, for example, Nilsen and Johnsen v. Norway [GC], no. 23118/93, § 62, ECHR 1999-VIII).
65. Having regard to the complexity of the case and basing itself on the information before it, the Court awards EUR 2,000 for costs and expenses (cf. Metropolitan Church of Bessarabia, cited above, §149).
C. Default interest
66. The Court considers it appropriate that the default interest should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank, to which should be added three percentage points.
FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY
1. Declares the application admissible;
2. Holds that there has been a violation of Article 9 of the Convention;
3. Holds that there has been a violation of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention;
4. Holds that there has been a violation of Article 13 of the Convention in conjunction with Article 9;
5. Holds that it is not necessary to examine the case also from the standpoint of Article 14 of the Convention taken in conjunction with Article 9;
6. Holds that it is not necessary to examine separately the applicants’ complaints under Articles 6 and 11 of the Convention;
7. Holds:
(a) that the respondent State is to pay, within three months from the date on which the judgment becomes final in accordance with Article 44 § 2 of the Convention, the following amounts, to be converted into the currency of the respondent State at the rate applicable at the date of settlement:
(i) EUR 10,000 (ten thousand euros) in respect of pecuniary and non-pecuniary damage caused;
(ii) EUR 2,000 (two thousand euros) in respect of costs and expenses;
(iii) any tax that may be chargeable on the above amounts;
(b) that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points;
8. Dismisses the remainder of the applicant’s claim for just satisfaction.
Done in English, and notified in writing on 27 February 2007, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court.
T. L. EARLY
Registrar
Nicolas BRATZA
President
CONSEIL DE L’EUROPE - COUNCIL OF EUROPE
COUR EUROPÉENNE DES DROITS DE L’HOMME - EUROPEAN COURT OF HUMAN RIGHTS
SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA BISERICA ADEVĂRAT ORTODOXĂ DIN MOLDOVA
ŞI ALŢII c. MOLDOVEI
(Cererea nr. 952/03)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
27 februarie 2007
DEFINITIVĂ
27/05/2007
Această hotărâre poate fi subiect al revizuirii editoriale.
În cauza Biserica Adevărat Ortodoxă din Moldova şi Alţii c. Moldovei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:
Sir Nicolas BRATZA, Preşedinte, Dl J. CASADEVALL, Dl G. BONELLO, Dl K. TRAJA, Dl S. PAVLOVSCHI, Dl L. GARLICKI, Dra L. MIJOVIĆ, judecători, şi dl T.L. EARLY, Grefier al Secţiunii,
Deliberând la 6 februarie 2007 în şedinţă închisă,
Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 952/03) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către dl Andrei Rudei, dl Arcadie Covaliov, dl Constantin Bejenaru, dl Gheorghe Găină, dl Vasile Andronic, dna Raisa Urecheanu, dna Ecaterina Ciobanu, dna Anastasia Vizir, dl Grigore Daraban şi dl Alexandru Daraban, precum şi de către „Biserica Adevărat Ortodoxă din Moldova”, la 27 noiembrie 2002.
2. Reclamanţii au fost reprezentaţi de către dl A. Tănase, avocat din Chişinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl V. Pârlog.
3. Reclamanţii au pretins, în special, că refuzul autorităţilor de a înregistra Biserica a adus atingere dreptului lor la libertatea de religie şi asociere şi că, în urma neexecutării prelungite a hotărârii judecătoreşti definitive în favoarea lor, au fost încălcate drepturile lor garantate de articolele 6, 9, 13 şi 14 ale Convenţiei şi de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.
4. Cererea a fost repartizată Secţiunii a Patra a Curţii (articolul 52 § 1 al Regulamentului Curţii). În cadrul acestei Secţiuni, conform articolului 26 § 1 al Regulamentului Curţii, a fost constituită Camera care a examinat cauza (articolul 27 § 1 al Convenţiei).
