Print Friendly, PDF & Email

Il provvedimento è disponibile nelle seguenti lingue:

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

 

Decizia nr. 1553/2015

Dosar nr. 4355/100/2009*

Şedinţa publică din 10 iunie 2015

 

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sighetu Marmaţiei la data de 9 aprilie 2009 sub nr. 1132/307/2009, reclamanta Parohia Greco-Catolică Săpânţa a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 111 C. proc. civ., art. 480 şi urm. C. civ., Decretul-lege nr. 126/1990, O.G.R. nr. 64/1990, Legea nr. 182 din 13 iunie 2005, în contradictoriu cu pârâta Parohia Ortodoxă Săpânţa, evacuarea necondiţionată a pârâtei din biserica greco-catolică a reclamantei şi de pe terenul aferent acesteia, situate în comuna Săpânţa nr. 517, judeţul Maramureş şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în caz de opunere.

În motivare, reclamanta a arătat că, aşa cum rezultă din cartea funciară aflată la Tribunalul teritorial Tiaciv (Teceu-Ucraina) în fişa funciară nr. 48 a comunei Săpânţa este înscris dreptul de proprietate al reclamantei Biserica greco-catolică asupra bunului în litigiu, dreptul de proprietate al reclamantei fiind opozabil erga omnes, inclusiv pârâtei.

Reclamanta a mai arătat că în mod abuziv şi fără vreun temei legal pârâta desfăşoară din data de 31 martie 2009 activităţi de demolare a bisericii proprietatea sa, sens în care se impune evacuarea atât din biserica reclamantei cât şi de pe terenul aferent acesteia.

S-a mai susţinut că Parohia Ortodoxă din Săpânţa a fost constituită prin constrângere în octombrie 1948 şi prin obligarea trecerii forţate la ortodoxie a credincioşilor Bisericii greco-catolice cu concursul statului comunist nou instaurat în România. Parohia Ortodoxă din Săpânţa neavând proprietăţi, a hotărât să ofere pârâtei o suprafaţă de 1 ha teren din proprietatea lor în locul numit „Balta C.”, înscris în CF nr. AA a comunei Săpânţa, în parcela T1. Pe acest teren Parohia Ortodoxă a construit după 1990 propria biserică şi oficiază serviciile religioase specifice cultului ortodox, cu acordul reclamantei.

Prin întâmpinare, pârâta Parohia Ortodoxă Română Săpânţa s-a opus admiterii acţiunii. Pârâta a contestat dreptul de proprietate al reclamantei asupra bisericii din comuna Săpânţa situată în „Cimitirul Vesel”, susţinând că reclamanta îşi întemeiază acţiunea pe un act denumit ”Adeverinţă de arhivă” eliberat de Administraţia de Stat a judeţului Transcarpatia din Ucraina, care nu este apt, din punct de vedere juridic, să ateste dreptul de proprietate al reclamantei pentru că în cuprinsul actului se face menţiunea că în conformitate cu înregistrarea originală din 14 iulie 1879 imobilul din fişa funciară nr. 48 se află în proprietatea comunităţii religioase greco-catolice din comuna Săpânţa. Pârâta a susţinut că din anul 1948 şi până în prezent biserica este proprietatea Comunităţii ortodoxe, potrivit art. 37 alin. (3) din Decretul nr. 177 din 4 august 1948. Şi în comuna Săpânţa s-a produs fenomenul de trecere a credincioşilor de la cultul greco-catolic la cultul ortodox, aspect ce rezultă din actul intitulat „Date statistice pe anul 1948” din care reiese că din numărul „sufletelor în matră” trăitoare în anul 1948 în Săpânţa de 3.451 toate aceste persoane (3.451) au trecut la cultul ortodox. În inventarul Parohiei Ortodoxe din comuna Săpânţa din anul 1949 figurează biserica din piatră construită în anul 1886.

S-a mai învederat că Judecătoria Populară Mixtă Sighet Secţia Cărţilor Funciare a soluţionat cererea Consiliului Eparhial Ortodox Român Cluj privind intabularea imobilelor (inclusiv a bisericii) din comuna Săpânţa, dar întrucât cărţile funciare din comună au fost preluate sub regimul maghiar la Judecătoria Teceu-Ucraina Subcarpatică, a apreciat că cererea va fi admisă după restituirea cărţilor funciare, lucru care nu s-a întâmplat. Chiar dacă Decretul nr. 177/1948 a fost abrogat prin noua lege a cultelor, acesta a produs efecte şi, evident, noua lege nu retroactivează, producând efecte juridice doar de la intrarea ei în vigoare.

Pârâta a mai susţinut că este proprietara terenului de 4.084 m.p. pe care este construită biserica, în baza titlului de proprietate din data de 10 martie 1997. Acest drept de proprietate a fost înscris în CF nr. BB nr. top. T2, în natură arabil, curţi pentru construcţii în suprafaţă de 4.084 m.p., cu titlu de reconstituire în baza Legii nr. 18/1991. Toate lucrările de reparaţii şi reabilitare începute la biserică au la bază toată documentaţia legală (certificat de urbanism, autorizaţia de construire, avize, acord unic, fişe tehnice, expertiză, memoriu justificativ, etc.) necesară efectuării restaurării lăcaşului de cult ortodox în stilul aprobat de Ministerul Culturii şi Cultelor din România.

Prin precizarea de acţiune depusă în data de 9 iunie 2009 reclamanta a chemat în judecată în calitate de pârâţi Episcopia Ortodoxă a Maramureşului şi Sătmarului în considerarea calităţii ei de titulară a unui drept de dispoziţie asupra bunurilor în litigiu şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice în calitate de entitate ce a deposedat-o de aceste bunuri, hotărârea ce se va pronunţa urmând a-i fi opozabilă, solicitând constatarea dreptului său de proprietate asupra imobilului situat în comuna Săpânţa, nr. 517, judeţul Maramureş, în natură biserică şi cimitir, cuprins în c.f. (fişa funciară) nr. 48 Săpânţa nr. topografic (sau parcelar) 348; obligarea pârâtei Parohia Ortodoxă Săpânţa a-i preda în deplină proprietate imobilul şi evacuarea pârâtei Parohia Ortodoxă Săpânţa din imobilul arătat mai sus, precum şi a bunurilor mobile, aparţinând acesteia, iar în caz de refuz abilitarea sa de a proceda la evacuarea bunurilor mobile, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa nr. 1848 din 9 iulie 2009, în considerarea dispoziţiilor O.G. nr. 64/2004 aprobată de Legea nr. 182/2005 şi a precizării de acţiune, Judecătoria Sighetu Marmaţiei a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Maramureş.

Pe rolul Tribunalului Maramureş cauza a fost înregistrată sub nr. 4355/100/2009.

Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a formulat întâmpinare prin care a arătat că acceptă să fie parte în proces pentru opozabilitatea hotărârii, fără a se pronunţa însă asupra fondului sau a interveni în favoarea uneia dintre părţi.

În data de 23 octombrie 2009 pârâta Parohia Ortodoxă Săpânţa a formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională.

Pe cale reconvenţională, pârâta a solicitat a se constata că a devenit proprietar de drept în anul 1948, conform disp. art. 37 alin. (3) din Decretul-Lege nr. 177/1948, asupra bisericii din Săpânţa şi a Cimitirului Vesel ce fac obiectul prezentului dosar, având în vedere că în acel an peste 75% din numărul credincioşilor comunităţii locale au trecut de la cultul greco-catolic la cel ortodox, aşa cum rezultă din „Datele Statistice pe anul 1948”, nota de inventar a Parohiei Ortodoxe Săpânţa şi adresa nr. 864/1950 a Judecătoriei Populare Mixte Sighet-Secţia cărţilor funciare privind îndeplinirea condiţiilor impuse de dispoziţiile legale invocate; intabularea în cartea funciară a dreptului de proprietate.

În subsidiar, în măsura în care instanţa va respinge capătul de cerere principal şi va admite acţiunea reclamantei, pârâta-reclamantă reconvenţional a solicitat să se constate că are un drept de creanţă împotriva reclamantei-pârâte în cuantum total de 4.711.360 RON, reprezentând investiţiile efectuate de Parohia Ortodoxă Săpânţa din anul 1948 şi până în prezent la Biserica din Săpânţa şi Cimitirul Vesel; să se dispună instituirea unui drept de retenţie în favoarea sa asupra Bisericii şi a Cimitirului Vesel din Săpânţa, până la completa recuperare a creanţei sale.

Pe calea întâmpinării pârâta a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, învederând că partea lizibilă a adeverinţei de care s-a prevalat reclamanta relevă, ca proprietar în fişa funciară nr. 48, comunitatea religioasă greco-catolică şi nu Parohia Greco-Catolică sau Episcopia Greco-Catolică. Parohia este o persoană juridică organizată conform disp. art. 49 din Legea cultelor nr. 489/2006. Parohia Greco-Catolică din ziua de azi nu se confundă cu comunitatea greco-catolică din anul 1948, nu există o identitate între cele două persoane de drept.

În data de 4 septembrie 2013 reclamanta a formulat cerere de chemare în judecată a altor persoane: Ministerul Culturii şi Secretariatul de Stat pentru Culte, pentru a le deveni opozabilă hotărârea. Reclamanta a arătat că în anul 1991, s-a întocmit de O.C.O.T.A., un registru cadastral al parcelelor, în care la nr. parcelei T3 - Construcţii şi cimitire - apare menţiunea la situaţia juridică „AD.OP” ceea ce înseamnă administrare operativă, iar la rubrica „Denumire posesor”, Departamentul Cultelor. Această situaţie juridică, în condiţiile de revendicare a proprietăţii de către reclamantă, o îndreptăţeşte să formuleze cererea de chemare în judecată a altor persoane, urmând ca acestea să afirme dacă emit vreun drept asupra imobilului în litigiu.

