Print Friendly, PDF & Email

Il provvedimento è disponibile nelle seguenti lingue:

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

SECŢIA A TREIA

 

HOTĂRÂREA din 19 noiembrie 2013

În cauza Parohia Greco-catolică Bogdan Vodă împotriva României

(Cererea nr. 26270/04)

 

Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.

În cauza Parohia Greco-catolică Bogdan Vodă împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Corneliu Bîrsan, Ján Šikuta, Nona Tsotsoria, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,

după ce a deliberat în camera de consiliu, la 22 octombrie 2013,

pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:

 

PROCEDURA

 

1. La originea cauzei se află cererea nr. 26270/04 îndreptată împotriva României, prin care o parohie Greco-catolică din România, Parohia Greco-catolică Bogdan Vodă, a sesizat Curtea la 28 iunie 2004, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).

2. Parohia reclamantă este reprezentată de domnul M. Cupcea, avocat în Sighetul Marmaţiei. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, şi ulterior de co-agentul doamna Irina Cambrea din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3. Parohia reclamantă a pretins încălcarea dreptului de acces la o instanţă şi a libertăţii de religie ca urmare a neexecutării unei hotărâri care îi acorda acesteia dreptul să desfăşoare slujbe religioase într-o anumită biserică. Pe acelaşi temei, parohia reclamantă s-a plâns de o încălcare a dreptului la respectarea bunurilor şi a principiului de nediscriminare.

4. La 20 noiembrie 2008, cererea a fost comunicată Guvernului.

 

ÎN FAPT

 

I. Circumstanţele cauzei

5. Reclamanta este Parohia Greco-catolică Bogdan Vodă, care aparţine de Dioceza Greco-catolică din Maramureş, Biserica Română Unită cu Roma şi se află în satul Bogdan Vodă din România. Preotul vicar al parohiei, domnul Ioan Petreuş, l-a împuternicit pe domnul M. Cupcea, avocat în Sighetul Marmaţiei, să reprezinte parohia reclamantă în faţa Curţii.

 

A. Contextul istoric

6. Până în anul 1948, au existat două grupuri religioase creştine recunoscute în Bogdan Vodă, greco-catolicii şi ortodocşii, fiecare având propria biserică.

7. Biserica Greco-catolică a fost desfiinţată în acel an prin Decretul nr. 358/1948, iar membrii săi au fost obligaţi să se alăture Bisericii Ortodoxe. Bunurile Bisericii Greco-catolice au fost transferate Bisericii Ortodoxe în temeiul Decretului nr. 177/1948 pentru regimul general al cultelor religioase recunoscute, care prevedea că dacă majoritatea credincioşilor dintr-un grup religios deveneau membri ai unui alt grup, bunurile care aparţineau grupului abandonat vor fi transferate în proprietatea celuilalt grup. În anul 1948, după intrarea în vigoare a dispoziţiilor legale menţionate anterior, drepturile de proprietate asupra bunurilor aparţinând Parohiei Greco-catolice Bogdan Vodă au fost, prin urmare, transferate Parohiei Ortodoxe Bogdan Vodă.

8. După căderea regimului comunist în decembrie 1989, Decretul nr. 358/1948 a fost anulat de Decretul-lege nr. 9/1989. Ulterior, Biserica Greco-catolică a fost recunoscută în mod oficial prin Decretului-lege nr. 126/1990. Cu privire la statutul juridic al bunurilor deţinute anterior de Biserica Greco-catolică, Decretului-lege nr. 126/1990 prevedea că acesta va fi decis de o comisie specială comună formată din reprezentanţi ai Bisericilor Ortodoxe şi Greco-catolice. Comisia trebuia să ia în considerare doleanţele credincioşilor din fiecare comunitate. Cu toate acestea, această comisie a ajuns rareori la un consens şi a luat foarte puţine hotărâri cu privire la restituirea bisericilor greco-catolicilor.

 

B. Situaţia deosebită a Parohiei Greco-catolice Bogdan Vodă

9. În satul Bogdan Vodă sunt trei biserici, proprietăţi ale Parohiei Ortodoxe: „biserica veche” (construită între anii 1715 şi 1720), care aparţinea Parohiei Greco-catolice şi care în prezent este nefolosită, deoarece a fost închisă de preotul paroh al Parohiei Ortodoxe; biserica ortodoxă (construită între anii 1935 şi 1937), care este de asemenea nefolosită în prezent; şi o biserică ortodoxă nouă (construită între anii 1993 şi 1998), care este în prezent folosită de Parohia Ortodoxă.