5. La 15 noiembrie 2005, o Cameră din cadrul acelei Secţiuni a decis să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu prevederile articolului 29 § 3 al Convenţiei, ea a decis ca fondul cererii să fie examinat concomitent cu admisibilitatea acesteia.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
6. Faptele cauzei, aşa cum au fost prezentate de părţi, pot fi rezumate în felul următor.
7. Reclamanţii s-au asociat pentru a crea „Biserica Adevărat Ortodoxă din Moldova” („Biserica”) şi au depus la Guvern o cerere pentru înregistrare în temeiul Legii despre culte (Legea nr. 979-XII din 24 martie 1992). Atunci când, printr-o scrisoare din 29 noiembrie 2000, autorităţile au refuzat să înregistreze Biserica, reclamanţii au iniţiat proceduri judiciare.
8. La 30 august 2001, Curtea de Apel a satisfăcut cererea lor şi a obligat Guvernul să înregistreze Biserica. De asemenea, instanţa a acordat fiecărui reclamant câte 1,000 lei moldoveneşti (aproximativ 85 euro (EUR) la acea dată) cu titlu de compensaţii pentru prejudiciul moral suferit.
9. La 29 mai 2002, Curtea Supremă de Justiţie a menţinut această hotărâre, constatând că Guvernul nu a prezentat nicio probă că Biserica ar afecta ordinea, sănătatea sau morala publică. Această decizie este irevocabilă şi executorie.
10. Ulterior, reclamanţii au înaintat cereri în vederea executării hotărârii judecătoreşti irevocabile. În consecinţă, Departamentul de executare a deciziilor judiciare a adresat cereri Guvernului, solicitând executarea hotărârii judecătoreşti, însă fără rezultat.
11. La 12 iulie 2002, a fost modificată Legea despre culte, iar procedura de înregistrare a cultelor a fost simplificată. În baza acestor modificări, la 7 august 2002, reclamanţii au solicitat „Serviciului de Stat pentru Problemele Cultelor” să înregistreze Biserica. Ei şi-au întemeiat cererea pe articolul 14 al legii sus-menţionate (în varianta modificată la 12 iulie 2002, a se vedea mai jos) şi pe hotărârea judecătorească irevocabilă în favoarea lor, prin care s-a dispus înregistrarea Bisericii.
12. Prin scrisoarea din 23 august 2002, Serviciul de Stat pentru Problemele Cultelor („Serviciul”) a respins cererea pe motiv că „nu a primit nicio cerere de înregistrare a vreunui cult”. Serviciul nu putea să înregistreze Biserica până nu era creat Registrul de Stat relevant şi nu erau depuse la el documentele necesare. La 22 noiembrie 2002, reclamanţii au prezentat Serviciului documentele relevante.
13. La 24 august 2002, Departamentul de executare a deciziilor judiciare („Departamentul”) a expediat Serviciului titlul executor pentru executare. Prin scrisorile sale din 1 şi 11 noiembrie 2002 şi 14 martie 2003, Departamentul a solicitat Serviciului să se conformeze hotărârii judecătoreşti din 30 august 2001.
14. Printr-o scrisoare din 14 martie 2003, Serviciul a răspuns Departamentului că reclamanţii au refuzat să depună repetat documentele ce le-au fost solicitate şi să explice unele părţi din Statutul Bisericii cu privire la subordonarea sa canonică bisericilor din străinătate.
15. La 20 martie 2003, un funcţionar din cadrul Departamentului a constatat că hotărârea judecătorească din 30 august 2001 nu a fost executată şi s-a adresat instanţei judecătoreşti cu cererea de a sancţiona persoanele responsabile de neexecutare. La 16 mai, 18 iunie, 24 octombrie şi 6 noiembrie 2003, funcţionarul a expediat cereri suplimentare Departamentului şi Judecătoriei Buiucani, solicitând din nou sancţionarea persoanelor responsabile de neexecutare.