Prin sentinţa nr. 102 din 22 ianuarie 2014 Tribunalul Maramureş, secţia I civilă, a respins cererea de chemare în judecată a altor persoane în contradictoriu cu intervenientul forţat Ministerul Culturii pentru lipsă calitate procesuală pasivă; a respins cererea de chemare în judecată a Secretariatului de Stat pentru Culte; a respins acţiunea precizată, în contradictoriu cu pârâtele Parohia Ortodoxă Română Săpânţa, Episcopia Ortodoxă Română a Maramureşului şi Sătmarului şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice; a admis în parte cererea reconvenţională formulată de pârâta Parohia Ortodoxă Română Săpânţa, în contradictoriu cu reclamanta Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Săpânţa şi a constatat că pârâta Parohia Ortodoxă Română Săpânţa a devenit proprietar de drept asupra Bisericii Ortodoxe din Săpânţa, obiect al prezentului litigiu, amplasată pe terenul identificat cu nr. cadastral T3, conform planului de amplasament şi delimitare întocmit de expertul tehnic judiciar P.C.G. în data de 8 decembrie 2011, avizat sub nr. 1735 din 17 februarie 2012 de O.C.P.I. Maramureş; au fost respinse celelalte pretenţii formulate reconvenţional; a obligat pârâta Parohia Ortodoxă Română Săpânţa să achite expertului tehnic judiciar L.D., suma de 95 RON cu titlu de diferenţă onorariu expert, această dispoziţie fiind executorie; a respins cererile de acordare a cheltuielilor de judecată.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut că, potrivit adeverinţei de arhivă eliberată de Administraţia de Stat a judeţului Transcarpatia, Ucraina, în documentele parţial păstrate în cartea funciară la departamentul Tribunalului teritorial Tiaciv, în fişa funciară nr. 48 a comunei Săpânţa se menţionează la parcela 346 biserică şi cimitir cu o suprafaţă totală de 602 stânjeni pătraţi şi la parcela 348 grădină intravilan cu suprafaţa de 261 stânjeni pătraţi, conform înregistrării originale din 14 iulie 1879, proprietatea comunităţii religioase greco-catolice Săpânţa.

Potrivit Tratatului privind asistenţa juridică şi relaţiile juridice în cauzele civile încheiat între România şi Ucraina, ratificat prin Legea nr. 3 din 28 februarie 2005, documentele care au fost întocmite sau certificate de instituţiile judiciare ale uneia dintre părţile contractante, prevăzute cu sigiliul şi semnătura persoanei competente, au valabilitate pe teritoriul celeilalte părţi contractante fără nici o altă legalizare. Aceasta se referă, de asemenea, la copiile şi traducerile care sunt legalizate de instituţiile competente. Actele care pe teritoriul unei părţi contractante se consideră ca fiind acte oficiale sunt socotite şi pe teritoriul celeilalte părţi contractante ca având forţa probatorie a actelor oficiale.

Din actul intitulat „recapitulaţie”, reiese că imobilul grădină şi biserică, respectiv grădină intravilan în suprafaţă de 602 stânjeni pătraţi, era în data de 4 februarie 1940 proprietatea bisericii greco-catolice. Din CF nr. AA Săpânţa, nr. top T4 biserică şi cimitir în suprafaţă de 602 stânjeni pătraţi, rezultă că proprietar tabular este Biserica Greco-Catolică.

Prin raportul de expertiză topografică efectuat de expertul tehnic P.C.G., a fost identificat imobilul în litigiu.

Instanţa de fond a reţinut că biserica din Săpânţa a fost construită în anul 1886.

În anul 1948, credincioşii greco-catolici din localitatea Săpânţa au trecut la cultul ortodox, odată cu declararea în afara legii a cultului greco-catolic. La data de 5 februarie 1949, biserica din Săpânţa figura în inventarul Parohiei Ortodoxe Române Săpânţa, care însă nu şi-a putut intabula dreptul de proprietate deoarece cărţile funciare din comuna Săpânţa au fost predate în timpul regimului maghiar la Judecătoria Teceu din Ucraina Subcarpatică şi nu au mai fost restituite. Din acest motiv, evidenţa imobiliară în localitatea Săpânţa s-a realizat prin intermediul unui registru cadastral al parcelelor, unde în anul 1991 figura ca posesor al parcelei 2517 construcţii, cimitire, Departamentul Cultelor în administrare operativă. Biserica şi Cimitirul Vesel din Săpânţa, inclus la poziţia xx din lista monumentelor istorice conform anexei la Ordinul ministrului culturii şi patrimoniului naţional nr. 2361/2010, au continuat să fie folosite şi gestionate de cultul ortodox, oficiindu-se slujbe şi fiind deschise circuitelor turistice.

După abrogarea Decretului nr. 358/1948 prin Decretul nr. 9/1989, reclamanta a făcut demersurile prevăzute de art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, dar reprezentanţii Parohiei Ortodoxe Săpânţa nu s-au prezentat la convocare.

În baza autorizaţiei de construire din 21 noiembrie 2007, pârâta a demarat lucrări la biserica din Săpânţa.

Tribunalul a respins excepţia calităţii procesuale active a reclamantei Parohia Greco-Catolică Săpânţa, reţinând că prin H.G. nr. 1218/2008 s-a recunoscut Codul de drept canonic al Bisericii Romano-Catolice şi Codul Canoanelor Bisericilor Orientale, pe baza cărora se organizează şi funcţionează Biserica Română Unită cu Roma, Greco-catolică. În anexa nr. 1, capitolul III, can.279-280, se prevede că parohia este o anumită comunitate de credincioşi creştini, constituită în mod stabil într-o eparhie, a cărei grijă pastorală este încredinţată unui paroh. Ca atare, comunitatea religioasă greco-catolică dintr-o anume localitate echivalează cu parohia cultului respectiv, parohia fiind o formă concretă de organizare, inclusiv cu scop reprezentativ, a credincioşilor creştini greco-catolici. Urmare a recunoaşterii acestui cult, parohia reprezintă comunitatea credincioşilor greco-catolici, acest aspect fiind distinct de verificarea împrejurării dacă actuala comunitate greco-catolică din Săpânţa este succesoarea, continuatoarea în drepturi (inclusiv dreptul de proprietate asupra imobilelor în litigiu) a fostei comunităţi greco-catolice din localitate, cu drepturi reflectate tabular.

Au fost respinse şi excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive şi a inadmisibilităţii acţiunii, invocate de pârâta Episcopia Ortodoxă a Maramureşului şi Sătmarului prin întâmpinare.

S-a apreciat, în respingerea acestor excepţii, că invocarea prevederilor art. 111 C. proc. civ. s-a realizat de către reclamantă ca situaţie permisă a demersului de restituire a lăcaşului de cult şi a cimitirului, demers exercitat în aplicarea prevederilor Decretului-lege nr. 126/1990, a O.G. nr. 64/1990 şi a Legii nr. 182/2005, în contextul în care aceasta a înţeles să-şi dovedească dreptul de proprietate existent la nivelul anului 1948, cu intabularea acestuia în CF nr. AA nr. topo T4 şi în CF nr. CC Săpânţa, nr. topo. T5. Acţiunea în realizare este chiar cea conturată de reclamantă prin petitele ce succed celui dintâi.

Prin raportare la prevederile art. 6 lit. A) IV pct. 20, art. 40 alin. (1) lit. a), art. 41, art. 50 lit. e), art. 64, art. 84, art. 92 şi art. 98 lit. e) din Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române (H.G. nr. 53/2008), s-a constatat că pârâta are calitate procesuală pasivă în cauză, centrul eparhial controlând activitatea preotului paroh de administrare a averii parohiale, inclusiv a celei imobiliare.

Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intervenientului forţat Ministerul Culturii a fost admisă cu motivarea că inventarierea Cimitirului Vesel în lista monumentelor istorice nu echivalează, pentru niciuna dintre entităţile chemate în judecată de către reclamantă prin cererea formulată în data de 4 septembrie 2013, cu invocarea aceloraşi drepturi ca şi reclamanta, asupra imobilelor în litigiu.

În conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 422/2001, monumentele istorice aparţin fie domeniului public sau privat al statului, al judeţelor, oraşelor sau comunelor, fie sunt proprietate privată a persoanelor fizice sau juridice. În speţă nu s-a invocat apartenenţa bisericii în litigiu la domeniul public al statului sau privat al acestei entităţi.

Aceeaşi excepţie, invocată de Secretariatul de Stat pentru Culte, a fost respinsă. Conform art. 4 din H.G. nr. 44/2013, acest Secretariat are personalitate juridică proprie, asigură relaţiile statului cu toate cultele şi asociaţiile religioase din România, le acordă asistenţă, preluând de la Ministrul Culturii şi Patrimoniului Naţional toate drepturile şi obligaţiile derivând din activitatea din domeniul cultelor.