10. Slujbele religioase ale Parohiei Greco-catolice sunt ţinute, în prezent, într-o casă veche din Bogdan Vodă, un loc care, potrivit parohiei reclamante, nu este adecvată nevoilor comunităţii greco-catolice locale.

11. Încercările parohiei reclamante de a recupera drepturile de proprietate, sau cel puţin dreptul de folosinţă al „bisericii vechi”, prin negocieri cu reprezentanţii bisericii ortodoxe, după prevederile Decretului-lege nr. 126/1990, au rămas nerezolvate, şi nu a fost înfiinţată nicio comisie specială comună în acest sens. Opinia Bisericii Ortodoxe privind cererile parohiei reclamante a fost exprimată într-o scrisoare trimisă parohiei reclamante în anul 1995 de către Consiliul Parohial Ortodox Bogdan Vodă. Scrisoarea preciza că Parohiei Greco-catolice îi era interzis să intre în „biserica veche” şi să ţină slujbe religioase în cimitirul bisericii, din cauza numărului foarte mic de credincioşi greco-catolici din Bogdan Vodă.

 

C. Acţiunea privind dreptul de a ţine slujbe religioase în „vechea biserică”

12. În urma încercărilor eşuate de a negocia cu aceasta, la 19 iunie 1996 parohia reclamantă a formulat o acţiune civilă împotriva Parohiei Ortodoxe Bogdan Vodă, urmărind obţinerea dreptului de a ţine slujbe religioase zilnice în „biserica veche” şi plata sumei de 100.000 lei (ROL) în despăgubiri pentru fiecare zi de întârziere a executării. Acţiunea civilă a fost formulată atât în temeiul prevederilor art. 1073 C. civ., care stabileşte normele generale cu privire la obligaţiile între persoanele de drept privat, cât şi în temeiul dispoziţiilor Decretului-lege nr. 126/1990.

13. La 25 noiembrie 1996, Tribunalul Dragomireşti a respins acţiunea parohiei reclamante ca fiind inadmisibilă, din moment ce aceasta nu demonstrase că exista o obligaţie în sarcina celeilalte părţi.

14. La 15 mai 1997, Tribunalul Maramureş a respins apelul parohiei reclamante împotriva hotărârii din primă instanţă ca fiind nefondat.

15. În decizia definitivă din 29 ianuarie 1998, după reexaminarea probelor cauzei, Curtea de Apel Cluj a admis recursul parohiei reclamante împotriva hotărârii din 15 mai 1997 şi a obligat Parohia Ortodoxă să îi acorde parohiei reclamante dreptul de a folosi „vechea biserică” pentru slujbe religioase zilnice şi să îi plătească 100.000 ROL în daune pentru fiecare zi de întârziere a executării acestei hotărâri.

16. Procurorul General a introdus un recurs în anulare împotriva deciziei din 29 ianuarie 1998, susţinând că, prin pronunţarea unei hotărâri în cazul parohiei reclamante, Curtea de Apel Cluj a încălcat, în primul rând, dispoziţiile Decretului-lege nr. 126/1990 şi în al doilea rând, Constituţia, care prevede că proprietatea publică nu poate fi alienată. Recursul în anulare a fost respins în cele din urmă de către Curtea Supremă de Justiţie la 15 decembrie 2000 ca fiind nefondat.

 

D. Procedura privind executarea hotărârii din 29 ianuarie 1998

17. Imediat după pronunţarea hotărârii în favoarea sa, parohia reclamantă a declanşat procedura de punere în executare. Cu toate acestea, executarea a fost suspendată până la pronunţarea deciziei definitive cu privire la recursul în anulare din luna decembrie 2000. Ulterior, în luna ianuarie 2001, parohia reclamantă a declanşat din nou procedura de punere în executare în faţa instanţelor naţionale, şi un executor judecătoresc a trimis o notificare către Parohia Ortodoxă, solicitând executarea hotărârii din 1998 până la data de 19 ianuarie 2001.