16. Guvernul a făcut trei încercări de a redeschide procedurile, susţinând că au fost descoperite informaţii noi şi esenţiale care nu au fost cunoscute anterior. Aceste cereri au fost însă respinse prin încheierile Curţii de Apel din 7 mai 2003 şi ale Curţii Supreme de Justiţie din 1 octombrie 2003 şi 20 octombrie 2004.
17. În iunie 2004, reclamanţii au depus o nouă cerere la care au anexat un set de documente, solicitând înregistrarea Bisericii. Ei nu au primit niciun răspuns.
18. Partea pecuniară a hotărârii judecătoreşti din 30 august 2001 a fost executată la 27 iulie 2005.
II. DREPTUL INTERN PERTINENT
19. Dreptul intern pertinent a fost expus în hotărârile Curţii în cauzele Metropolitan Church of Bessarabia and Others v. Moldova (nr. 45701/99, §§ 89-93, ECHR 2001-XII) şi Prodan v. Moldova (nr. 49806/99, § 31, ECHR 2004-III (extrase)).
20. Suplimentar, prevederile relevante ale Legii cu privire la modificarea Legii despre culte (nr. 1220, din 12 iulie 2002) sunt următoarele:
„Art. I
3. Articolul 14 va avea următorul cuprins:
Articolul 14. Recunoaşterea cultelor.
Pentru a putea să se organizeze şi să funcţioneze, cultele prezintă organului de stat pentru culte o declaraţie de organizare şi funcţionare, la care se anexează statutul (regulamentul) de organizare şi funcţionare, cuprinzând informaţii asupra sistemului de organizare şi administrare, însoţit de principiile fundamentale de credinţă.
Declaraţia specificată la alineatul întâi din prezentul articol se depune la organul de stat pentru culte, care, în termen de 30 de zile lucrătoare de la data depunerii acesteia, va consemna cultul în Registrul cultelor.
...
Art. III
(2) Cererile aflate în curs de examinare la data intrării în vigoare a prezentei legi se vor considera declaraţii în sensul articolului 14 din Legea despre culte şi vor fi examinate conform prevederilor acestui articol.”
ÎN DREPT
21. Reclamanţii pretind că refuzul autorităţilor de stat de a înregistra Biserica constituie o încălcare a dreptului lor la libertatea de religie garantat de articolul 9 § 1 al Convenţiei.
Articolul 9 prevede următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie; acest drept include libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea în mod individual sau în colectiv, în public sau în particular, prin cult, învăţământ, practici şi îndeplinirea ritualurilor.
2. Libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru siguranţa publică, protecţia ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”
De asemenea, reclamanţii s-au plâns că aceeaşi inacţiune a autorităţilor de stat a avut ca rezultat încălcarea drepturilor lor garantate de articolul 11 § 1 al Convenţiei.
Articolul 11 prevede următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire paşnică şi la libertatea de asociere, inclusiv dreptul de a constitui cu alţii sindicate şi de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale.
2. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protejarea sănătăţii sau a moralei ori pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor altora. Prezentul articol nu interzice ca restrângeri legale să fie impuse exercitării acestor drepturi de către membrii forţelor armate, ai poliţiei sau ai administraţiei de stat.”
Reclamanţii au mai pretins că, în urma neexecutării îndelungate a hotărârii judecătoreşti în favoarea lor, au fost încălcate drepturile lor garantate de articolul 6 § 1 al Convenţiei şi de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.
Articolul 6 § 1 al Convenţiei, în partea sa relevantă, prevede următoarele:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil... într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă... care va hotărî... asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil...”
Articolul 1 al Protocolului nr.1 la Convenţie prevede următoarele:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”
Reclamanţii au mai pretins, în ceea ce priveşte pretenţiilor lor în temeiul articolelor 9 şi 11 ale Convenţiei, că ei nu au dispus de recursuri interne efective, cerute de articolul 13 al Convenţiei, şi au fost discriminaţi, contrar articolului 14 al Convenţiei.
Articolul 13 prevede următoarele:
„Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”
Articolul 14 prevede următoarele:
„Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.”