Pe fond s-a reţinut că trecerea la cultul ortodox survenită în urma Decretului nr. 358/1948 şi aplicării Decretului nr. 177/1948, a intervenit ca urmare a presiunilor exercitate de autorităţile de la acea vreme asupra credincioşilor greco-catolici cu încălcarea art. 27 alin. (1) din Constituţia României din 1948. În ce priveşte modalitatea în care Statul Român a înţeles să determine limitele şi procedura de restituire a bunurilor care au aparţinut comunităţii creştinilor greco-catolici, s-a reţinut că pentru compensarea abuzurilor petrecute înainte de ratificare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie nu impune statelor contractante o obligaţie generală de restituire, acestea păstrând libertatea de a determina domeniul de aplicare a legislaţiei, condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească persoanele cărora li se restituie dreptul de proprietate etc.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, situaţia lăcaşurilor de cult care au aparţinut Bisericii Române Unite cu Roma şi au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română urma să fie stabilită de către o comisie mixtă formată din reprezentanţii clericali ai celor două culte religioase, ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri. Eşecul acestor etape prealabile deschide calea acţiunii în justiţie. Lăcaşul de cult nu este vizat prin dispoziţiile O.U.G. nr. 94/2000, având un regim juridic şi afectiv special, întrucât reprezintă nu doar locul sacru de exteriorizare a ritualului specific cultului, ci şi un element subiectiv şi de identitate pentru practicant, un punct de raportare semnificativ al conştiinţei religioase.

Lăcaşul de cult nu poate fi gândit practic, prin prisma unor date obiective, el este inseparabil de componenţa umană a credincioşilor care-l doresc, titulari ai libertăţii religioase. În considerarea interdependenţei şi condiţionării reciproce a elementelor biserică-comunitate religioasă, prin art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 s-a prevăzut criteriul dorinţei credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri, criteriu ce îşi păstrează aplicabilitatea şi în cadrul judiciar, Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuând în cauza Pincova şi Pinc împotriva Republicii Cehe că atenuarea vechilor neajunsuri aduse, nu trebuie să creeze noi pagube disproporţionate.

Constatând că preluarea bisericii din Săpânţa în anul 1948 de la comunitatea greco-catolică a fost una abuzivă, instanţa a apreciat că trebuie să decidă dacă preluarea lăcaşului de cult de la comunitatea ortodoxă, în anul 2014, nu reeditează această inechitate.

În acest sens a reţinut că, în prezent, locuitorii ortodocşi din Săpânţa, sunt foştii greco-catolici din anul 1948 sau urmaşii acestora, care au dezvoltat ataşamentul faţă de cultul ortodox, pe care după anul 1990 foarte puţini l-au abandonat pentru a reveni la cultul greco-catolic. Astfel, nu a fost reţinut argumentul invocat de către reclamantă în sensul lipsei de relevanţă a faptului că majoritatea locuitorilor din Săpânţa, sunt ortodocşi.

Conform datelor statistice pe anul 1948, în Parohia Săpânţa au trecut la ortodocşi 3.451 persoane de la greco-catolici, la care figurau 7 persoane. Potrivit recensământului oficial din anul 2002, credincioşii ortodocşi erau în proporţie de 89-90%, în timp ce credincioşii greco-catolici reprezentau 1-2%, iar conform recensământului oficial din anul 2011, în Săpânţa s-au declarat ortodocşi 87,42% din populaţie şi 7,71 % de confesiune adventistă de ziua a şaptea.

Martorul T.G. a declarat că potrivit recensământului din anul 1993 în Săpânţa erau 3.360 persoane, din care niciuna de religie greco-catolică. Martorii P.T., R.M.T. şi S.V. au declarat că la slujbele greco-catolice din Săpânţa participau 20-25 persoane, iar de sărbători chiar 50, în localitatea Săpânţa existând 10 credincioşi greco-catolici, în timp ce credincioşii ortodocşi sunt peste 3.000.

Având în vedere că majoritatea credincioşilor ortodocşi din Săpânţa doresc să rămână ortodocşi, nerevenind la cultul greco-catolic, în raport de realitatea juridică şi socială actuală, indiferent de parcurgerea sau nu a procedurii prevăzute de art. 37 din Decretul nr. 177/1948, s-a apreciat că lăcaşul de cult nu poate fi restituit Parohiei Române Unite cu Roma Greco-Catolică Săpânţa, întrucât finalmente titularul dreptului de proprietate este comunitatea credincioşilor, nu parohia sau biserica.

În privinţa cimitirului, s-a reţinut că, potrivit anexei I pct. III. 10 din Legea nr. 213/1998, domeniul public local al comunelor, oraşelor şi municipiilor cuprinde între alte bunuri şi cimitirele comunale, astfel că regimul lor juridic este de drept public, fiind inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile, neputând forma obiectul pretenţiilor reclamantei.

În ce priveşte cererea reconvenţională, tribunalul a reţinut că pârâta a preluat biserica ortodoxă din Săpânţa în baza art. 37 alin. (3) din Decretul nr. 177/1948, ceea ce a reprezentat o excepţie de la principiul efectului constitutiv de drepturi, alta decât cele prevăzute de art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938. Legitimitatea pârâtei în păstrarea acestei proprietăţi, este conferită de dispoziţiile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, în acest sens fiind voinţa majorităţii credincioşilor din Săpânţa, care sunt de confesiune ortodoxă.

Capătul de cerere din acţiunea reconvenţională având ca obiect intabularea dreptului de proprietate al pârâtei, a fost respins cu motivarea că această operaţiune poate fi realizată şi ulterior, în prezent CF nr. AA Săpânţa nefiind readusă în localitate din Ucraina.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen legal, reclamanta Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Săpânţa.

Prin decizia nr. 754/A din 11 septembrie 2014 Curtea de Apel Cluj a respins cererea de repunere pe rol a cauzei formulată intimata Parohia Ortodoxă Română Săpânţa; a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Săpânţa, împotriva sentinţei mai sus arătate.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a validat situaţia juridică a imobilului, astfel cum a fost stabilită de instanţa de fond, pe baza menţiunilor din Cartea funciară a comunei, astfel cum rezultă din probele indirecte administrate, respectiv traducerea „unui document oficial din limba ucraineană în limba română”, eliberată de Administraţia de Stat a judeţului Transcarpatia, Arhivele Statului din Transcarpatia, extrasul CF nr. AA Săpânţa, depus în xerocopie, în limba maghiară şi în traducere, xerocopia CF nr. CC Săpânţa.

S-a mai reţinut că titlul de proprietate din 10 martie 1997, eliberat în favoarea Parohiei Ortodoxe Săpânţa, a fost intabulat parţial în CF nr. BB Săpânţa, nr. top T2, în favoarea Parohiei Ortodoxe Săpânţa, cu titlu de drept reconstituit prin Legea nr. 18/1991 asupra imobilului „arabil, curţi pentru construcţii”, în suprafaţă de 4084 mp.

Acest titlu de proprietate nu a fost atacat sau contestat nici pe calea procedurii speciale prevăzute de Legea fondului funciar şi nici pe calea dreptului comun.

Prin expertiza tehnică topografică judiciară întocmită de expert P.G.C., cu completările ulterioare, s-a procedat la identificarea imobilului litigios, stabilindu-se de către expert că numărul topografic T4 din CF nr. AA, are o suprafaţă de 2165 mp, reprezentând biserică şi cimitir, inclusă în ansamblul format din „Cimitirul Vesel Săpânţa şi Biserica Comunităţii”, biserica edificată având o suprafaţă construită de 425 mp, iar terenul făcând parte din nr. cadastral T3, în suprafaţă totală de 3840 mp, aflat în proprietatea Departamentului Cultelor - ADOP.

Imobilul litigios, cunoscut sub denumirea de „Cimitirul Vesel din Săpânţa”, şi care datează din anul 1935, reprezintă un monument istoric, de patrimoniu naţional.

În ceea ce priveşte cimitirul aferent bisericii, instanţa de apel s-a raliat concluziilor primei instanţe, potrivit cărora, în temeiul prevederilor anexei I pct. III.10 din Legea nr. 213/1998, face parte din domeniul public al comunei, bucurându-se de caracterele de inalienabilitate, imprescriptibilitate şi insesizabilitate, neputând deci forma obiect al unei cereri de revendicare, aşa cum nefondat apreciază reclamanta.

Din expertiza tehnică judiciară rezultă faptul că la imobilul biserică, care afirmativ a fost ridicat în perioada 1880-1886, au fost efectuate şi executate în perioada 1948 - 2009 lucrări de întreţinere, lucrări de reparaţii curente normale, precum şi lucrări de reparaţii capitale.

Cu privire la problemele de drept deduse judecăţii, instanţa de apel a reţinut că, raportat la anul 1948, au fost respectate cerinţele prevăzute de art. 37 din Decretul nr. 177/1948, fiind atestată, la nivelul anului 1948, existenţa unui procent de cel puţin 75% din numărul total al credincioşilor ca fiind de religie ortodoxă.

Prin Decretul - lege nr. 9/1989 a fost recunoscută oficial Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică), de la această dată credincioşii ortodocşi din Parohia Săpânţa având posibilitatea să opteze pentru acest cult, prin trecere de la cultul ortodox la cel greco-catolic.

Nefăcând această opţiune, se prezumă că au dorit să aparţină în continuare cultului ortodox şi totodată că dorinţa lor actuală, în ceea ce priveşte apartenenţa lăcaşului de cult în litigiu, este în sensul ca acesta să aparţină cultului ortodox.