18. Dintr-o notificare a executorului judecătoresc reiese că era imposibilă executarea hotărârii la acea dată, în primul rând din cauza unui protest violent cu aproximativ 300-400 de cetăţeni ortodocşi din Bogdan Vodă şi în al doilea rând din cauza preotului paroh al Parohiei Ortodoxe (care era, de asemenea, preotul ortodox al satului), care a refuzat să predea cheia bisericii. Din notificarea menţionată mai sus reiese şi că, deşi şeful poliţiei locale era prezent la locul faptei, nu a fost luată nicio măsură pentru a dispersa mulţimea şi declanşa executarea hotărârii judecătoreşti.

19. La 8 octombrie 2002, a fost ţinută o întâlnire între reprezentanţii celor două biserici la biroul executorului judecătoresc în oraşul Sighet, în prezenţa poliţiei. Potrivit documentelor oficiale privind această întâlnire întocmite de executorul judecătoresc, preotul paroh al Parohiei Ortodoxe a refuzat să execute hotărârea, pe motiv că majoritatea localnicilor s-au opus acestei hotărâri.

20. La 27 septembrie 2002, parohia reclamantă a depus plângeri la Prefectul Judeţului Maramureş, la Ministerul Justiţiei, la Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Maramureş şi la Secretariatul de Stat pentru Culte, conform cărora preotul ortodox din Bogdan Vodă a instigat comunitatea locală să împiedice executarea unei hotărâri judecătoreşti. Reclamanta nu a primit niciun răspuns şi autorităţile nu au întreprins nicio acţiune pentru a remedia situaţia.

21. La 21 noiembrie 2002, parohia reclamantă a depus o plângere la Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureş, în vederea deschiderii unei anchete privind această problemă şi pentru susţinere în executarea hotărârii din 1998. Parohia reclamantă a afirmat, în plângerea depusă, că preotul ortodox al satului se opunea executării hotărârii definitive şi că într-un caz similar, într-un alt sat, intervenţia autorităţilor de urmărire penală s-a dovedit a fi eficientă şi a dus la executarea hotărârii respective. Parohia reclamantă nu a primit niciun răspuns la această plângere.

22. În ianuarie 2004, parohia reclamantă i-a trimis o plângere şi Preşedintelui României în legătură cu neexecutarea hotărârii din 1998. Ca răspuns la plângerea adresată preşedintelui, parohia reclamantă a fost informată că statutul juridic al bisericilor deţinute anterior de Biserica Greco-catolică va fi decis de o comisie specială întocmită prin Decretul-lege nr. 126/1990, luând în considerare doleanţele comunităţii locale.

23. La 3 octombrie 2005, parohia reclamantă i-a trimis o scrisoare executorului judecătoresc solicitându-i în mod expres să continue punerea în executare.

24. La 10 octombrie 2005, Tribunalul Dragomireşti a admis cererea executorului judecătoresc în numele parohiei reclamante şi a dispus executarea silită a hotărârii din 1998.

25. Încercările parohiei reclamante de a obţine o soluţionare pe cale amiabilă a situaţiei prin purtarea unor discuţii cu reprezentanţii Bisericii Ortodoxe pe durata lunilor decembrie 2005 şi ianuarie 2006 nu au dus la niciun rezultat.

26. O altă încercare de a pune în executare hotărârea din 1998 a avut loc la cererea parohiei reclamante la data de 26 ianuarie 2006, când executorul judecătoresc, acompaniat de treizeci şi patru de agenţi de poliţie au mers în satul Bogdan Vodă. Din documentele oficiale ale acestei acţiuni, întocmite de executorul judecătoresc, reiese că hotărârea nu a putut fi pusă în executare din cauza unui protest violent, susţinut de către aproximativ 300 de săteni ortodocşi şi refuzul preotului paroh al Parohiei Ortodoxe de a deschide biserica. Din acestea reieşea şi faptul că preotul paroh al Parohiei Ortodoxe fusese informat că refuzarea executării unei hotărâri judecătoreşti era pedepsită de lege. Potrivit parohiei reclamante, prezenţa protestatarilor ortodocşi la fiecare încercare de a pune în executare hotărârea judecătorească a fost cauzată de instigarea continuă a preotului paroh al Parohiei Ortodoxe.

27. La 26 septembrie 2007, 3 aprilie şi 10 septembrie 2009, executorul judecătoresc a mers din nou în satul Bogdan Vodă, dar nu a găsit niciun reprezentant al Parohiei Ortodoxe.