I. ADMISIBILITATEA PRETENŢIILOR
22. Curtea reiterează de la început că o biserică ori un organ ecleziastic poate, ca atare, să exercite în numele enoriaşilor săi drepturile garantate de articolul 9 al Convenţiei (a se vedea Metropolitan Church of Bessarabia and Others v. Moldova, nr. 45701/99, § 101, ECHR 2001-XII). Prin urmare, în această cauză, Biserica Adevărat Ortodoxă din Moldova poate fi considerată reclamant în sensul articolului 34 al Convenţiei.
23. Curtea consideră că pretenţiile reclamantului formulate în temeiul articolelor de mai sus ridică chestiuni de drept care sunt suficient de serioase încât determinarea lor să depindă de o examinare a fondului. Niciun alt temei pentru declararea lor inadmisibile nu a fost stabilit. Prin urmare, Curtea declară aceste pretenţii admisibile. În conformitate cu decizia sa de a aplica articolul 29 § 3 al Convenţiei (a se vedea paragraful 5 de mai sus), Curtea va purcede imediat la examinarea fondului acestor pretenţii.
II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 9 AL CONVENŢIEI
24. Reclamanţii pretind că neexecutarea de către autorităţi a hotărârii judecătoreşti irevocabile din 30 august 2001 şi neînregistrarea Bisericii au încălcat drepturile lor garantate de articolul 9 al Convenţiei.
1. Dacă a avut loc o ingerinţă
25. Curtea urmează să stabilească dacă refuzul de a înregistra Biserica a reprezentat o ingerinţă în dreptul reclamanţilor la libertatea de religie.
26. Guvernul a susţinut că nu a existat nicio ingerinţă în libertatea de religie a reclamanţilor, deoarece instanţele judecătoreşti au admis pretenţiile lor.
27. Reclamanţii nu au fost de acord.
28. Curtea reaminteşte că Convenţia a fost elaborată pentru „a garanta drepturi practice şi efective şi nu teoretice sau iluzorii” (a se vedea, spre exemplu, Chassagnou and Others v. France [GC], nr. 25088/94, 28331/95 şi 28443/95, § 100, ECHR 1999-III).
29. Curtea consideră că, în pofida adoptării hotărârilor judecătoreşti în favoarea reclamanţilor, neînregistrarea Bisericii de către autorităţi şi, astfel, neînzestrarea Bisericii cu personalitate juridică, au împiedicat-o pe aceasta şi pe enoriaşii săi să exercite mai multe funcţii esenţiale (Metropolitan Church of Bessarabia, citată mai sus, § 105). În esenţă, refuzul autorităţilor de a se conforma hotărârii judecătoreşti irevocabile şi de a înregistra Biserica a condus la o situaţie care, pentru reclamanţi, nu diferă de o respingere de către instanţele judecătoreşti a pretenţiilor lor.
30. Prin urmare, Curtea consideră că refuzul autorităţilor de a înregistra Biserica a constituit o ingerinţă în dreptul Bisericii şi a celorlalţi reclamanţi la libertatea de religie, garantat de articolul 9 § 1 al Convenţiei.
2. Dacă ingerinţa a fost prevăzută de lege
31. Reclamanţii au susţinut că ingerinţa în drepturile lor nu a fost prevăzută de lege, din motiv că aceasta era contrară hotărârilor instanţelor judecătoreşti naţionale prin care s-a dispus înregistrarea Bisericii.
32. Guvernul nu a prezentat observaţii cu privire la această chestiune.
33. Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa constantă, conform căreia expresia „prevăzută de lege” din articolele 8-11 ale Convenţiei nu numai că cere ca măsura incriminată să aibă o bază în dreptul intern, dar vizează, de asemenea, şi calitatea legii în cauză, care trebuie să fie suficient de accesibilă şi previzibilă în ceea ce priveşte efectele ei, adică să fie enunţată cu destulă precizie, astfel încât să permită persoanei - în caz de necesitate, cu o consultare adecvată - să-şi determine conduita sa (a se vedea Larissis and Others v. Greece, hotărâre din 24 februarie 1998, Reports of Judgments and Decisions 1998-I, p. 378, § 40 şi Metropolitan Church of Bessarabia, citată mai sus, § 109).