Urmare abrogării exprese a Decretului nr. 358/1948 prin Decretul-lege nr. 9/1989, bunurile preluate de stat prin efectul actului normativ abrogat şi aflate la acea dată în patrimoniul statului se restituie bisericii greco-catolice, conform art. 2 din Decretul-lege nr. 126/1990, prevedere concretizată în H.G. nr. 466/1992. Legiuitorul a înţeles ca pentru aceste bunuri care, fiind folosite de stat, nu erau destinate uzului public al credincioşilor, să reconstituie dreptul de proprietate al Bisericii Române Unite cu Roma, similar Legii nr. 18/1991.

În ceea ce priveşte lăcaşurile de cult, adică bunurile care prin însăşi construcţie sunt destinate folosinţei credincioşilor, fiind în uzul public al acestora, precum şi casele parohiale ca accesoriu al lăcaşurilor de cult, legiuitorul postrevoluţionar a desfiinţat mai întâi reglementarea din anul 1948, iar apoi a stabilit principiile reconstituirii dreptului de proprietate în cuprinsul art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, ale cărui prevederi sunt o dezvoltare firească a Decretului-lege nr. 9/1989. Este vorba de o reconstituire a dreptului de proprietate, printr-o modalitate diferită de aceea referitoare la bunurile ce constituiau proprietate de stat, întrucât, pe de o parte, aceasta reconstituire este în dauna altui cult - cultul ortodox, iar nu a statului şi, pe de altă parte, reconstituirea are ca obiect bunuri care, prin natura lor, sunt în uzul public al credincioşilor. Deci, cu referire la aceste bunuri, reconstituirea se poate face numai cu respectul principiului libertăţii cultelor religioase.

Susţinerea că art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 ar fi o jurisdicţie sui generis este neîntemeiată, deoarece acesta aplică principiul constituţional al autonomiei cultelor faţă de stat; de vreme ce cultele sunt autonome, nu se poate susţine că o normă stabilită de stat ce dă în competenţa unei comisii mixte formate din reprezentanţii cultelor, rezolvarea problemei în litigiu ar fi străină principiilor de drept.

Cu privire la temeiurile juridice noi invocate pentru prima dată prin memoriul de apel, nu şi în faţa primei instanţe, s-a apreciat că aceasta contravine dispoziţiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., întrucât reprezintă o schimbare a cauzei juridice a acţiunii în apel. Pentru prima dată în apel s-au invocat dispoziţiile art. 6, 9, 13, 14, 46 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 cu trimitere la jurisprudenţa C.E.D.O., ceea ce intră sub incidenţa inadmisibilităţii.

Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate de intimatul Secretariatul de Stat pentru Culte, a fost respinsă ca neîntemeiată deoarece, pe de o parte, are personalitate juridică proprie, preluând de la Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional toate drepturile şi obligaţiile ce derivă din activitatea în domeniul cultelor, iar pe de altă parte, soluţia primei instanţe cu privire la respingerea excepţiei lipsei calităţii lui procesuale pasive nu a fost apelată de către parte.

Referitor la dispoziţiile art. 855 din noul C. civ., invocate de reclamantă, instanţa de apel a constatat că acestea nu sunt aplicabile faţă de prevederile art. 223 din Legea nr. 71/2011.

În privinţa dispoziţiile art. 17 şi 18 din Decretul-lege nr. 115/1938, instanţa de apel a constat că acestea nu pot servi ca fundament al admiterii acţiunii în revendicare, întrucât acestea reglementează principiul inscripţiunii în cărţile funciare.

Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamantă.

Prin decizia nr. 3351 din 27 noiembrie 2014 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul reclamantei împotriva deciziei anterior menţionate, care a fost casată iar cauza a fost trimisă spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

Instanţa supremă a găsit ca fiind fondate susţinerile recurentei referitoare la greşita reţinere a inadmisibilităţii criticilor din apel vizând încălcarea normelor convenţionale la soluţionarea cauzei în primă instanţă întrucât, deşi corespunde realităţii că art. 294 alin. (1) C. proc. civ. interzice schimbarea în apel a cauzei cererii de chemare în judecată, în speţă nu se regăseşte această situaţie; prin cererea de apel, reclamanta a susţinut că sentinţa primei instanţe este nelegală deoarece prin soluţia pronunţată i-au fost încălcate drepturile ocrotite prin art. 6, 9, 13, 14, 46 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, respectiv a art. 1 din Primul Protocolul adiţional la Convenţie.

S-a reţinut că normele convenţionale invocate în apel, nu vin în justificarea cauzei juridice a cererii de chemare în judecată, ci în susţinerea motivelor de apel referitoare la nelegalitatea sentinţei atacate din perspectiva încălcării, la soluţionarea cauzei în primă instanţă, a dreptului la un proces echitabil, a dreptului de acces efectiv la instanţă, a dreptului la nediscriminare şi a dreptului la respectarea bunurilor.

Deoarece a apreciat inadmisibilă invocarea în apel a normelor convenţionale menţionate, instanţa de apel nu a mai intrat în cercetarea fondului, iar instanţa de recurs nu poate proceda ea însăşi la examinarea acestor critici, faţă de dispoziţiile art. 312 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte a casat decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

Prin decizia nr. 440/A din 11 martie 2015 pronunţată în rejudecare, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, apelul.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că, în rejudecarea apelului, intimata Parohia Ortodoxă Săpânţa a depus la dosar planşe foto extrase din W. şi fragmente din lucrări referitoare la bisericile ortodoxe şi greco-catolice din Transilvania, iar apelanta Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Săpânţa a depus la dosar date privind apartenenţa religioasă a locuitorilor din localitatea Săpânţa şi din ţară, pe baza recensămintelor oficiale.

Reclamanta Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Săpânţa a depus concluzii scrise la dosar, prin care a invocat şi susţinut, în esenţă, trei motive de apel: interzicerea de facto a accesului efectiv la instanţă a unui cult, deoarece are mai puţini enoriaşi, ceea ce reprezintă, în opinia ei, o încălcare a art. 6 şi a art. 13, coroborate cu art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului; aplicarea neunitară a legii, ceea ce în opinia aceleiaşi apelante reprezintă o încălcare a art. 6 şi a art. 46 coroborate cu art. 14 din aceeaşi Convenţie Europeană a Drepturilor Omului; constatarea caracterului abuziv al deposedării apelantei prin Decretul nr. 358/1948, urmată de reconfiscarea bisericii prin admiterea cererii reconvenţionale a pârâtei în baza deja abrogatului Decret nr. 177/1948, fără întrunirea condiţiilor prevăzute de el, ceea ce reprezintă o încălcare a art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Se reţine de către instanţa de apel că în anul 1948, în baza Decretului nr. 358/1948 şi a Decretului nr. 177/1948, cultul greco-catolic a fost desfiinţat, iar averea imobilă şi mobilă a comunităţii creştine greco-catolice din Săpânţa, a trecut la comunitatea ortodoxă din Săpânţa. Aceasta din urmă deşi a depus diligenţe să-şi intabuleze dreptul de proprietate în cartea funciară, nu a reuşit, deoarece cărţile funciare ale comunei Săpânţa au fost predate în perioada 1940-1944 în timpul regimului maghiar instaurat în această parte de ţară în urma Dictatului de la Viena din 30 august 1940, Judecătoriei Teceu din Ucraina, de unde nu s-au mai restituit.

Decretul nr. 358/1948 a fost abrogat prin Decretul-lege nr. 9/1989, iar Decretul nr. 177/1948 a fost abrogat prin Legea nr. 489/2006. S-a apreciat că abrogarea Decretului nr. 358/1948 şi recunoaşterea cultului greco-catolic prin Decretul-lege nr. 126/1990, nu pot duce la concluzia că „de jure”, bunurile revendicate nu au ieşit niciodată din proprietatea apelantei. Din contră, reclamanta a predat proprietatea prin efectul legii, iar pârâta a dobândit proprietatea asupra imobilelor în litigiu, tot prin efectul legii, urmată de exercitarea dreptului de proprietate de către Parohia Ortodoxă Săpânţa.

Din probele administrate în cauză, a rezultat că în 1993, din cele 3.360 persoane existente în localitatea Săpânţa, nu era niciuna de confesiune greco-catolică, ulterior numai 10 persoane declarându-se greco-catolice dintr-un total de peste 3.000 de persoane; la recensământul din anul 2002 în localitatea Săpânţa figurau 2.936 persoane de confesiune ortodoxă şi 65 persoane de confesiune greco-catolică; la recensământul din anul 2011 în localitatea Săpânţa s-au declarat ortodoxe 2.538 persoane, iar greco-catolice 24 persoane.

În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 37 alin. (5) din Decretul nr. 177/1948, Curtea de apel a constatat că aceste afirmaţii nu corespund realităţii, deoarece prin încheierea de CF nr. 864/1950 a Judecătoriei Populare Mixte Sighet, Secţia cărţilor funciare, s-a atestat că în baza adresei din 17 mai 1950 aprobată de Consiliul Eparhial Ortodox Român sub nr. 6111/1950, s-a decis transcrierea asupra imobilelor ce au format proprietatea comunităţii locale greco-catolice din comuna Săpânţa, cuprinse în mai multe cărţi funciare, printre care şi CF nr. BB Săpânţa. Conform datelor statistice din anul 1948, din totalul locuitorilor comunei Săpânţa de 3.451 persoane, un număr de 3.451 persoane au trecut de la cultul greco-catolic la cel ortodox, fiind astfel respectate dispoziţiile legale.

