The measure is available in the following languages:
Curtea Europeană pentru Drepturile Omului
SECŢIUNEA A PATRA
DECIZIA
CU PRIVIRE LA ADMISIBILITATEA
cererii nr.12282/02
CÂRMUIREA SPIRITUALĂ A MUSULMANILOR DIN REPUBLICA MOLDOVA
c. Republicii Moldova
Curtea Europeană pentru Drepturile Omului (Secţiunea a patra), statuând la 14 iunie 2005 într-o Cameră compusă din :
Dl Nicolae Bratza, Preşedinte,
Dl G. Bonello,
Dl K. Traja,
Dl S. Pavlovschi,
Dl L. Garlicki,
Dna L. Mijovic,
Dl J. Sicuta, judecători, şi dl M. O’Boyle, Grefierul secţiunii,
Considerând cererea de mai sus, depusă la 15 decembrie 2001,
Deliberând, a decis următoarele:
ÎN FAPT
Reclamanta, Cârmuirea Spirituală a Musulmanilor din Republica Moldova este o organizaţie confesională musulmană din Republica Moldova, fiind reprezentată în faţa Curţii de către Sergiu Ostaf, avocat ce îşi desfăşoară activitatea în Chişinău.
A. Circumstanţele cauzei
Faptele cauzei, prezentate de către reclamantă pot fi rezumate după cum urmează:
La data de 25 iulie 2000, câteva persoane fizice s-au întrunit pentru a constitui organizaţia reclamantă – Cîrmuirea Spirituală a Musulmanilor din Republica Moldova – o organizaţie musulmană care are drept scop înregistrarea oficială a religiei musulmane în Republica Moldova, precum şi construirea unei moschee în oraşul Chişinău. În aceeaşi zi organizaţia şi-a adoptat statutul.
Conform prevederilor Legii despre culte (citate infra), cultele pot fi organizate şi pot funcţiona pe teritoriul Republicii Moldova, doar când acestea sunt recunoscute prin Hotărâre de Guvern. Astfel, reclamantul a depus actele necesare pentru recunoaştere la data de 6 septembrie 2000.
La 18 septembrie 2000 Guvernul a dat un răspuns prin care se menţiona că este nevoie de mai mult timp pentru examinarea şi observarea activităţii organizaţiei.
La 25 octombrie 2000 organizaţia reclamantă a adresat o nouă cerere Guvernului.
La 29 noiembrie 2000 organizaţia reclamantă a acţionat în justiţie Guvernul Republicii Moldova urmărind obligarea acestuia să răspundă la noua ei solicitare din 25 octombrie 2000, precum şi să înregistrezereligia sa.
La 12 februarie 2001 Curtea de Apel a obligat Guvernul să dea un răspuns la solicitarea reclamantei, nu însă şi să-i înregistreze religia. Organizaţia reclamantă a contestat această decizie.
La 30 mai 2001 Curtea Supremă de Justiţie a admis apelul reclamantei, a casat
decizia din 12 februarie 2001 şi a trimis cazul spre reexaminare la Curtea de Apel, într-un alt complet de judecată.
La 8 octombrie 2001 Curtea de Apel a decis că nu putea să oblige Guvernul să înregistreze religia musulmană deoarece reclamanţii nu prezentaseră Guvernului toate documentele prevăzute de articolele 14 şi 15 ale Legii despre culte (a se vedea infra). Reclamanta a contestat această decizie.
La 24 aprilie 2002 Curtea Supremă de Justiţie a menţinut hotărârea dată, confirmând faptul că reclamanta a omis să prezinte Guvernului un document care să enunţe principiile fundamentale ale religiei sale. Curtea Supremă a mai notat că Guvernul a informat organizaţia reclamantă în repetate rânduri despre faptul că documentaţia pe care a prezentat-o este incompletă, fără ca reclamanta să remedieze situaţia.
B. Dreptul intern pertinent
Prevederile Legii despre Culte (Legea nr.979-XII din 24 martie 1992) în vigoare la momentul faptelor, prevedeau următoarele:
Articolul 1 –
Libertatea conştiinţei
Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie. Acest drept trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc şi cuprinde libertatea de a schimba religia sau convingerea, de a profesa religia sau convingerea în mod individual sau colectiv, în public sau în particular, prin cult, învăţămînt, practici şi prin îndeplinirea ritualului.
