The measure is available in the following languages:
ICCJ. Decizia nr. 2646/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
Categorie: Decizii civile ICCJ 2013
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2646/2013
Dosar nr. 1955/100/2009
Şedinţa publică din 16 mai 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1918 din 19 octombrie 2011, pronunţată de Tribunalul Maramureş, în Dosar nr. 1955/100/2009 a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, excepţie ridicată de pârâtă şi soluţionând cauza pe fond: a fost admisă acţiunea civilă precizată formulată de reclamanta Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică a Maramureşului, împotriva pârâtei Parohia Ortodoxă Baia Mare, şi în consecinţă, s-a dispus rectificarea înscrierilor din CF Baia Mare, în sensul radierii dreptului de proprietate înscris în favoarea pârâtei şi înscrierea dreptului de proprietate pe vechiul proprietar, respectiv pe reclamantă, pârât a fost obligată să predea reclamantei în deplină proprietate şi posesie următoarele imobile: imobilul situat în Baia Mare, înscris în CF Baia Mare compus din: Biserică Catedrală, capelă, casă de locuit şi teren în suprafaţă de 6676 mp; imobilul înscris în CF Baia Mare în suprafaţă de 81.104 mp (cimitir); imobilul în suprafaţă de 190 mp (cimitir) din parcela din CF Baia Mare; imobilul în suprafaţă de 534 mp (cimitir) din parcela din CF Baia Mare; - imobilul în suprafaţă de 1 ha 1412 mp (cimitir) cu parcela din CF Baia Mare, iar pârâta a fost obligată să plătească reclamantei 5.400 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că imobilul înscris în CF Baia Mare, a fost proprietatea Parohiei Greco-Catolice Române din Baia Mare, înscrierea realizându-se anterior anului 1920. Pe parcela în 1909 s-a construit de către Biserica Catolică o casă de locuit şi o locuinţă pentru cantor. Primăria oraşului Baia Mare a confirmat că imobilul Biserică catolică împreună cu casa de locuit, locuinţa pentru cantor şi cimitirul sunt proprietatea Bisericii Unite cu Roma. Edificarea bisericii, casei şi casei cantorului de către reclamantă nu au fost contestate de către pârâtă.
În anul 1936 Parohia veche din Baia Mare a fost ridicată la rang de Episcopie, care este succesoarea parohiei, motiv pentru care s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei.
În 1956 în baza adresei înaintate de către Parohia Ortodoxă Baia Mare s-a intabulat dreptul de proprietate în favoarea acesteia, temeiul legal fiind Decretul nr. 177/1948 şi Decretul nr. 358/1948.
Instanţa a reţinut că procedura concilierii între culte a rămas fără obiect şi tribunalul este competent să soluţioneze acţiunea reclamantei.
S-a reţinut că pârâta nu a depus nici o dovadă din care să rezulte că între momentul intrării în vigoare a Decretului nr. 177/1948 şi Decretul nr. 358/1948 au trecut la cultul ortodox 75% dintre enoriaşii greco-catolici. Prin Decretul nr. 9/1989 s-a abrogat Decretul nr. 358/1948 şi prin Decretul-lege nr. 126/1990 s-a recunoscut caracterul abuziv al Decretului nr. 358/1948.
Întrucât pârâta nu a îndeplinit condiţiile prevăzută de art. 17 din Decretul-lege nr. 115/1938 (acordul proprietarului sau o hotărâre judecătorească pronunţată în temeiul art. 37 din Decretul nr. 177/1948), a fost admisă acţiunea în rectificare potrivit art. 34 alin. (1) din Decretul-lege nr. 115/1938.
În temeiul art. 480 şi art. 6 din Constituţie, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, a fost obligată pârâta să-i lase în deplină proprietate parcela (biserica, casele de locuit şi terenul solicitat).
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâta Parohia Ortodoxă Baia Mare, solicitând admiterea apelului şi, în urma rejudecării, respingerea acţiunii în revendicare.
În motivarea apelului pârâta a formulat următoarele critici:
În mod nelegal s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, instanţa face confuzie între cultul desfiinţat şi componentele acestuia.
Potrivit art. 28 din Decretul nr. 177/1938 cultele religioase sunt personalităţi juridice şi părţile lor, componentele locale, care au un număr legal de membrii prevăzute de legea persoanelor juridice, sunt persoane juridice.