Pentru a răspunde acestor exigenţe, dreptul intern trebuie să ofere o anumită protecţie împotriva ingerinţelor arbitrare ale autorităţilor publice în drepturile garantate de Convenţie. Atunci când este vorba de chestiuni care aduc atingere drepturilor fundamentale, ar fi fost contrar principiului preeminenţei dreptului, acesta fiind unul din principiile fundamentale ale unei societăţi democratice consacrat de Convenţie, dacă marja de discreţie prevăzută de lege ar oferi executivului împuterniciri largi. Legea trebuie să definească cu suficientă precizie scopul oricărei marje de discreţie şi modalităţile de exercitare aacesteia (a se vedea Hasan and Chaush v. Bulgaria[GC], nr. 30985/96, § 84, ECHR 2000-XI).
34.Mai mult, deoarece comunităţile religioase există tradiţional subforma unor structuri organizate, articolul 9 trebuie să fie interpretat înlumina articolului 11 al Convenţiei, care protejează viaţa asociativă de oricare ingerinţă nejustificată a statului. Privitd in această perspectivă, dreptul credincioşilor la libertatea de religie, care cuprinde dreptul de amanifesta religia în colectiv, presupune ca credincioşii să se poată asocia liber, fără intervenţia arbitrară a statului. Într-adevăr, existenţa autonomă a comunităţilor religioase este indispensabilă pluralismului într-o societate democratică şi îşi arelocul chiarîncentrul protecţiei oferite de articolul 9 al Convenţiei (a se vedea Metropolitan Church of Bessarabia, citatămaisus, § 118).
Mai mult, unul din mijloacele de a exercita dreptul de manifestare areligiei persoanei, în dimensiuneasacolectivă, în special pentru comunităţile religioase, îl reprezintă posibilitatea de aasigura protecţia juridică acomunităţii, amembrilorşi abunurilor acesteia înaşafel, încât articolul 9 săfiecitit nunumai prin prisma articolului 11, darşia articolului 6 (a se vedea, mutatis mutandis, Sidiropoulos and Othersv. Greece, hotărâre din 10 iulie 1998, Reports 1998-IV, p. 1614, §40 şi Canea CatholicChurch v. Greece, hotărâredin 16 decembrie 1997, Reports 1997-VIII, p. 2857 şi 2859, §§ 33 şi 40-41 şi avizul Comisiei, p. 2867, §§ 48-49).
35.În această cauză, Curtea notează că instanţele judecătoreşti naţionale au admis pretenţiile reclamanţilor şi au dispus în registrarea Bisericii. Procedând astfel, ele au respins în mod expres toate argumentele înaintate de Guvern împotriva înregistrării. Mai mult, ele au respins de trei ori cererile autorităţilor de redeschidere a procedurilor. În continuare, Curtea notează că organul responsabil de executarea insistat continuu asupra executării hotărârii judecătoreşti, în pofida pretinsei imposibilităţi de a înregistra Biserica reclamantă pe motiv de neprezentare a documentelor necesare. De fapt, asemenea documente aufostprezentate de două ori, înanul 2002 şi 2004 (a se vedea paragrafele 12 şi 17 demaisus), însă fără rezultat, deşi, aparent, acest lucrunu era necesar în conformitate cu articolul14alLegiidespre culte învarianta modificată (a se vedea paragraful20de mai sus).
36.În luminacelor de mai sus, Curtea considerăcă refuzul de a înregistraBiserica nus-a bazat peun temei legal prevăzut de legislaţia moldovenească.
Prin urmare, ingerinţa în libertatea de religie a reclamanţilor nu a fost prevăzută de lege.