Exercitarea dreptului la libertatea de manifestare a religiei sau a convingerii poate fi restrînsă în condiţiile legii şi numai în cazurile în care acestea constituie măsuri care, într-o societate democratică, sunt necesare pentru siguranţă publică, menţinerea ordinii, ocrotirea sănătăţii şi a moralei ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altor persoane.
...
Articolul 3 –
Libertatea confesională
Nimeni nu poate fi constîns să practice sau să nu practice exerciţiul religios al unui sau altui cult, ...
...
Articolul 4 –
Intoleranţă confesională
Intoleranţa confesională, manifestată prin acte care stânjinesc liberul exerciţiu al unui cult recunoscut de stat, constituie o infracţiune şi se pedepseşte conform legislaţiei.
Articolul 9 –
Libertatea organizării şi funcţionării cultelor
Cultele sunt libere să se organizeze şi pot funcţiona liber, în condiţiile când activitatea pe care o desfăşoară nu aduce atingere Constituţiei Republicii Moldova, prezentei legi şi legislaţiei în vigoare.
Cultele care nu se conformă condiţiilor stabilite prin lege nu pot pretinde la recunoaştere din partea statului.
...
Articolul 14 –
Recunoaşterea cultelor
Pentru a putea să se organizeze şi să funcţioneze, cultele trebuie să fie recunoscute printr-o hotărâre de Guvern.
În cazul nerespectării condiţiilor prevăzute de articolul 9 aliniatul 1 ale prezentei legi, recunoaşterea poate fi retrasă.
Articolul 15 –
Statutul (Regulamentul) cultelor
“Pentru a putea fi recunoscute, cultele trebuie să prezinte Guvernului, pentru examinare şi aprobare, o declaraţie de organizare şi funcţionare, la care se anexează statutul (regulamentul) de organizare şi funcţionare, cuprinzînd informaţii asupra sistemului de organizare şi administrare, însoţit de principiile fundamentale de credinţă.”
PLÎNGERI
Organizaţia reclamantă s-a plâns de refuzul de a-i înregistra denumirea, invocând încălcarea articolelor 9, 11 şi 13 din Convenţie. Ea s-a plâns de asemenea de încălcarea articolului 14 examinat împreună cu articolele 9 şi 11 din Convenţie.
ÎN DREPT
1. Organizaţia reclamantă se plânge de refuzul de a-i înregistra denumirea, potrivit articolelor 9 şi 11 din Convenţie.
Articolul 9 din Convenţiei, prevede următoarele:
“1. Oricine are dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie...”
Articolul 11 din Convenţie prevede următoarele:
“1. Oricare are dreptul la libertatea ... de asociere ...”
Curtea notează că măsurile întreprinse de reclamantă contra Guvernului sunt neîntemeiate, dat fiind faptul că aceasta nu s-a conformat procedurii de înregistrare, potrivit Legii despre culte. În special, instanţele de judecată naţionale au constatat faptul că reclamanta a omis să prezinte Guvernului un document care să enunţe principiile fundamentale ale religiei sale.
Curtea nu constată că alegaţiile reclamantei au un temei legal, astfel considerându-le inadmisibile.
Curtea consideră că cerinţa pentru a obţine înregistrarea în conformitate cu legea în vigoare la momentul faptelor a servit scopului legitim de a permite Guvernului să asigure ca organizaţiile religioase, care aspiră la o recunoaştere oficială de către stat să acţioneze în conformitate cu legea; că acestea nu reprezintă un pericol pentru o societate democratică şi nu desfăşoară activităţi îndreptate contra siguranţei, ordinii şi sănătăţii publice, a moralei sau a drepturilor şi libertăţilor altor persoane.
Prin urmare, organizaţiei reclamante i-a fost refuzată înregistrarea din cauza omisiunii acesteia de a prezenta Guvernului un document care ar conţine principiile fundamentale ale religiei. În lipsa unui astfel de document statul nu are posibilitate să determine autenticitatea organizaţiei ce pretinde de a fi recunoscută ca religie şi dacă cultul dat ar putea prezenta un pericol pentru o societate democratică. Curtea nu consideră această cerinţă ca fiind una prea împovărătoare şi prin urmare disproporţională în sensul articolului 9 al Convenţiei.
În asemenea circumstanţe, omisiunea de a sesiza autorităţile naţionale în modul prevăzut de lege constituie o neepuizare a căilor de recurs interne.
În consecinţă, această parte a cererii trebuie respinsă potrivit articolului 35 §§ 1 şi 4 al Convenţiei pentru neepuizarea căilor de recurs interne.