Prin urmare, Biserica Română Unită cu Roma şi Parohia sunt două persoane juridice cu patrimoniu distinct.
Bunurile au aparţinut Parohiei Greco-Catolice Baia Mare cum rezultă din CF Baia Mare, traducerea legalizată fiind depusă de către reclamantă.
Proprietara terenului la data preluării era Parohia Greco-Catolică Baia-Mare, iar lăcaşului de cult i se aplică prezumţia instituită de art. 492 C. civil biserica, proprietate extratabulară aparţinea Parohiei Greco-Catolice Baia Mare.
Singura derogare de la accesiune este superficia, inoperantă în cauză, întrucât fiind vorba de un drept real trebuie intabulat, ori nu este cazul în această cauză.
Deci proprietară tabulară a imobilului în litigiu este Parohia Greco-Catolică Baia Mare şi nu Biserica Unită, cele două entităţi fiind persoane juridice distincte.
Instanţa face confuzie între reclamantă şi parohia Greco-Catolică Baia Mare, art. 28 din Decretul nr. 177/1948 recunoştea existenţa personalităţii juridice şi componentelor cultelor.
Afirmaţia instanţei în sensul că în 1909 construcţiile revendicate au fost edificate de reclamantă nu poate fi primită, în 1909 reclamanta nu exista.
Instanţa de fond a mai reţinut că reclamanta este succesoarea Parohiei Greco-Catolice Baia Mare, fără să aducă vreun argument, singurele documente care ating acest argument fiind Bulla Papală din 1930 invocată ca titlu, din care nu rezultă că Episcopia ar fi succesoarea Parohiei şi că ar fi existat un transfer al dreptului de proprietate din patrimoniul Parohiei în patrimoniul Episcopiei. Drepturile invocat în Bulla Papală sunt drepturi de natură religioasă, nu drepturi reale.
În Şematismul Veneratului Cler al Eparhiei Greco-Catolice Române a Maramureşului pe anul 1936 sunt enumerate bunurile din Parohia Greco-Catolică Baia Mare „Biserică din piatră ridicată prin Bulla de înfiinţare a Episcopiei la rang de catedrală Hramul Adormirea Preacuratei. În reşedinţa episcopală este o capelă din 1931. Două case parohiale de piatră, una cu etaj din 1910. Casă Cantorală din piatră din 1910".
Prin urmare, dacă Bulla Papală ar fi avut un efect în sensul transferului dreptul de proprietate la 6 ani de la acest act, bunurile trebuiau să se regăsească în patrimoniul Episcopiei şi nu al Parohiei. Rezultă că Bulla Papală nu a avut ca efect transferul dreptului de proprietate.
Chiar dacă Bulla Papală a efectuat un transfer al dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, în mod evident la 6 ani de la acest transfer bunurile ar fi trebuit să se regăsească în patrimoniul Episcopiei şi nu al Parohiei.
În ipoteza în care Bulla Papală ar conferi titlu de proprietate al reclamantei, acesta este inopozabil terţilor şi Statului Român. Acest document canonic nu poate avea ca efect transferul dreptului de proprietate, întrucât dreptul laic nu-i recunoştea acest caracter, dobândirea proprietăţii având loc prin expropriere succesiune, accesiune.
Pe de altă parte, Bulla papală poate fi invocată numai cu privire la lăcaşul de cult, nu şi la terenurile în litigiu.
Un alt motiv de apel vizează faptul că instanţa de fond a ignorat cu desăvârşire importanţa voinţei credincioşilor în ceea ce priveşte posibilitatea de revendicare.
Astfel, potrivit art. 3 din Decretul-lege nr. nr. 126/1990, are prioritate soluţionarea diferendului pe cale admisibilă şi doar în subsidiar prin acţiune de drept comun.
Posibilitatea revendicării este recunoscută numai în situaţia în care există o dorinţă a credincioşilor în acest sens. în ipoteza în care
credincioşii nu-şi exprimă dorinţa în sensul redobândirii bunurilor preluate, nu va putea urma acţiunea de drept comun.
Dispoziţiile legale invocate au fost adoptate cu scop de reparaţie, iar beneficiari nu pot fi decât cei afectaţi de aceste măsuri, credincioşii. Prin urmare, voinţa enoriaşilor este decizională în privinţa posibilităţilor de revendicare, deoarece ei au fost afectaţi prin aceste preluări.