37.Constatând în paragraful precedent că ingerinţa în libertateade religiea reclamanţilora fostilegală, Curtea nuvede necesitatea de a verifica dacă ingerinţaaurmărit un scop legitim sau a fost „necesară într-o societatedemocratică”, în sensul articolului 9 §2 al Convenţiei.
38.Prin urmare, aavut loc o violare aarticolului 9 al Convenţiei.
II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 11 AL CONVENŢIEI
39. Reclamanţii s-au plâns de încălcarea drepturilor lor garantate de articolul 11 al Convenţiei în urma imposibilităţii de a organiza legal comunitatea lor religioasă.
40. Ţinând cont de constatarea violării articolului 9 (a se vedea paragraful 38 de mai sus), Curtea nu consideră necesar de a examina separat această pretenţie.
III. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENŢIEI
41. Reclamanţii au pretins că executarea întârziată a hotărârii judecătoreşti în favoarea lor din 30 august 2001 a încălcat drepturile lor garantate de articolul 6 § 1 al Convenţiei.
42. Guvernul nu a fost de acord. El a susţinut că au existat motive obiective pentru întârziere în executarea hotărârii judecătoreşti irevocabile. Spre exemplu, Guvernul a delegat atribuţiile de înregistrare a bisericilor Serviciului, care nu a fost parte la procedurile judiciare şi care, din acest motiv, nu era legat de rezultatul acestor proceduri. Departamentul era obligat să respecte cu stricteţe legislaţia, potrivit căreia reclamanţilor li se cerea să prezinte unele documente. Reclamanţii nu le-au prezentat. În afară de aceasta, au fost depuse câteva cereri prin care s-a solicitat redeschiderea procedurilor judiciare, care au întârziat executarea.
43. Ţinând cont de constatarea violării articolului 9 (a se vedea paragraful 38 de mai sus), Curtea consideră că nu este necesar de a examina această pretenţie, deoarece aceasta, în esenţă, se referă la aceeaşi chestiune principală - neînregistrarea Bisericii.
IV. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1 LA CONVENŢIE
44. Reclamanţii s-au plâns mai că, prin executarea întârziată a hotărârii judecătoreşti din 30 august 2001, a fost încălcat dreptul lor la protecţia proprietăţii garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.
45. Guvernul nu a fost de acord şi a invocat motive similare celor expuse în paragraful 42 de mai sus.
46. Curtea notează că reclamanţii au fost nevoiţi să aştepte aproape patru ani pentru a obţine banii ce i-au fost acordaţi în temeiul hotărârii judecătoreşti irevocabile în favoarea lor (a se vedea paragraful 18 de mai sus).
47. Curtea reaminteşte că ea a constatat violări ale articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie în numeroase cauze privind întârzieri în executarea hotărârilor judecătoreşti definitive (a se vedea, printre altele, Prodan v. Moldova, citată mai sus, şi Luntre and Others v. Moldova, nr. 2916/02, 21960/02, 21951/02, 21941/02, 21933/02, 20491/02, 2676/02, 23594/02, 21956/02, 21953/02, 21943/02, 21947/02 şi 21945/02, 15 iunie 2004).
Examinând materialele prezentate, Curtea notează că dosarul nu conţine niciun element care i-ar permite să ajungă la o concluzie diferită în această cauză. În special, ea consideră că motivele invocate de Guvern pentru a justifica executarea întârziată nu pot justifica o întârziere mai mare de trei ani, ţinând cont de faptul că debitorul în această cauză era însuşi statul. În acest sens, este irelevant care autoritate de stat a participat în procedurile judiciare şi care autoritate era responsabilă de executarea hotărârii judecătoreşti definitive.
48. Prin urmare, din motivele expuse în cauzele citate mai sus, Curtea constată că neexecutarea hotărârii judecătoreşti din 30 august 2001 într-un termen rezonabil a constituit o violare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.
V. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 13 AL CONVENŢIEI COMBINAT CU ARTICOLUL 9
49. Reclamanţii au afirmat că dreptul intern nu oferă niciun recurs în ceea ce priveşte pretenţiile pe care le-au adresat Curţii.