2. Reclamanta se plânge potrivit articolului 13 din Convenţie, de încălcarea dreptului la un recurs efectiv.
Articolul 13 din Convenţie prevede următoarele:
“Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”
În privinţa plângerii în temeiul articolului 13, luând în consideraţie concluziile enunţate mai sus cu privire la neepuizarea căilor de recurs interne, Curtea a statuat că această parte a cererii urmează să fie respinsă ca fiind vădit nefondată, în conformitate cu articolul 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
3. Potrivit articolului 14 examinat împreună cu articolul 9 şi 11 din Convenţie, reclamanta susţine că a fost discriminată. Articolul 14 prevede:
“Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de Convenţie, trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.”
Curtea notează că în prezentul caz reclamanta nu şi-a argumentat substanţial plângerile. În special, reclamanta nu a demonstrat că prevederile Legii despre culte au fost aplicate într-un mod mai restrictiv în comparaţie cu alte organizaţii religioase ce au solicitat recunoaşterea. În consecinţă, această parte a cererii trebuie respinsă ca vădit nefondată, în conformitate cu articolul 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
Din aceste considerente, Curtea în unanimitate
Declară cererea inadmisibilă.
Michael O’Boyle
Grefier
Nicolas Bratza
Preşedinte
COUR EUROPÉENNE DES DROITS DE L’HOMME
EUROPEAN COURT OF HUMAN RIGHTS
FOURTH SECTION
DECISION
AS TO THE ADMISSIBILITY OF
Application no. 12282/02
by CÂRMUIREA SPIRITUALĂ A MUSULMANILOR DIN REPUBLICA MOLDOVA against Moldova
The European Court of Human Rights (Fourth Section), sitting on 14 June 2005 as a Chamber composed of:
Sir Nicolas BRATZA, President, Mr G. BONELLO, Mr K. TRAJA, Mr S. PAVLOVSCHI, Mr L. GARLICKI, Mrs L. MIJOVIĆ, Mr J. ŠIKUTA, judges, and Mr M. O'BOYLE, Section Registrar,
Having regard to the above application lodged on 15 December 2001,
Having deliberated, decides as follows:
THE FACTS
The applicant, Cârmuirea Spirituală a Musulmanilor din Republica Moldova, is an organisation of Muslims from the Republic of Moldova. They were represented before the Court by Mr S. Ostaf, a lawyer practising in Chişinău.
A. The circumstances of the case
The facts of the case, as submitted by the applicant, may be summarised as follows.
On 25 July 2000 several natural persons joined together to form the applicant organisation – Cârmuirea Spirituală a Musulmanilor din Republica Moldova – an organisation of Muslims with the goal of having the Muslim religion officially registered in Moldova and building a Mosque in the city of Chişinău. On the same date the organisation adopted its articles of association.
Pursuant to the Religious Denominations Act (see below), which requires religious denominations active in Moldovan territory to be recognised by means of a government decision, the applicant organisation applied for recognition on 6 September 2000.
On 18 September 2000 the Government replied that they needed more time in order to examine and observe the activity of the organisation.
On 25 October 2000 the applicant organisation lodged a new request with the Government.
On 29 November 2000 the applicant organisation brought an action against the Government seeking an order to oblige the Government to reply to their request and to register their religion.
On 12 February 2001 the Court of Appeal obliged the Government to give an answer to the applicant's request. It did not oblige the Government to register their religion. The applicant organisation appealed against this judgment.
On 30 May 2001 the Supreme Court of Justice upheld the applicant's appeal, quashed the judgment of 12 February 2001 and sent the case for re-examination to the Court of Appeal in a different formation of judges.
On 8 October 2001 the Court of Appeal decided that it could not oblige the Government to register the Muslim religion because the applicants had not submitted to the Government all the documents provided for in Articles 14 and 15 of the Religious Denominations Act (see below). The applicant appealed against this judgment.
On 24 April 2002 the Supreme Court of Justice upheld the judgment of the Court of Appeal, confirming that the applicant organisation had failed to submit to the Government a document setting out the fundamental principles of their religion. The Supreme Court also noted that the Government had informed the applicant organisation on several occasions that the documentation it had provided was incomplete, but the applicant failed to remedy this.
B. Relevant domestic law
The relevant provisions of the Religious Denominations Act (Law no. 979-XII of 24 March 1992) in force at the material time read as follows:
Section 1 – The freedom of conscience
Everyone has the right to freedom of thought, conscience and religion. This right must be manifested in a spirit of tolerance and mutual respect and it includes freedom to change his religion or belief and freedom, either alone or in community with others and in public or private, to manifest his religion or belief, in worship, teaching, practice and observance.