28. La 31 ianuarie 2008, executorul judecătoresc a trimis o scrisoare Arhiepiscopiei Ortodoxe Vişeu de Sus, solicitându-le să prezinte informaţii privind proprietatea Parohiei Ortodoxe Bogdan Vodă, dar nu a primit niciun răspuns.

29. Executorul judecătoresc a informat, printr-o scrisoare, la data de 30 ianuarie 2009, Ministerul Afacerilor Externe, că obligaţiile legale ale executorului judecătoresc erau doar de a lua măsuri pentru a îndeplini o obligaţie de punere în executare a unei hotărâri judecătoreşti sau, în cazul unui refuz, de a executa silit. În prezenta cauză, executorul judecătoresc şi-a considerat obligaţia legală îndeplinită din moment ce a documentat refuzul debitorului de a îndeplini obligaţiile impuse de hotărârea definitivă.

30. Hotărârea din 29 ianuarie 1998 nu a fost pusă în executare până în prezent.

 

II. Dreptul şi practica interne relevante

31. Fragmente din dreptul intern relevant privind punerea în executare a hotărârilor definitive, mai precis Codul de Procedură Civilă şi Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti sunt redate în cauza Virgil Ionescu împotriva României (nr. 53037/99, pct. 31-37, 8 iunie 2005).

32. Infracţiunea de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti este dispusă în art. 271 C. pen., la capitolul privind infracţiuni care împiedică înfăptuirea justiţiei şi care poate fi anchetată astfel. Dispoziţia relevantă este redactată după cum urmează:

Art. 271 – Nerespectarea hotărârilor judecătoreşti

„(1) Împotrivirea la executarea unei hotărâri judecătoreşti, prin ameninţare faţă de organul de executare, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani, iar dacă fapta a fost săvârşită prin acte de violenţă, pedeapsa este de la unu la 7 ani…”

33. Fragmente din dreptul intern relevant privind situaţia generală a cultelor religioase recunoscute, mai precis Decretul-lege nr. 126/1990 şi încercările Bisericii Greco-catolice de a îşi recupera patrimoniul sunt prezentate în cauza Parohia Greco-catolică Sâmbăta Bihor împotriva României (nr. 48107/99, pct. 26-49, 12 ianuarie 2010).

 

ÎN DREPT

 

I. Obiecţia preliminară

34. Guvernul susţine, prin intermediul unei scrisori din 14 septembrie 2011, că domnul Ioan Petreuş nu şi-a demonstrat calitatea de a reprezenta Parohia Bogdan Vodă pe durata procedurilor în faţa Curţii.

35. La 30 iulie 2013, reprezentantul parohiei reclamante a trimis Curţii o copie a deciziei Episcopului Greco-catolic Maramureş din 19 noiembrie 2002, prin care l-a numit pe preotul Ioan Petreuş preot paroh al Parohiei Greco-catolice Bogdan Vodă; aceasta a fost însoţită de un certificat eliberat în acest scop de către Dioceza Maramureş din data de 23 iulie 2013.

36. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că domnul Ioan Petreuş, ca preot-vicar şi administrator, are autoritatea necesară pentru a reprezenta parohia reclamantă în proceduri legale precum cea de faţă.

 

II. Presupusa încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie

37. Parohia reclamantă s-a plâns că neexecutarea hotărârii pronunţate în favoarea sa i-a încălcat dreptul de acces la o instanţă, garantat la art. 6 § 1 din Convenţie, redactat după cum urmează:

„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil...a cauzei sale…de către o instanţă..., care va hotărî...asupra…drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil...”

 

A. Cu privire la admisibilitate

38. Guvernul a invocat excepţia neepuizării căilor de atac interne. În primul rând, Guvernul a declarat că parohia reclamantă a avut la dispoziţie, dar nu a folosit, procedura privind nerespectarea unei hotărâri. Prin această procedură, reclamantul putea să se plângă de faptul că executorul judecătoresc a refuzat să pună în aplicare executarea hotărârii, şi instanţa ar fi putut dispune acest lucru executorului judecătoresc.

În al doilea rând, Guvernul a susţinut că parohia reclamantă nu a urmat procedura specială prevăzută de Decretul-lege nr. 126/1990 şi nu i-a prezentat Parohiei Ortodoxe cererile sale în scris. O asemenea procedură ar fi permis soluţionarea cererilor parohiei reclamante de către comisia specială,înfiinţată prin acest decret, luând în considerare voinţa majorităţii credincioşilor parohiei în cauză.