50. Guvernul a considerat că articolul 13 nu era aplicabil acestei cauze datorită caracterului vădit nefondat al pretenţiilor formulate în temeiul articolelor 9 şi 11 ale Convenţiei.
51. Curtea reaminteşte că articolul 13 al Convenţiei cere existenţa prevederilor în legislaţia naţională care să permită autorităţilor naţionale competente să examineze fondul pretenţiei adresate în temeiul Convenţiei şi să ofere redresarea corespunzătoare, chiar dacă Statele Contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere cu privire la modul de a se conforma obligaţiilor ce rezultă din această prevedere (a se vedea Chah Chahal v. the United Kingdom, hotărâre din 15 noiembrie 1996, Reports 1996-V, pp. 1869-1870, § 145). Recursul cerut de articolul 13 trebuie să fie unul „efectiv” atât în practică, cât şi în drept. Totuşi, un astfel de recurs este cerut doar pentru pretenţiile care pot fi considerate ca fiind „serioase şi legitime” conform Convenţiei (a se vedea Metropolitan Church of Bessarabia, citată mai sus, § 137).
52. Curtea observă că pretenţia reclamanţilor precum că refuzul de a înregistra Biserica a încălcat dreptul lor la libertatea de religie, garantat de articolul 9 al Convenţiei, era incontestabil serioasă şi legitimă (a se vedea paragraful 38 de mai sus). Prin urmare, reclamanţii au fost în drept să beneficieze de un recurs intern efectiv în sensul articolului 13 al Convenţiei. În consecinţă, Curtea va examina dacă un astfel de recurs a fost disponibil Bisericii şi celorlalţi reclamanţi.
53. Ea notează că reclamanţii au înaintat numeroase cereri autorităţilor în vederea înregistrării Bisericii. De asemenea, Departamentul a înaintat numeroase demersuri similare (a se vedea paragraful 15 de mai sus). Curtea observă că Departamentul a propus instanţelor judecătoreşti chiar aplicarea sancţiunilor faţă de persoanele responsabile de neexecutarea hotărârii judecătoreşti definitive, recomandare care se pare că a fost respinsă. Prin urmare, nu poate fi considerat că Departamentul nu şi-a îndeplinit obligaţiile iar neexecutarea s-a datorat mai degrabă unei probleme mai generale, cea a lipsei unui mecanism efectiv de asigurare a conformării cu hotărârile judecătoreşti definitive.
54. Curtea conchide că, în partea ce ţine de cererea reclamanţilor cu privire la înregistrarea Bisericii, ei nu au dispus de niciun recurs efectiv. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 13 al Convenţiei.
VI. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 14 AL CONVENŢIEI COMBINAT CU ARTICOLUL 9
55. Reclamanţii s-au plâns că, în urma refuzului de a înregistra Biserica, autorităţile i-au discriminat în comparaţie cu alte grupuri religioase.
56. Curtea consideră că pretenţia cu privire la articolul 14 al Convenţiei reprezintă o reafirmare a celor prezentate în temeiul articolului 9. Prin urmare, nu este necesar de a o examina separat.
VII. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
57. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă”.
A. Prejudiciu
58. Reclamanţii au pretins EUR 34,000 cu titlu de prejudiciu moral suferit în urma refuzului de a înregistra Biserica şi EUR 50 cu titlu de prejudiciu material suferit în urma plăţii întârziate a sumelor datorate lor. Ei s-au bazat pe suma acordată în hotărârea Metropolitan Church of Bessarabia, citată mai sus, § 146, precum şi pe altă jurisprudenţă a Curţii cu privire la executarea întârziată a hotărârilor judecătoreşti definitive şi lipsa căilor de recurs efective.