Freedom to manifest one's religion or beliefs shall be subject only to such limitations as are prescribed by law and are necessary in a democratic society in the interests of public safety, for the protection of public order, health or morals, or for the protection of the rights and freedoms of others.
...
Section 3 – The confessional freedom
No one can be forced to practice or not to practice the rites of a denomination...
...
Section 4 – The confessional intolerance
The confessional intolerance, manifested through acts which obstruct the freedom of a denomination recognised by the State, constitutes an offence and shall be punished in accordance with the law.
...
Section 9 – Religious denominations' freedom of organisation and operation
“Denominations shall be free to organise and operate freely on condition that their practices and rites do not contravene the Constitution, the present Act or the legislation in force.
Denominations that do not comply with this condition shall not qualify for State recognition.
...
Section 14 – Recognition of religious denominations
In order to be able to organise and operate, denominations must be recognised by means of a government decision.
Where a denomination fails to comply with the conditions laid down by the first paragraph of section 9 of the present Act, recognition may be withdrawn.
Section 15 – Articles of association
“To qualify for recognition, each denomination shall submit to the Government, for scrutiny and approval, the articles of association governing its organisation and operation. The articles of association must contain information on its system of organisation and administration and on the fundamental principles of its beliefs.”
COMPLAINTS
The applicant organisation complained that the failure to register its denomination constituted a breach of Articles 9, 11 and 13 of the Convention. It also complained about a breach of Article 14 taken together with Articles 9 and 11 of the Convention.
THE LAW
1. The applicant organisation complains under Articles 9 and 11 of the Convention about the refusal to register their denomination.
Article 9 of the Convention insofar as relevant reads:
“1. Everyone has the right to freedom of thought, conscience and religion...”
Article 11 of the Convention insofar as relevant reads:
“1. Everyone has the right to freedom ... of association with others...”
The Court notes that the proceedings brought by the applicant against the Government were unsuccessful due to the applicant's failure to observe the registration procedure as provided for by the Religious Denominations Act. In particular, the domestic courts found that the applicant had failed to submit to the Government a document containing the fundamental principles of its religion.
The applicant does not complain, and the Court does not find, any indication that the law in question was unreasonable or arbitrarily applied against the applicant.
The Court considers that the requirement to obtain registration under the law in force at the material time served the legitimate aim of allowing the Government to ensure that the religious organisations aspiring to their official recognition by the State were acting in accordance with the law, did not present any danger for a democratic society and did not carry out any activity directed against the interests of public safety, public order, health, morals or the rights and freedoms of others.
The applicant organisation was denied registration due to its failure to present to the Government a document setting out the fundamental principles of their religion. Without such a document the State could not determine the authenticity of the organisation seeking recognition as a religion and whether the denomination in question presented any danger for a democratic society. The Court does not consider that such a requirement is too onerous and thus disproportionate under Article 9 of the Convention.
In such circumstances, the failure properly to seize the domestic authorities amounts to non-exhaustion of domestic remedies.
It follows that this part of application must be rejected under Article 35 §§ 1 and 4 of the Convention for non-exhaustion of domestic remedies.
2. The applicant complains under Article 13 that it did not have effective domestic remedies.
Article 13 of the Convention provides as follows:
“Everyone whose rights and freedoms as set forth in [the] Convention are violated shall have an effective remedy before a national authority notwithstanding that the violation has been committed by persons acting in an official capacity.”
Having regard to the conclusions reached above in respect of the non-exhaustion of domestic remedies, this part of the application must be rejected as manifestly ill-founded, in accordance with Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention.
3. Relying on Article 14 of the Convention taken together with Articles 9 and 11 of the Convention, the applicant submits that it has been discriminated against. Article 14 of the Convention provides:
“The enjoyment of the rights and freedoms set forth in [the] Convention shall be secured without discrimination on any ground such as sex, race, colour, language, religion, political or other opinion, national or social origin, association with a national minority, property, birth or other status.”
The Court notes that in the present case the applicant has not substantiated its complaint under this Article. In particular, the applicant has not shown that the requirements of the Religious Denominations Act were applied more strictly to it in comparison with other religious organisations seeking recognition. Accordingly, this part of the application must be rejected as manifestly ill-founded, in accordance with Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention.
For these reasons, the Court unanimously
Declares the application inadmissible.
Michael O'BOYLE
Registrar
Nicolas BRATZA
President