În al treilea rând, Guvernul a susţinut că parohia reclamantă nu a depus o plângere penală corespunzătoare împotriva preotului ortodox din Bogdan Vodă.

Guvernul nu a prezentat exemple din jurisprudenţa internă ca suport pentru aceste pretenţii.

În final, Guvernul a afirmat că parohia reclamantă nu a depus nicio altă cerere din luna ianuarie 2006 în vederea punerii în executare a hotărârii definitive pronunţate în favoarea sa, o atitudine pasivă care a împiedicat procedura de punere în executare a hotărârii de către executorul judecătoresc.

39. Parohia reclamantă a susţinut că procedurile menţionate de Guvern au fost ineficiente în prezenta cauză.

40. Curtea consideră că excepţia de inadmisibilitate ridicată de Guvern este strâns legată de fondul cererii introduse de parohia reclamantă în temeiul art. 6 § 1 din Convenţie. Astfel, aceasta consideră oportun ca excepţia să fie unită cu fondul. (a se vedea Flaviu şi Dalia Şerban împotriva României, nr. 36446/04, pct. 48, 14 septembrie 2010)

41. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie. În continuare, constată că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarată admisibil.

 

B. Cu privire la fond

42. Parohia reclamantă susţine că eşecul punerii în executare a hotărârii în prezenta cauză nu a fost cauzat de propria pasivitate sau de inactivitatea executorului judecătoresc, ci de lipsa de susţinere din partea altor autorităţi competente.

43.  Guvernul a susţinut că nici executorul judecătoresc, nici autorităţile nu erau responsabile cu privire la neexecutare, şi a reamintit argumentele sale privind neepuizarea căilor de atac interne de către parohia reclamantă.

44. Curtea reaminteşte că executarea unei hotărâri definitive pronunţată de orice instanţă trebuie considerată ca parte integrală din „proces” în scopul art. 6 din Convenţie (a se vedea Hornsby împotriva Greciei, 19 martie 1997, pct. 40, Culegere de hotărâri şi decizii 1997‑II). Cu toate acestea, orice întârziere în executarea unei hotărâri poate fi justificată în circumstanţe deosebite (a se vedea Burdov împotriva Rusiei, nr. 59498/00, pct. 35, CEDO 2002‑III) şi dreptul de „acces la o instanţă” nu impune statului obligaţia de a executa orice hotărâre cu caracter civil fără să aibă în vedere circumstanţele deosebite ale cauzei (a se vedea Sanglier împotriva Franţei, nr. 50342/99, pct. 39, 27 mai 2003). Curtea constată că responsabilitatea statului pentru executarea unei hotărâri împotriva unei persoane de drept privat nu depăşeşte implicarea organismelor statului în procedurile de executare. Atunci când autorităţile sunt obligate să acţioneze în vederea executării unei hotărâri şi nu îşi îndeplinesc această obligaţie, inacţiunea lor poate angaja responsabilitatea statului prevăzută la art. 6 § 1 din Convenţie (a se vedea, mutatis mutandis, Cebotari şi alţii împotriva Moldovei, nr. 37763/04, 37712/04, 35247/04, 35178/04 şi 34350/04, pct. 39, 27 ianuarie 2009).

45. În acest caz, disputa a fost între două părţi private. În consecinţă, Curtea constată că este de datoria fiecărui stat să se echipeze cu instrumente juridice care sunt adecvate şi suficiente pentru a asigura îndeplinirea obligaţiilor pozitive impuse asupra statului. Singura sarcină a Curţii este să examineze dacă măsurile aplicate de autorităţile din această cauză au fost adecvate şi suficiente (a se vedea Ruianu împotriva României, nr. 34647/97, pct. 66, 17 iunie 2003). În cauze precum aceasta, care necesită acţiuni ale unui debitor persoană privată, statul, în calitate de deţinător al autorităţii publice, trebuie să acţioneze cu diligenţă pentru a asista un creditor la executarea unei hotărâri (a se vedea Fociac împotriva României, nr. 2577/02, pct. 70, 3 februarie 2005).