59. Guvernul nu a fost de acord. El a susţinut că reclamanţii nu au prezentat nicio dovadă pe care şi-au bazat calculele lor privind prejudiciul material. Mai mult, reclamanţii nu au demonstrat că le-a fost cauzat un prejudiciu moral. De fapt, orice astfel de prejudiciu a fost rezultatul propriilor acţiuni ale reclamanţilor, care nu au făcut uz în mod diligent de căile de recurs disponibile. Autorităţile, la rândul lor, au întreprins toate măsurile rezonabile în vederea executării hotărârii judecătoreşti.
60. Guvernul s-a bazat pe jurisprudenţa Curţii referitoare la durata procedurilor şi neexecutarea hotărârilor judecătoreşti definitive pentru a arăta că în acele cauze au fost acordate sume mult mai mici decât pretenţiile reclamanţilor.
61. Curtea consideră că violările constatate trebuia, fără îndoială, să fi cauzat reclamanţilor prejudiciu material şi moral. Luând în consideraţie circumstanţele cauzei şi jurisprudenţa sa, Curtea acordă reclamanţilor, solidar, EUR 10,000.
B. Costuri şi cheltuieli
62. Reclamanţii au pretins EUR 6,832 cu titlu de costuri şi cheltuieli. În susţinerea pretenţiilor sale, reclamanţii au prezentat Curţii o copie a contractului semnat cu avocatul lor, potrivit căruia tariful perceput de acesta pentru o oră de lucru varia între EUR 60 şi EUR 100, precum şi numărul de ore lucrate de avocat asupra cauzei (63 ore). De asemenea, ei au prezentat o copie a deciziei Baroului Avocaţilor din Republica Moldova, potrivit căreia cuantumul recomandat al onorariului pe oră pentru reprezentarea în tribunalele internaţionale era de EUR 40-150.
63. Guvernul a susţinut că suma pretinsă era exagerată, cel puţin în comparaţie cu realităţile din Republica Moldova. El consideră că cinci ore ar fi fost suficiente pentru pregătirea cauzei şi a conchis că reclamanţii nu au demonstrat că costul reprezentării lor a fost rezonabil şi angajat.
64. Curtea reaminteşte că, pentru ca costurile şi cheltuielile să fie rambursate în temeiul articolului 41, trebuie stabilit faptul dacă ele au fost necesare, realmente angajate şi rezonabile ca mărime (a se vedea, spre exemplu, Nilsen and Johnsen v. Norway [GC], nr. 23118/93, § 62, ECHR 1999-VIII).
65. Ţinând cont de complexitatea cauzei şi bazându-se pe informaţia de care dispune, Curtea acordă reclamanţilor EUR 2,000 cu titlu de costuri şi cheltuieli (a se vedea hotărârea Metropolitan Church of Bessarabia, citată mai sus, § 149).
C. Dobânda de întârziere
66. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda de întârziere să fie calculată în funcţie de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibilă;
2. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 9 al Convenţiei;
3. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie;
4. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 13 al Convenţiei combinat cu articolul 9 al Convenţiei;
5. Hotărăşte că nu este necesar de a examina cauza şi prin prisma articolului 14 al Convenţiei combinat cu articolul 9 al Convenţiei;
6. Hotărăşte că nu este necesar de a examina separat pretenţiile reclamanţilor formulate în temeiul articolelor 6 şi 11 ale Convenţiei;
7. Hotărăşte:
(a) că statul pârât trebuie să plătească, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, următoarele sume care vor fi convertite în valuta naţională a statului pârât conform ratei aplicabile la data executării hotărârii:
(i) EUR 10,000 (zece mii euro) cu titlu de prejudiciu moral şi material cauzat;
(ii) EUR 2,000 (două mii euro) cu titlu de costuri şi cheltuieli;
(iii) orice taxă care poate fi percepută la sumele menţionate mai sus;
(b) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;
8. Respinge restul pretenţiilor reclamanţilor cu privire la satisfacţia echitabilă.
Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 27 februarie 2007, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.
T. L. EARLY
Grefier
Nicolas BRATZA
Preşedinte