Aşadar, enoriaşii sunt cei care pot solicita restituirea acestor bunuri, ori dacă enoriaşii nu şi-au manifestat dorinţa, cultul sau o componentă a acestuia(cum ar fi reclamanta), nu va putea reclama bunurile, doar comunitatea Greco-Catolică. Majoritatea celor afectaţi de măsura preluării imobilului au trecut la cultul ortodox şi în prezent aceste persoane nu mai au dorinţa restituirii acestor bunuri.
Prin art. 4 din Decretul-Lege nr. nr. 126/1990 în forma sa iniţială instituia o formă alternativă de reparaţie, tocmai pentru că revendicarea era condiţionată de voinţa credincioşilor. Ori în cazul de faţă, reclamanta a beneficiat de aceste prevederi, în prezent având în patrimoniu mai multe lăcaşuri de cult decât avea în momentul preluării imobilului din litigiu.
Pârâta arată că ultimul alineat al art. 37 din Decretul nr. 177/1938 nu este aplicabil în speţă, deoarece cultul greco-catolic a fost desfiinţat prin Decretul nr. 358/1948.
În speţă, nu era necesar acordul proprietarului tabular, deoarece acesta nu mai exista la momentul intabulării pârâtei. Decretul nr. 358/1948 se încadrează în categoria „deciziunilor autorităţilor administrative şi era incident art. 17 alin. (4) din Decretul-Lege 115/1938.
O altă critică a pârâtei apelante vizează faptul că reclamanta nu şi-a dovedit dreptul de proprietate, întrucât calitatea de proprietar trebuie dovedită în momentul introducerii acţiunii.
Prin abrogarea Decretului nr. 358/1948 şi adoptarea Decretului-Lege nr. 126/1990 reclamantei nu i s-a recunoscut retroactiv calitatea de persoană juridică -proprietară a imobilelor revendicate, întrucât nu există o prevedere similară art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
O altă critică vizează faptul că instanţa de fond nu a motivat hotărârea, fiind incident art. 6 C.E.D.O., nefiind analizate efectiv motivele şi argumentele părţilor.
Asociaţia foştilor greco-catolici în prezent ortodocşi şi ai urmaşilor lor din Parohia Baia Mare au formulat cerere de intervenţie accesorie în favoarea pârâtei apelante.
În motivarea cererii s-a arătat că această asociaţie reprezintă totalitatea creştinilor care formulau comunitatea greco-catolicilor din Baia Mare care au trecut la cultul ortodox.
După recunoaşterea Bisericii Române Unită cu Roma, ca urmare a adoptării Decretului nr. 126/1990, nu au revenit la cultul greco-catolic, au rămas la cultul ortodox, susţinând interesul acestuia.
În calitate de membrii ai comunităţii ortodoxe din Baia Mare, apreciază că justifică interesul juridic pentru formularea cererii de intervenţie accesorie.
Cu privire la fondul cauzei, intervenienta a arătat că preluarea abuzivă nu poate fi invocată de Episcopie, ci de către credincioşii care au fost constrânşi să părăsească cultul pentru a trece la cultul ortodox împreună cu bunurile lor. S-a mai invocat că a beneficiat de măsuri reparatorii, cultul greco-catolic, acordate de Consiliul Local Baia Mare şi Consiliul Judeţean Maramureş.
Reclamanta intimată nu a depus întâmpinare.
Prin concluziile scrise reclamanta a arătat că nu este fondată excepţia lipsei calităţii procesuale active invocată de pârâtă.
Codul canonic al Bisericii Orientale este în prezent normă laică deoarece prin H.G. nr. 1218/2008 au fost recunoscute Codul de Drept Canonic al Bisericii Romano-Catolice şi a Codului Canoanelor Bisericilor Orientale. Pontiful roman este administratorul şi dispunătorul suprem al tuturor bunurilor temporale ale bisericii, inclusiv al imobilului „Biserica cu hramul Adormirii Preacuratei, construită în 1910, înscrisă în CF Baia Mare. Bulla Papală Acta Apostolicae Sedis 1930 - nu este numai un act de drept canonic, întrucât prin aceasta Sfântul Scaun a aplicat cele convenite cu Guvernul României prin Concordatul ratificat prin Legea de ratificare a Concordatului publicată în M. Of. nr. 126/12.06.1929.