46. Curtea constată că procedurile de punere în executare au fost pendinte încă din anul 1998. Din dosar reiese că parohia reclamantă a fost foarte activă, atât în solicitarea executorului judecătoresc să pună în executare hotărârea, precum şi în informarea autorităţilor relevante, solicitarea susţinerii din partea acestora, şi încercarea de a obţine o soluţionare pe cale amiabilă a cauzei. Prin urmare, Curtea consideră că parohia reclamantă a cerut punerea în executare a hotărârii respective încă din 1998. În faza iniţială, punerea în executare a hotărârii a fost întârziată timp de doi ani de către un recurs în anulare introdus de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, recurs ce a fost respins de instanţă ca fiind nefondat (a se vedea supra, pct. 16 şi 17). Ulterior, în ianuarie 2001, a fost deschis un dosar de executare cu privire la hotărârea în cauză de către un executor judecătoresc, la cererea parohiei reclamante. Cu toate acestea, încercările de punere în executare făcute de către executorul judecătoresc şi de reprezentanţi ai poliţiei în prezenţa parohiei reclamante la 26 septembrie şi 8 octombrie 2002, şi 26 ianuarie 2006 au eşuat din cauza protestelor violente ale sătenilor ortodocşi şi refuzul preotului ortodox de a preda cheile bisericii (a se vedea supra, pct. 18, 19, şi 26). Încercările de punere în executare au fost continuate de către executorul judecătoresc chiar şi după 2006, dar au fost oprite în 2009 cu concluzia că punerea în executare nu poate fi îndeplinită din cauza refuzului preotului ortodox de a se supune obligaţiilor impuse de hotărârea definitivă (a se vedea supra, 27-29).

47. Privind afirmaţiile Guvernului potrivit cărora parohia reclamantă nu a folosit procedura privind nerespectarea executării unei hotărâri, care ar fi putut duce la dispunerea de către instanţă a îndeplinirii obligaţiilor executorului judecătoresc, Curtea constată, împreună cu parohia reclamantă, că eşecul punerii în aplicare a executării hotărârii în prezenta cauză nu a fost cauzat în mod necesar de către inactivitatea executorului judecătoresc, ci de lipsa de pregătire, răspuns şi susţinere din partea altor autorităţi competente precum poliţia, jandarmeria şi procuratura. În această privinţă, Curtea observă că, deşi au fost prezenţi la fiecare încercare de punere în executare a hotărârii, poliţia şi jandarmii nu au acţionat în niciun fel. De asemenea, aceştia nu au încercat nici să ancheteze infracţiunea ultimă de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti. În acest sens, şi ca răspuns la alegaţiile Guvernului conform cărora parohia reclamantă a nu a depus o plângere penală corespunzătoare împotriva preotului ortodox, Curtea observă că parohia reclamantă a trimis într-adevăr o plângere penală corespunzătoare procurorului competent, deşi legea nu impune o plângere prealabilă pentru a deschide o urmărirea penală în cazul infracţiunii menţionate anterior, dar aceasta nu a primit niciun răspuns (a se vedea supra, pct. 21).

Având în vedere că obligaţia incumbă autorităţilor, în calitate de deţinătoare a autorităţii publice în situaţiile cu privire la executare, Curtea constată că autorităţile române nu au sancţionat în niciun fel debitorul obligaţiei pentru nerespectarea hotărârii definitive. În plus, nu a fost furnizată nicio explicaţie plauzibilă care să justifice această lipsă de acţiune (a se vedea Ruianu, citată anterior, pct. 72).

În acest sens, Curtea observă, de asemenea, că Guvernul nu a furnizat niciun exemplu din practica internă conform căreia plângerile întemeiate pe refuzul unui debitor de a executa o hotărâre definitivă au dus la executarea hotărârii respective. Astfel, Curtea nu constată niciun motiv pentru a nu ţine seama de concluzia sa din cauze similare în care, până în prezent, Guvernul nu a demonstrat că excepţia executării ar fi o cale de atac eficientă (a se vedea Elena Negulescu împotriva României, nr. 25111/02, pct. 43, 1 iulie 2008; Constantin Oprea împotriva României, nr. 24724/03, pct. 41, 8 noiembrie 2007; şi Flaviu şi Dalia Şerban, citată anterior, pct. 60).