Admiţând în parte cererea reconvenţională, prima instanţă a respectat dispoziţiile Decretului-lege nr. 126/1990, care în art. 3 alin. (1) prevede că „Situaţia juridică a lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale care au aparţinut Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică) şi au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanţi clericali ai celor două culte religioase, ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri”.

S-a apreciat că legiuitorul a pus la îndemâna cultelor religioase un mecanism juridic prin care o comisie mixtă formată din reprezentanţi ai celor două culte religioase să soluţioneze diferendele dintre ele, iar dacă nu se ajunge la un rezultat acceptat de ambele părţi, partea nemulţumită are deschisă calea acţiunii în justiţie, reconstituirea proprietăţii fiind supusă procedurii prevăzute de Decretul-lege nr. 126/1990. În aceste condiţii s-a apreciat că speranţa de a-şi redobândi dreptul de proprietate, nu poate fi asimilată noţiunii de „bun” în sensul art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Acordând prioritate principului dorinţei majorităţii credincioşilor, art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 nu încalcă principiul democratic al Statului Român sau libertatea cultelor religioase, deoarece democraţia presupune şi aplicarea principiului majorităţii, instituind un criteriu social, acela al opţiunii majorităţii enoriaşilor. Măsura abuzivă a desfiinţării cultului greco-catolic în anul 1948 urmată de trecerea lăcaşurilor de cult şi a averilor parohiilor greco-catolice la comunităţile locale ortodoxe, nu poate fi reparată prin nesocotirea voinţei majorităţii credincioşilor din prezent, care sunt covârşitor majoritari ortodocşi, deoarece s-ar aduce atingere stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice.

Pornind de la numărul majoritar al credincioşilor ortodocşi, faţă de cel al credincioşilor catolici, potrivit ultimelor recensăminte, precum şi de la neexprimarea opţiunii credincioşilor care au aparţinut cultului greco-catolic desfiinţat în anul 1948, de a reveni la acest cult, în urma recunoaşterii sale în anul 1990, Curtea de apel a considerat că nu poate face abstracţie de voinţa credincioşilor, urmând ca imobilele în litigiu să rămână la dispoziţia comunităţii locale de cult ortodox, majoritară în localitate.

Introducerea drept criteriu de preferinţă a dorinţei credincioşilor, reprezintă opţiunea legiuitorului, care a înţeles să reglementeze astfel materia retrocedărilor unor imobile cu afectaţiune specială de lăcaşuri de cult, motiv pentru care instanţa nu poate cenzura oportunitatea adoptării acestor norme.

Sub acest aspect, este de reţinut că prin Deciziile nr. 23/1993, nr. 127/1994, nr. 49/1995 şi respectiv nr. 804/2012, Curtea Constituţională pronunţându-se asupra neconstituţionalităţii art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 a statuat că democraţia presupune şi aplicarea principiului majorităţii, or, din teza ultimă a art. 3, „ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri", rezultă chiar aplicarea acestui principiu, prin instituirea unui criteriu social, cel al opţiunii majorităţii enoriaşilor.

Astfel, Curtea Constituţională a reţinut că libertatea cultelor religioase implică nu numai autonomia lor faţă de stat, prevăzută la art. 29 alin. (5) din Constituţie, dar şi libertatea credinţelor religioase prevăzută la alin. (1) al aceluiaşi art. În condiţiile în care în aceeaşi comunitate locală există credincioşi ortodocşi şi greco-catolici, criteriul social al opţiunii majorităţii enoriaşilor pentru determinarea destinaţiei lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale corespunde şi principiului democratic al determinării folosinţei religioase a acestui bun, în funcţie de voinţa majoritară a celor care sunt beneficiarii acestei folosinţe. Altminteri, ar însemna că în mod nejustificat, credincioşii ortodocşi majoritari să fie împiedicaţi să-şi poată practica religia, dacă nu trec la cultul greco-catolic, printr-o măsură luată împotriva voinţei lor.

Or, un asemenea punct de vedere ar fi contrar dispoziţiilor art. 57 din Constituţie, potrivit cărora cetăţenii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi. Dacă, în ipoteza reconstituirii proprietăţii, s-ar face abstracţie de opţiunea majorităţii, aceasta ar însemna încălcarea bunei-credinţe şi a respectului drepturilor altora, care au fost ridicate la rangul de principii constituţionale.

Instanţa de apel a reţinut că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990, prima instanţă a avut în mod corect în vedere împrejurarea că marea majoritate a credincioşilor din localitatea Săpânţa sunt ortodocşi, prezumând astfel că dorinţa credincioşilor este ca biserica să continue să le rămână în proprietate. Prezumţia nu a fost răsturnată însă de reclamantă cu nici o probă.

Totodată, averea Parohiei Greco-Catolice Săpânţa din anul 1948, a fost rodul muncii comunităţii creştinilor greco-catolici din localitatea Săpânţa, comunitate care din cauza condiţiilor social-istorice s-a transformat în sensul că foştii greco-catolici sau urmaşii lor, la peste o jumătate de secol au devenit ortodocşi şi nu înţeleg (deşi acum au libertatea deplină) să revină la cultul greco-catolic.

Reclamanta a susţinut că i s-ar fi încălcat de facto accesul efectiv la instanţă, încălcându-se dispoziţiile art. 6 şi 13 coroborate cu art. 14 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, în aplicarea cărora Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în cauza Lungoci contra României, că accesul reclamantului la o instanţă numai ca acţiunea să poată fi respinsă ca inadmisibilă, ca urmare a unor dispoziţii legale, nu îndeplineşte exigenţele stabilite prin dispoziţiile art. 6 parag. 1 din Convenţie.

Instanţa de apel a apreciat că, în realitate, reclamanta a avut acces la instanţă, acţiunea ei fiind analizată pe fond şi respinsă ca atare, iar nu în baza excepţiei inadmisibilităţii. Instituind criteriul dorinţei majorităţii credincioşilor, legiuitorul nu a stabilit o condiţie legală pe care nicio parohie greco-catolică să nu o poată îndeplini aşa cum susţine apelanta, deoarece în prezent pentru credincioşii din România inclusiv din Săpânţa, având libertatea religioasă deplină, este posibilă trecerea tuturor sau a majorităţii credincioşilor ortodocşi la cultul greco-catolic, numai că această libertate religioasă nu îi poate obliga să treacă.

Nici nu se întrevăd perspective de creştere importantă a adepţilor cultului greco-catolic în comuna Săpânţa, câtă vreme din recensământul efectuat în anul 2011 rezultă că existau 24 persoane greco-catolice, în timp ce adepţii cultului adventist de ziua a şaptea erau de aproape 10 ori mai mulţi, adică 224 persoane (tendinţa evidentă fiind de migrare spre cultele evanghelice), în timp ce adepţi ai cultului ortodox erau 2.538 locuitori, din totalul de 2.903 locuitori ai comunei Săpânţa.

Susţinerea reclamantei că întrucât în toate localităţile ţării (în special în cele din Transilvania) credincioşii ortodocşi sunt majoritari faţă de credincioşii greco-catolici, nu se asigură accesul la instanţă, este eronată sub două aspecte: judecătorul este obligat să aplice dispoziţiile legale incidente la speţa din cauza pe care a fost învestit să o judece, el neavând îndreptăţirea să facă aprecieri la modul general, deoarece nu este legiuitor, iar în al doilea rând, practica judiciară oferă nenumărate exemple de hotărâri prin care acţiuni care au fost apreciate ca fiind întemeiate ale parohiilor greco-catolice, chiar dacă enoriaşii acestora erau puţini, au fost admise în contradictoriu cu parohiile ortodoxe.

Cauzele Parohia Greco-Catolică Sâmbăta Bihor şi Parohia Greco-Catolică Sfântul Vasile cel Mare din str. Polonă, nu fac decât să ilustreze accesul efectiv la instanţe al parohiilor greco-catolice din România, dar ele nu pot fi aplicate speţei de faţă. Dreptul la acces la un tribunal trebuie să respecte şi principiul securităţii juridice, considerat ca fiind inerent atât dreptului Convenţiei, cât şi dreptului comunitar, deoarece unul din elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care impune printre altele că soluţia dată în mod definitiv de către instanţă litigiului, să nu fie repusă în discuţie, aşa cum s-a statuat în cauza Brumărescu contra României.

Dispoziţiile art. 9 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului referitoare la dreptul fiecărei persoane fizice la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie, precum şi la libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile, au fost respectate în speţă, după abrogarea Decretului nr. 358/1948 prin Decretul-lege nr. 9/1989, în România este asigurat dreptul la adeziune faţă de cultul greco-catolic fără nicio îngrădire, iar din fotografiile depuse în apel, chiar dacă nu au fost depuse procedural şi prin urmare nu sunt reţinute ca probe, rezultă că credincioşii greco-catolici din comuna Săpânţa au o clădire din lemn şi o alta din zidărie, amenajate pentru oficierea slujbelor, dar totodată au înălţat şi fundaţia unei viitoare biserici.

Art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului conform căruia „Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale”, a fost de asemenea respectat în speţă, unde reclamantei i s-a garantat dreptul subiectiv de a ataca în faţa instanţelor naţionale orice încălcare a drepturilor apărate prin Convenţie.

Conform art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului „Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată în special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie”. Acest text reprezintă reglementarea internaţională a discriminării, text care de asemenea nu a fost încălcat în speţă. La rândul său, art. 46 din Convenţie, se referă la „forţa obligatorie şi executarea hotărârilor”.