48. Cu privire la afirmaţia Guvernului potrivit căreia parohia reclamantă nu a urmat procedura specială prevăzută în Decretul-lege nr. 126/1990, Curtea ia act de faptul că atât înainte de prezentarea cauzei în faţa Curţii, cât şi după pronunţarea hotărârii definitive, între parohia reclamantă şi reprezentanţii Bisericii Ortodoxe au avut loc discuţii şi negocieri, în urma cărora reprezentanţii Bisericii Ortodoxe şi-au expus în mod clar opiniile în legătură cu prezenta cauză (a se vedea supra, 11, 19 şi 25). De asemenea, Curtea constată că dreptul intern i-a permis parohiei reclamante să introducă cererea în faţa instanţei, care a aprobat-o printr-o hotărâre definitivă. Obligaţia de a asista parohia reclamantă pe durata procedurii de punere în executare a hotărârii definitive nu aparţine unei comisii speciale înfiinţate în temeiul Decretului-lege nr. 126/1990, ci organelor de executare. Aşadar, sub incidenţa circumstanţelor specifice ale acestei cauze, şi luând în considerare situaţia generală cu privire la cererile introduse în temeiul procedurii speciale prevăzute prin Decretul-lege nr. 126/1990 de către Biserica Greco-catolică, după cum a fost descrisă în cauza Parohia Greco-catolică Sâmbăta Bihor (citată anterior), Curtea consideră că această procedură nu ar fi putut constitui o cale de atac eficientă care să îi permită parohiei reclamante să obţină executarea hotărârii în prezenta cauză.

49. Având în vedere cele de mai sus, Curtea respinge, prin urmare, excepţia Guvernului privind neepuizarea căilor de atac interne.

50. Considerentele anterioare sunt suficiente pentru a-i permite Curţii să concluzioneze că, deşi autorităţile au avut la dispoziţie măsuri adecvate şi suficiente, acestea nu au acţionat prompt şi cu diligenţă pentru a sprijini parohia reclamantă în procedura de punere în executare a unei hotărâri judecătoreşti pronunţate în favoarea sa.

Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie.

 

III. Cu privire la celelalte presupuse încălcări

51. În temeiul art. 6 § 1 din Convenţie coroborat cu art. 14, parohia reclamantă s-a plâns şi de faptul că neexecutarea hotărârii pronunţate în favoarea sa a încălcat principiul nediscriminării.

52. În plus, parohia reclamantă s-a plâns de faptul că, din cauza neexecutării hotărârii definitive pronunţate la 29 ianuarie 1998, aceasta a rămas într-o situaţie în care îi era imposibil să ţină slujbe religioase în condiţii corespunzătoare, astfel încălcându-i-se dreptul la libertatea de religie şi la respectarea bunurilor. Parohia reclamantă s-a plâns de faptul că aceasta fusese privată de aceste drepturi doar pe motiv că aparţinea unui grup religios minoritar, în contrast cu majoritatea ortodoxă. În acest sens, au făcut referire la art. 9 din Convenţie şi la art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenţie, fiecare dintre ele luate separat sau coroborate cu art.14 din Convenţie. Parohia reclamantă a invocat, de asemenea, art. 1 din Protocolul nr. 12 din Convenţie.

53. Guvernul a contestat aceste argumente.

54. Având în vedere constatările de la pct. 45-50 menţionate anterior, Curtea concluzionează că aceste capete de cerere trebuie să fie declarate admisibile, dar că nu este necesar să fie examinate pe fond [a se vedea, mutatis mutandis, Laino împotriva Italiei (GC), nr. 33158/96, pct. 25, CEDO 1999‑I; Biserica Catolică Canea împotriva Greciei, 16 decembrie 1997, pct. 50, Rapoarte 1997‑VIII; şi Ruianu, citată anterior, pct. 75]

 

IV. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie

55. Art. 41 din Convenţie prevede:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă”.

 

A. Prejudiciu

56. Parohia reclamantă a solicitat 11.104,78 Lei (RON) [2.626 euro (EUR)] cu titlu de prejudiciu material, reprezentând cheltuielile suportate pentru a construi o capelă adecvată pentru a ţine slujbe religioase. Aceştia au furnizat facturi detaliate având suma totală de 6.104,78 RON (1.450 EUR), reprezentând diverse materiale de construcţii.

Parohia reclamantă a solicitat, de asemenea, 10.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral ca despăgubire parţială pentru suferinţele cauzate de faptul că a fost privată de folosinţa fostei biserici.

57. Guvernul a cerut Curţii să respingă cererea parohiei reclamante cu privire la daunele materiale, din moment ce nu exista nicio legătură între pretinsa încălcare şi despăgubirea cerută. În plus, Guvernul observă că doar suma de 6.104,78 RON a fost susţinută de documente. Cu privire la prejudiciul moral, Guvernul a considerat că sumele solicitate erau excesive, şi că o constatare a încălcării ar constitui, în sine, o reparaţie suficientă pentru orice prejudiciu moral suferit de parohia reclamantă.

58. Curtea constată că hotărârea pronunţată în favoarea parohiei reclamante nu a fost pusă în executare până în prezent. (a se vedea pct. 30 supra). Curtea reiterează că cea mai adecvată formă de reparaţie pentru încălcarea art. 6 reprezintă asigurarea că parohia reclamantă este pusă, pe cât posibil, în poziţia în care ar fi fost dacă nu s-ar fi încălcat prevederile art. 6. [a se vedea, Piersack împotriva Belgiei (Art. 50), 26 Octombrie 1984, pct. 12, Seria A nr. 85]. Având în vedere încălcarea constatată, Curtea consideră că acest principiu se aplică şi în prezenta cauză. Prin urmare, consideră că Guvernul trebuie să ia măsurile adecvate pentru a asista parohia reclamantă în procedura de punere în executare a hotărârii din 29 ianuarie 1998 într-un termen cât mai scurt posibil.

59. De asemenea, Curtea constată că parohia reclamantă nu a furnizat suficiente informaţii pentru ca aceasta să poată concluziona că materialele de construcţii au fost folosite într-adevăr pentru a construi o capelă în satul Bogdan Vodă, şi prin urmare îi respinge cererea de despăgubire pentru prejudiciul material.

60. Cu toate acestea, Curtea consideră că ingerinţa în dreptul de acces la o instanţă al parohiei reclamante i-a cauzat suferinţă acesteia, provocându-i un sentiment profund de nedreptate, datorită faptului că, pe durata unei o perioade mai lungi de zece ani şi în ciuda unei hotărâri definitive pronunţate în favoarea sa, aceasta nu a beneficiat de o protecţie efectivă a drepturilor sale. Pronunţându-se în echitate, astfel cum prevede art. 41 din Convenţie, acordă parohiei reclamante suma de 4.000 EUR ca despăgubire pentru prejudiciul moral.

 

B. Cheltuieli de judecată

61. Parohia reclamantă a solicitat, de asemenea, 1.500 RON (355 EUR) cu titlu de cheltuieli de judecată suportate în faţa organelor interne de executare. Parohia reclamantă a solicitat, de asemenea, 1.240 RON (300 EUR) cu titlu de cheltuieli de judecată suportate pentru reprezentarea juridică şi traducerea documentelor în faţa Curţii.

62. Guvernul susţine că cheltuielile de judecată solicitate nu erau necesare şi nu au nicio legătură cu prezenta cauză. În plus, cheltuielile suportate în faţa organelor de executare interne nu au fost susţinute de documente.

63. Potrivit jurisprudenţei Curţii, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care s-a stabilit caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În speţă, ţinând seama de elementele pe care le deţine şi de criteriile menţionate mai sus, Curtea consideră rezonabil să acorde suma de 300 EUR pentru toate cheltuielile din procedurile în faţa Curţii.

 

C. Dobânzi moratorii

64. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

 

Pentru aceste motive,
în unanimitate,
CURTEA:

 

1. uneşte cu fondul excepţia preliminară a Guvernului privind neepuizarea căilor de atac interne şi o respinge;

2. declară cererea admisibilă;

3. hotărăşte că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie;

4. hotărăşte că statul pârât trebuie să ia măsurile adecvate pentru a asista parohia reclamantă în procedura de punere în executare a hotărârii neexecutate a Curţii de Apel Cluj din 29 ianuarie 1998 într-un termen cât mai scurt posibil.

5. hotărăşte că nu este necesar să examineze celelalte capete de cerere ale parohiei reclamante;

6. hotărăşte:

(a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda naţională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii:

(i) 4.000 EUR (patru mii euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral;

(ii) 300 EUR (trei sute de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată de parohia reclamantă cu titlu de impozit, pentru cheltuielile de judecată;

(b) că, de la expirarea termenului de trei luni menţionat anterior şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;

7. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.

Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 19 noiembrie 2013, în temeiul art. 77 § 2 şi § 3 din Regulamentul Curţii.

 

SANTIAGO QUESADA
GREFIER

 

JOSEP CASADEVALL
PREŞEDINTE