Reclamanta s-a referit, de la decizia civilă nr. 608/1995 până la decizia civilă nr. 1522/2005 ale Curţii de Apel Bucureşti, prin care s-a statuat că „problema reconstituirii dreptului de proprietate şi apartenenţei proprietăţii nu se fac în funcţie de numărul acestora”, la deciziile nr. 1502/2010, nr. 5847/2012 şi nr. 7143/2013 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi la cauzele CEDO Păduraru împotriva României şi Tudor împotriva României. Numai că practica judiciară nu este izvor de drept, iar fiecare speţă are individualitatea ei, faptul că într-o cauză s-a pronunţat o anumită soluţie, nu înseamnă că, în mod automat, în toate cauzele următoare similare (dar nicidecum identice), este obligatorie pronunţarea aceleiaşi soluţii, fiecare instanţă învestită având dreptul şi obligaţia să analizeze cauza cu care este învestită, prin prisma circumstanţelor concrete de fapt şi de drept, a probelor administrate şi a dispoziţiilor legale incidente, practica judiciară neconstituind izvor de drept.

Pentru repararea abuzurilor din perioada totalitară, C.E.D.O. a statuat în cauza-pilot Atanasiu contra României că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar stabili pentru statele contractante o obligaţie generală de restituire a bunurilor care au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenţia.

Art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţie are în vedere instituirea unui control internaţional al modului în care autorităţile naţionale ale statelor semnatare ale Convenţiei asigură respectarea exerciţiului dreptului de proprietate, de care proprietarul nu poate fi lipsit decât pentru o cauză de utilitate publică, situaţie în care este necesară acordarea unei despăgubiri.

Acelaşi art. recunoaşte puterea statelor de reglementare juridică a folosirii bunurilor proprietatea cuiva în interesul general, conferindu-le facultatea de a pune pe primul plan nu protecţia dreptului de proprietate privată, ci funcţia lui socială, sens în care nu există un control internaţional al modului în care statele uzează de această prerogativă a lor.

Câtă vreme la data introducerii acţiunii asupra imobilelor în litigiu era intabulată parţial pârâta, reclamanta nemaiexercitând dreptul asupra lor din anul 1948, ea nu mai are un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, dar nici măcar o „speranţă legitimă” de a-şi redobândi dreptul de proprietate, câtă vreme reconstituirea lui este supusă procedurii prevăzute de Decretul-lege nr. 126/1990.

În mod greşit susţine reclamanta că prima dată i s-a confiscat biserica în anul 1948 în baza Decretului nr. 358/1948, iar a doua oară cu efect retroactiv în anul 2014 în temeiul Decretului-lege nr. 177/1948. În anul 1948 imobilele revendicate de reclamantă au trecut din proprietatea comunităţii religioase greco-catolice din comuna Săpânţa, în proprietatea comunităţii ortodoxe din comuna Săpânţa, cu alte cuvinte s-a schimbat numai cultul enoriaşilor, dar enoriaşii au rămas aceiaşi de atunci şi până în prezent, personal sau prin urmaşii lor, nefiind preluate de cineva străin de comunitatea care le-a dobândit; în anul 2014 doar s-a constatat dreptul de proprietate al pârâtei asupra Bisericii Ortodoxe Săpânţa amplasată pe terenul identificat cu nr. cadastral T3.

Conform art. 37 din Legea nr. 54/1928 modificată prin Decretul-lege nr. 620/1943 „Comunităţile bisericeşti locale îşi pierd dreptul lor de proprietate şi posesiune asupra bunurilor respective când majoritatea credincioşilor lor a trecut la comunitatea locală a altui cult. În acest caz bunurile trec de drept în patrimoniul comunităţii locale a majorităţii credincioşilor cultului părăsit.” Aşadar, opţiunea credincioşilor de a trece de la un cult la altul împreună cu bunurile aflate în proprietatea şi posesia lor, a fost recunoscută în România şi prin acte normative anterioare instaurării regimului comunist sau adoptate după înlăturarea lui.

La data trecerii imobilelor în litigiu din proprietatea comunităţii locale greco-catolice Săpânţa în proprietatea comunităţii locale ortodoxe Săpânţa, România nu ratificase Convenţia şi nici Protocolul Adiţional nr. 1 la acesta.

S-a apreciat că prima instanţă - ca de altfel şi instanţa de apel - utilizând datele furnizate de recensămintele populaţiei din comuna Săpânţa, nu „creează un nou izvor de proprietate în sistemul juridic românesc” aşa cum susţine eronat apelanta, dar utilizarea datelor furnizate de cele mai recente recensăminte oficiale sunt utile soluţionării cauzei prin prisma dispoziţiilor art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990.

Corespunde realităţii că în anul 1948 s-a decretat trecerea enoriaşilor de la cultul greco-catolic, care a fost desfiinţat, la cultul ortodox, dar în prezent, deşi au deplină libertate religioasă, foştii greco-catolici sau urmaşii acestora nu mai doresc să revină la cultul greco-catolic, decât în număr infim de 24 din totalul de 2.903 locuitori ai comunei Săpânţa.

Împotriva acestei decizii reclamanta Parohia Română Unită cu Roma Greco Catolică Săpânţa a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., art. 6, 9, 13, 14, 46 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, formulând următoarele critici:

Instanţa de apel a administrat o probă nelegală, respectiv proba cu planşe fotografice, neîngăduită de vechiul C. proc. civ., pentru a demonstra că reclamanta ar deţine un drept de proprietate în sistem de carte funciară asupra altor două biserici, iar în al doilea rând, pentru a se proba un fapt negativ, acela că nu mai există o altă biserică ortodoxă în comunitate.

Nu critică interpretarea probelor administrate de Curtea de Apel Cluj şi nu solicită Înaltei Curţi să reinterpreteze aceste probe, ci susţine că însăşi administrarea acestor probe arată lipsa de imparţialitate a instanţei, constituie o încălcare a legii, respectiv a art. 6 şi 14 din Convenţie, cu privire la egalitatea de arme, pentru că drepturile cu privire la probaţiune nu sunt egale pentru toţi.

Recurenta a încadrat această critică în dispoziţiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a aplicat o lex tertia.

În legătură cu celelalte motive invocate, arată următoarele:

I. În mod greşit instanţa de apel nu a procedat la recunoaşterea dreptului de proprietate al reclamantei potrivit art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Decizia de casare impunea instanţei de rejudecare să analizeze încălcarea art. 6, 9, 13, 14, 46 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1.

Arată că a invocat art. 46 în considerarea jurisprudenţei C.E.D.O. în materia retrocedării bunurilor ce au aparţinut cultului greco-catolic, din care rezultă faptul că altor parohii li s-a recunoscut un bun în patrimoniu (drept de proprietate sau speranţă legitimă), motiv pentru care nu i se poate nega accesul la o instanţă.

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurenta-reclamantă arată că instanţa de apel îi neagă dreptul de proprietate reţinând că bunurile în discuţie au fost confiscate în 1948, Convenţia a fost încheiată în 1950 şi ratificată de România în 1994, moment la care reclamanta nu ar mai fi avut nici un bun.

Astfel, instanţa interpretează art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 în sensul că permite doar accesul formal al unităţilor de cult greco-catolice la instanţa de judecată, pentru înregistrarea acţiunii la registratură, cu consecinţa de neînlăturat a respingerii ei ca inadmisibilă, deoarece cultul greco-catolic nu are un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.

Prin Decretul-lege nr. 9/1980 a fost abrogat Decretul nr. 358/1948, iar ca o consecinţă a acestei abrogări statul şi-a asumat obligaţia (atât înainte cât şi după ratificarea Convenţiei) de a restitui bunurile confiscate.

Prin această posibilitate de restituire s-a născut, în favoarea recurentei-reclamante, un nou drept de proprietate sau cel puţin o speranţă legitimă care intră sub garanţia art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.

Recurenta-reclamantă invocă, în susţinerea apărărilor formulate, practică judiciară în materie, făcând referire atât la jurisprudenţa naţională, cât şi la cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

 

II. Instanţa de apel a încălcat dreptul de acces efectiv la instanţa de judecată, astfel cum este reglementat de art. 6 şi 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În acest sens, recurenta-reclamantă arată că instanţa de apel îi recunoaşte dreptul procesual a de a se adresa instanţei de judecată, dar un atare drept procesual este pur formal, întrucât nu există un drept material în condiţiile în care este unitate minoritară de cult în Săpânţa. În această accepţiune toate cererile de revendicare a imobilelor preluate abuziv prin Decretul nr. 358/1948 sunt inadmisibile de plano, deoarece conform recensămintelor din 1992, 2001, 2011, Biserica Română Unită cu Roma Greco-Catolică este minoritară în toate localităţile.

Pornind de la cauza Lungoci c. România, care arată instanţelor naţionale ce înseamnă accesul efectiv la instanţă, recurenta susţine că instanţa de apel îi recunoaşte doar formal acest drept, câtă vreme îi respinge acţiunea pe motiv că nu are un bun iar dreptul de proprietate al unităţilor de cult greco-catolice depinde de criteriul numărului enoriaşilor greco-catolici, mai mic în absolut toate localităţile din România. Această împrejurare reprezintă o eludare a deciziilor C.E.D.O. din cauza Parohia Greco-Catolică Sâmbăta Bihor şi cauza Parohia Greco-Catolică Sf. Vasile cel Mare din Str. Polonă şi a jurisprudenţei instanţelor care au apreciat că problema reconstituirii dreptului de proprietate şi a apartenenţei proprietăţii nu se rezolvă în funcţie de numărul enoriaşilor.

III. Aplicarea neunitară a legii reprezintă o încălcare a art. 6, 14, 46 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Anterior prezentului demers judiciar, prin decizia C.E.D.O. pronunţată în cauza Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Sf. Vasile cel Mare din Str. Polonă s-a reţinut că problema reconstituirii dreptului de proprietate şi apartenenţei proprietăţii nu se fac în funcţie de numărul de enoriaşi. În acelaşi sens s-a pronunţat Curtea Europeană în cauza Parohia Greco-Catolică Sâmbăta Bihor şi instanţa supremă prin decizia nr. 1502/2010 în Dosar nr. 637/1/2009, decizia nr. 5847/2012 în Dosar nr. 6184/83/2010, decizia nr. 7143/2012 în Dosar nr. 486/100/2008, decizia nr. 398/2014 în Dosar nr. 9245/111/2010 (Parohia Siseşti), decizia nr. 168/2015 în Dosar nr. 273/83/2009**.

Instanţa de apel motivează încălcarea acestei jurisprudenţe prin aceea că jurisprudenţa nu este izvor de drept, iar nu pentru că ar fi netemeinică sau nelegală.

Or, chiar dacă jurisprudenţa naţională nu este izvor de drept, cea a C.E.D.O. este, iar practica neunitară reprezintă o încălcare a art. 6 din Convenţie şi o aplicare discriminatorie a legii în sensul art. 14 din aceeaşi Convenţie.

IV. Constatarea caracterului abuziv al deposedării recurentei-reclamante prin Decretul nr. 358/1948 urmată de reconfiscarea bisericii prin admiterea cererii reconvenţionale în baza Decretului-lege nr. 177/1948 abrogat, fără întrunirea condiţiilor prevăzute de acest act normativ reprezintă o încălcare a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.

Recurenta-reclamantă arată că în prezent, datorită dispoziţiilor art. 17-18 din Decretul-lege nr. 115/1938, art. 885 Noul C. civ., este proprietara imobilelor revendicate întrucât este înscrisă ca proprietar tabular în cartea funciară, pierzând doar posesia fizică a bunului, prin Decretul nr. 358/1948, iar nu prin trecerea liberă a enoriaşilor.

În cauză deşi se constată faptul că în anul 1948 nu a existat o trecere liberă a enoriaşilor (adică nu au fost întrunite condiţiile art. 37 din Decretul nr. 177/1948), se constată totuşi dreptul de proprietate în baza acestui decret abrogat, prin trimitere la datele recensământului din 2011 indicându-se numărul enoriaşilor din Săpânţa. Astfel, instanţele anterioare creează un nou izvor de proprietate în sistemul juridic românesc, şi anume, recensământul, care nu mai are drept scop evidenţierea populaţiei, ci transferul dreptului de proprietate.

Intimata Parohia Ortodoxă Română Săpânţa a formulat întâmpinare în termenul legal, solicitând anularea recursului în ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ. şi respingerea, în rest, a recursului ca nefondat.

Celelalte intimate au formulat note scrise.

Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de intimatul Ministerul Culturii, prin notele scrise, a fost admisă de către instanţa de fond, soluţia nefiind atacată în etapele procesuale ulterioare.

Analizând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:

Intimatele au solicitat aplicarea sancţiunii nulităţii recursului pe motiv că anumite critici formulate nu se încadrează în vreunul dintre motivele de recurs invocate, pentru celelalte critici solicitând examinarea pe fond a acestora.

Nu poate fi aplicată o sancţiune parţială de nulitate întrucât economia dispoziţiilor procedurale în materia recursului nu permit o astfel de soluţie, dar pot rămâne în afara controlului instanţei de recurs acele motiva care nu vizează aspecte de nelegalitate.

În acest sens, instanţa de control judiciar va examina dacă motivele de nelegalitate în ansamblu se încadrează în cazurile de nelegalitate reglementate de art. 304 C. proc. civ., nefiind ţinută de încadrarea dată de parte şi numai în cazul imposibilităţii de a efectua o astfel de încadrare poate trece la aplicarea sancţiunii procedurale a constatării nulităţii căii de atac.

Verificând aspectele pe care recurenta le-a încadrat în dispoziţiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că acestea nu pot fi incluse în sfera de aplicare a acestui articol.

Astfel, art. 304 pct. 4 C. proc. civ. vizează împrejurarea în care instanţa de judecată a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti intrând în domeniile rezervate puterii legislative sau executive.

Recurenta a încadrat în acest motiv de recurs critica referitoare la faptul că instanţa de apel ar fi încuviinţat şi administrat o probă ce nu era prevăzută de vechiul C. proc. civ., anume proba cu planşe fotografice, bazându-se pe această probă atunci când a concluzionat că există alte două biserici aparţinând cultului greco-catolic şi nicio biserică pentru cultul ortodox. Susţine recurenta că în acest mod, eronat, s-a făcut dovada unui fapt negativ, precum şi a unui drept de proprietate, dar nu prin menţiunile din CF, cum s-ar impune în acest regim de publicitate imobiliară, ci prin planşe fotografice, aplicându-se într-un litigiu întemeiat pe dispoziţiile vechiului C. proc. civ., regimul probator admis de art. 341 alin. (2) Noul C. proc. civ.

Înalta Curte apreciază că aceste susţineri reprezintă, de fapt, aspecte ce ţin de aplicarea corectă a legii, atât în ceea ce priveşte succesiunea temporală, cât şi regimul probator, fiind străine de cazul prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ.

Nici din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., aceste aserţiuni nu se confirmă însă, astfel că nu pot fi privite ca un caz de aplicare greşită a legii întrucât instanţa de apel nu a dat planşei fotografice interpretarea şi efectele susţinute de reclamantă, prin aplicarea dispoziţiilor noului C. proc. civ. Dimpotrivă, a arătat explicit că nu a considerat-o un mijloc de probă şi nici nu a utilizat situaţia de fapt rezultată din planşele fotografice, fără relevanţă juridică, de altfel, în a statua asupra existenţei vreunui drept de proprietate al unuia dintre cele două culte cu privire la clădirile în care în prezent se desfăşoară ritualuri religioase.

Cu atât mai puţin nu a invocat sau aplicat dispoziţiile noului C. proc. civ., în ceea ce priveşte regimul probelor, instituind astfel o lex tertia, numai pentru a conferi valoare probatorie planşelor fotografice depuse în dosarul de apel.

I. În ceea ce priveşte prima critică încadrată de recurentă în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., aceasta vizează nerecunoaşterea dreptului de proprietate al reclamantei, ocrotit, susţine aceasta, de dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Reclamanta motivează existenţa bunului aflat în litigiu în patrimoniul său prin faptul că statul şi-a asumat obligaţia de a restitui bunurile confiscate.

Susţine că, prin această posibilitate de restituire s-a născut, în favoarea sa, un nou drept de proprietate sau cel puţin o speranţă legitimă care intră sub garanţia art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, invocând practică judiciară în materie.

În mod corect instanţa de apel a reţinut că reclamanta nu poate justifica existenţa unui drept de proprietate asupra imobilului în litigiu, în condiţiile în care dreptul acesteia, ca formă de organizare şi reprezentare a membrilor comunităţii religioase greco-catolice, s-a stins la momentul desfiinţării cultului şi a trecerii enoriaşilor la cultul ortodox, cu consecinţa preluării patrimoniului ce a aparţinut acestui cult de către biserica ortodoxă.

Este adevărat că prin legislaţia specială de restituire se creează un drept nou în patrimoniul persoanelor îndreptăţite la restituire, dar pentru aceasta este necesară recunoaşterea dreptului fie pe cale administrativă, fie printr-o procedură derulată în faţa instanţei de judecată.

Or, în cauză, neoperând această recunoaştere, reclamanta nu beneficiază de un bun actual pe care să îl poată pretinde din mâinile unor terţi, potrivit jurisprudenţei C.E.D.O., în Hotărârea pilot M. Atanasiu împotriva României, speranţa de a vedea redobândit dreptul de proprietate neputând fi asimilată noţiunii de bun.

Faptul că au existat situaţii în care instanţele au recunoscut un drept de proprietate altor parohii greco-catolice asupra lăcaşelor de cult nu este de natură a influenţa situaţia din prezenta cauză, în condiţiile în care, astfel cum a reţinut şi instanţa de apel, jurisprudenţa nu este izvor de drept, dispoziţiile legale fiind aplicate unor situaţii de fapt cu particularităţi proprii.

II. O altă critică, întemeiată pe dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului este aceea a lipsei accesului efectiv la justiţie în condiţiile în care, susţine reclamanta, Decretul-Lege nr. 126/1990 cu modificările ulterioare nu permite o analiză reală a dreptului său din moment ce condiţionează restituirea bunului de voinţa credincioşilor, majoritari ortodocşi, prin forţa împrejurărilor istorice, în toate localităţile în care au existat lăcaşuri de cult greco-catolice.

Invocă în sprijinul afirmaţiilor sale hotărârile CEDO pronunţate în cauzele Lungoci, Parohia Greco-Catolică Sâmbăta Bihor şi cauza Parohia Greco-Catolică Sf. Vasile cel Mare din Str. Polonă contra României.

Nu poate fi reţinută interpretarea pe care recurenta o dă art. 6 din Convenţie şi cu atât mai mult nu poate fi reţinută în susţinerea acestei interpretări jurisprudenţa menţionată, în care Curtea Europeană s-a pronunţat cu privire la alte aspecte ce vizează încălcarea art. 6 din Convenţie.

Astfel, instanţa de apel a apreciat în mod corect că aplicarea criteriului referitor la opţiunea credincioşilor, inclusiv în litigiul de drept comun privind proprietatea, nu reprezintă o necercetare a dreptului părţilor, în condiţiile în care nu se poate vorbi de supravieţuirea unui drept de proprietate existent anterior anului 1948, intenţia legiuitorului fiind de a institui un criteriu în funcţie de care să se stabilească în favoarea cui se reconstituie acest drept.

Aceasta nu reprezintă un fine de neprimire pentru o acţiune în revendicare, ci presupune că în cadrul acestei acţiuni, în analiza temeiniciei dreptului pretins, se verifică îndeplinirea criteriilor prevăzute de legislaţia specială, şi anume art. 3 din Decretul nr. 126/1990 împrejurare ce nu echivalează, astfel cum a susţinut reclamanta, cu un acces formal la instanţă, ci cu o analiză efectivă a incidenţei unor norme speciale de drept substanţial.

Jurisprudenţa C.E.D.O. invocată se referă la necercetarea pe fond a cauzei (cauza Lungoci) respectiv la durata procedurilor în faţa instanţei (cauzele Parohia Greco-Catolică Sâmbăta Bihor şi Parohia Greco-Catolică Sf. Vasile cel Mare din Str. Polonă) fără a se pune problema nerecunoaşterii de către instanţele naţionale a dreptului de acces la instanţă.

III. A mai susţinut recurenta că practica neunitară reprezintă o altă formă de încălcare a art. 6 din Convenţie şi o aplicare discriminatorie a legii în sensul art. 14 din aceeaşi Convenţie.

Astfel cum s-a menţionat anterior, jurisprudenţa nu este izvor de drept, dispoziţiile legale fiind aplicate unor situaţii de fapt distincte în fiecare cauză.

Pe de altă parte, se constată că recurenta invocă o jurisprudenţă minoritară mai veche a instanţei supreme datând din perioada 2010-2012, cea actuală fiind în acord cu jurisprudenţa C.E.D.O. Hotărârile ulterioare, menţionate de recurentă, nu au avut a analiza între criticile de nelegalitate problema dreptului de proprietate întemeiat pe criteriul majorităţii voinţei credincioşilor ci alte aspecte referitoare la constructorul lăcaşului de cult sau admisibilitate unei astfel de acţiuni.

IV. În ultima critică reclamanta susţine că este proprietar tabular astfel că orice altă soluţie, diferită de cea a recunoaşterii dreptului său de proprietate, încalcă dispoziţiile legii interne şi art. 1 din Protocol.

Se invocă, în acest sens, caracterul abuziv al deposedării recurentei-reclamante prin Decretul nr. 358/1948, intimatele susţinând că acesta ar fi un nou capăt de cerere formulat pentru prima dată în recurs. Este adevărat că instanţele de fond nu au analizat ca atare valabilitatea actului de preluare, însă s-au referit la efectele acestuia, reclamanta invocând constant caracterul abuziv al deposedării, în sensul că trecerea credincioşilor de la un cult la celălalt cu consecinţa pierderii bunurilor aflate în proprietatea comunităţii religioase desfiinţate nu s-a făcut de bunăvoie.

Acesta nu reprezintă un capăt nou de cerere, ci un argument în susţinerea lipsei titlului statului, însă este nefondat. După cum corect au menţionat instanţele de fond, faptul că reclamanta a rămas înscrisă în cartea funciară ce nu a mai putut fi rectificată, întrucât nu se mai află pe teritoriul ţării, nu înseamnă că dreptul de care se prevalează a supravieţuit în această perioadă, împrejurare ce i-ar fi permis să pretindă existenţa unui bun actual în patrimoniul său. Dreptul de proprietate asupra lăcaşului de cult a fost transferat în patrimoniul bisericii ortodoxe prin efectul legii, fiind dovedită respectarea condiţiilor prevăzute de art. 37 din Decretul nr. 177/1948, astfel că reclamanta este ţinută a verifica îndeplinirea condiţiilor prevăzute de legislaţia specială în materie în vederea reconstituirii dreptului de proprietate.

Prin urmare, chiar dacă acţiunea în revendicare a lăcaşului de cult se întemeiază pe dreptul comun, nu pot fi ignorate dispoziţiile Decretului lege nr. 126/1990 prin care se reglementează modalitatea de restituire a acestui tip de bunuri şi se introduce criteriul dorinţei credincioşilor, normă specială aplicabilă nu doar în procedura prealabilă ci şi în faţa instanţei de judecată.

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, menţionată în cauză, criteriul social al majorităţii enoriaşilor pentru determinarea destinaţiei lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale corespunde principiului democratic al determinării folosinţei religioase a acestui bun, în funcţie de voinţa majoritară a celor care sunt beneficiarii acestei folosinţe.

Prin aceste decizii Curtea Constituţională a mai stabilit şi că acţiunea în revendicare privind lăcaşurile de cult şi casele parohiale nu ar putea fi soluţionată numai pe baza înregistrărilor din cartea funciară, fără a se ţine seama de actele normative speciale - Decretul nr. 358/1948, Decretul nr. 9/1989 şi Decretul-lege nr. 126/1990 - iar „soluţionarea problemei titularului dreptului de proprietate asupra bunurilor sau stabilirea situaţiei juridice a acestora, nu s-ar putea face cu nesocotirea actelor normative arătate, deci fără aplicarea lor”.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că instituirea prin legea specială a criteriului voinţei credincioşilor nu reprezintă o încălcare a art. 6, a art. 13 ori a art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, după cum afirmă reclamanta, ci face parte din condiţiile legale impuse de legiuitorul intern în care acesta a decis să reglementeze printr-un act normativ special - Decretul-lege nr. 126/1990 - situaţia juridică şi condiţiile de restituire a lăcaşurilor de cult şi caselor parohiale care au aparţinut Bisericii Române Unite cu Roma şi care au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română.

Prin urmare, stabilind pe baza probatoriilor administrate, în principal datele din recensământul populaţiei, că numărul enoriaşilor de religie ortodoxă din localitate este superior celor de religie greco-catolică, în mod corect instanţele de fond, aplicând dispoziţiile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, au respins pretenţiile reclamantei de recunoaştere a dreptului de proprietate. Aceasta nu înseamnă că recensământul este un izvor al dreptului de proprietate, cum susţine reclamanta, ci că reprezintă un mijloc de probă, necontestat, utilizat în aplicarea criteriului stabilit de legea specială.

Această interpretare nu încalcă dispoziţiile art. 14 cu raportare la art. 6 din Convenţie, astfel cum a stabilit, în jurisprudenţa recentă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, prin Hotărârea C.E.D.O. din cauza Parohia Greco-Catolică Lupeni c. României (cererea nr. 76943/11) s-a constatat că nu a existat o încălcare a art. 6 parag. 1 din Convenţie prin aceea că cererea în retrocedarea lăcaşului de cult a fost soluţionată prin aplicarea normei speciale în detrimentul dreptului comun şi nu se poate pretinde că ar fi avut loc o denegare de justiţie câtă vreme litigiul a făcut obiect de examinare pentru jurisdicţiile interne care au motivat deciziile lor în fapt şi în drept, interpretările acestora cu privire la circumstanţele supuse judecăţii nefiind arbitrare, nerezonabile sau de natură a aduce atingere echităţii procedurii, relevând modalitatea de aplicare a legii interne. Curtea europeană a apreciat că simplul fapt că reclamanţii consideră defavorabilă interpretarea dată noţiunii de drept comun şi aplicarea criteriilor stabilite într-o lege specială (Decretul Lege nr. 126/1990) este insuficient pentru a declara că dreptul reclamanţilor privind accesul la justiţie a fost încălcat (parag. 91).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului subliniază prin decizia menţionată că aplicând criteriul „voinţei credincioşilor care deţin lăcaşul de cult ” instanţele române nu s-au limitat să constate refuzul ortodocşilor de a restitui imobilul ci au efectuat o analiză a intereselor în această cauză. Instanţele române au dat decizii detaliate şi motivate a căror raţiune se înscrie în jurisprudenţa Curţii Constituţionale (parag. 118). Curtea estimează că, ţinând cont de obiectivul urmărit şi de justificările sale rezonabile, adoptarea de către legislatorul naţional a criteriului litigios nu a fost contrară art. 14 din Convenţie (parag. 121).

De asemenea s-a apreciat că reclamanţii nu au un bun actual ci o creanţă a cărei condiţie nu a fost îndeplinită, motiv pentru care creanţa nu are o bază suficientă pentru a deveni o valoare patrimonială care să atragă protecţia art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie (parag. 152-153).

Prin urmare, Înalta Curte constată că, atât timp reclamanta nu a dovedit că are în patrimoniu un bun actual, acţiunea în revendicare nu poate decât să ţină cont de criteriul prevăzut de legea specială şi, faţă de neîndeplinirea acestuia, nu există temei legal pentru admiterea acţiunii.

În consecinţă, faţă de aceste considerente, reţinând corecta interpretare şi aplicare a legii de către instanţa de apel, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

 

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

 

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Săpânţa împotriva deciziei nr. 440/A/2015 din 11 martie 2015 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 iunie 2015.