Efectele juridice ale Bullei Papale au fost recunoscute prin Şematismul Veneratului Cler al Eparhiei Greco-Catolice Române a Maramureşului pe anul 1936 procesul verbal din 11 ianuarie 1940 al Primăriei Oraşului Baia Mare, primăria impozitând Biserica Catedrală, astfel că autoritatea statală recunoaşte Bulla Papală prin care s-a acordat statutul de catedrală.
Intimata a apreciat că art. 2 din Decretul nr. 358/1948 a fost aplicat greşit, catedrala trebuia să intre în patrimoniul Statului Român şi nu în patrimoniul apelantei.
înscrierea în CF al dreptului pârâtei s-a făcut în temeiul unui titlu nevalabil datorită aplicării greşite a art. 2 Decretul nr. 348/1948, în temeiul căruia statul şi nu pârâta era proprietar , motiv pentru care este incident art. 34 pct. 1 din Decretul-Lege nr. 115/1938 şi art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996 şi se impune rectificarea cărţii funciare în sensul radierii dreptului de proprietate şi intabulării dreptului de proprietate al reclamantei.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, reclamanta a apreciat că dreptul de proprietate aparţine parohiei ca personalitate juridică, distinct de enoriaşii persoane fizice, invocându-se Decizia nr. 608/1999, Decizia nr. 1522/2005 în care s-a statuat că reconstituirea dreptului de proprietate nu se face în funcţie de numărul credincioşilor. În acelaşi sens este invocată şi Decizia nr. 1502/2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ori încălcarea acestei jurisprudenţe ar reprezenta o încălcare a art. 6 C.E.D.O.
Recensământul din anul 2002 indică numărul credincioşilor ortodocşi din Baia Mare din acel an, nu la nivelul anului 1948 şi reprezintă instituirea retroactivă cu 60 de ani a unui drept de proprietate. Cererea de intervenţie este apreciată ca fiind un artificiu deoarece nu s-a făcut dovada că membrii asociaţiei sunt foşti greco-catolici trecuţi la cultul ortodox.
Decretul-Lege nr. 177/1948 nu a fost aplicat corect, deoarece bisericile sunt exceptate şi nu se includ în categoria bisericilor care se transferă la noul cult - acest motiv este neconstituţional, însă fiind abrogat nu mai poate fi invocată neconstituţionalitatea acestuia.
Reclamanta intimată a arătat că hotărârile Consiliului Local Baia Mare nu menţionează că terenurile date în folosinţă Episcopiei Române Unite cu Roma Greco-Catolică sunt despăgubiri pentru imobilele prezentului litigiu şi niciodată reclamanta nu a acceptat vreo despăgubire pentru imobilele din prezenta cauză.
În al doilea rând, terenul este proprietatea reclamantei confiscate în 1948 deci nu este primită cu titlu de despăgubire. Terenul, în suprafaţă de 900 mp., primit în folosinţă nu are caracter compensator deoarece şi Episcopia Ortodoxă a primit un teren mai mare-1380 mp, fără scop compensator.
Pârâta apelantă prin concluziile scrise a arătat că reclamanta nu a depus întâmpinare şi nu a depus înscrisuri cu privire la o serie de aspecte referitoare la dreptul canonic şi au fost susţinute numai cu la cuvântul pe fond neputând fi verificate sau confruntate.
Apelanta a reiterat motivele de apel, invocând în subsidiar incidenţa uzucapiunii tabulare reglementată de art. 27 din Decretul 115/1938. Astfel apelanta a considerat că sunt îndeplinite condiţiile uzucapiunii: avea înscris dreptul de proprietate în cartea funciară; a exercitat o posesie de bună credinţă la momentul intrării în posesie şi la momentul intabulării dreptului de proprietate, buna credinţă trebuia apreciată la momentul intrării în posesie şi s-a împlinit termenul de 10 ani. Cu privire la perioada de timp în care acţiunile în revendicare se respingeau ca inadmisibile pârâta a apreciat că acţiunile în revendicare au început să fie admise din 1998 când cultul greco-catolici a câştigat irevocabil Biserica Schimbarea la Faţă, din Cluj-Napoca, fiind puşi în posesie în martie 1998. Raportându-se la acesta dată pârâta a apreciat că termenul de 10 ani pentru prescripţia achizitivă s-ar fi putut împlini la începutul anului 2008.
Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, prin decizia nr. 41/A/2012 din 28 martie 2012 a admis apelul pârâtei Parohia Ortodoxă Baia Mare şi cererea de intervenţie accesorie formulată în interesul pârâtei de intervenienta Asociaţia Foştilor Greco-Catolici în prezent ortodocşi şi a urmaşilor lor împotriva sentinţei civile nr. 1918 din 19 octombrie 2011 a Tribunalului Maramureş pe care a schimbat-o în parte şi în consecinţă:
A respins acţiunea principală formulată de reclamanta Episcopia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică a Maramureşului în contradictoriu cu pârâta Parohia Ortodoxă Baia Mare.
Reclamanta a fost obligată să-i plătească pârâtei cheltuielile de judecată în sumă de 5.000 RON.
A menţinut dispoziţiile sentinţei privind respingerea excepţiei calităţii procesuale active a reclamantei.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele considerente:
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei a reţinut că, potrivit art. 28 din Decretul nr. 177/1948 sunt recunoscute ca persoane juridice şi aşezămintele, asociaţiunile, ordinele şi congregaţiile prevăzute în statutele lor de organizare, dacă s-au conformat dispoziţiilor legii persoanelor juridice.
Pornind de la această dispoziţie legală, curtea a constatat că este persoană juridică atât cultul religios, cât şi componentele locale, respectiv parohiile, episcopiile, etc.
Într-adevăr, în cartea funciară figurează în CF Baia Mare proprietar tabular al imobilelor revendicate Parohia Greco-Catolică Română din Baia Mare. Însă prin Bulla Papală Acta Apostolicae Sedis, Parohia Greco Catolică a fost ridicată la rang de catedrală episcopală.
Această schimbare a rangului lăcaşului de cult a fost evidenţiat în Şematismul Veneratului Cler al Eparhiei Greco Catolice Române a Maramureşului pe anul 1936, în care a fost evidenţiat lăcaşul de cult „Parohie veche din 1700 biserică de piatră din 1910 ridicată prin Bulla de înfiinţare a episcopiei la rangul de catedrală, având hramul: Adormirea Preacuratei". în reşedinţa episcopală este o capelă din 1931, două case parohiale de piatră, una cu etaj din 1910, casă cantorală de piatră din 1910.
Contrar celor mai sus reţinute, apelanta a susţinut că bunurile mai sus enumerate sunt aflate în patrimoniul Parohiei Greco Catolice din Baia Mare, însă din Şematism, rezultă că parohia veche are rangul de catedrală episcopală.
Or, potrivit art. 29 din Decretul nr. 177/1948 bunurile mobile şi imobile ale cultelor religioase, le diferitelor părţii constitutive vor fi inventariate de organele lor statutare, iar aceste date de inventariere erau comunicate Ministerului Cultelor pentru exercitarea dreptului de verificare şi control. în prezenta cauză din inventarul reclamantei rezultă că imobilul în litigiu este catedrală episcopală.
Apoi, prin procesul verbal din 11 ianuarie 1940, al Comisiei de Verificare din cadrul Ministerului Inventarului Avuţiilor Publice, s-a menţionat imobilul biserică catedrală, situat în Baia Mare, iar la descrierea imobilului sunt menţionate: biserică catedrală, casă de locuit, locuinţă pentru cantor, cimitirul vechi. Deşi şi acest proces-verbal atestă faptul că imobilul în litigiu aparţine episcopiei.
Neconcordanţa evidenţiată în procesul verbal cu privire la anul încheierii acestuia nu poate fi reţinută, întrucât procesul verbal era un formular tipizat care viza anul 1939, însă atât la începutul procesului verbal s-a menţionat ianuarie 1940, cât şi la finalul acestuia, situaţie în care nu se poate contesta cuprinsul procesului verbal.
Aşadar, în mod legal acţiunea în revendicare a fost formulată de către Episcopia Română Unită cu Roma.
Apoi susţinerea apelantei potrivit căreia Bulla Papală nu are nici un efect din punct de vedere juridic nu poate fi primită, deoarece modul de organizare internă a bisericii era stabilit prin canoanele şi legile acesteia şi codul canonic al bisericii orientale a fost recunoscut prin H.G. nr. 1218/2008.
Pentru aceste considerente, curtea a apreciat că primul motiv de apel este nefondat, reclamanta şi-a dovedit calitatea de persoană îndreptăţită să solicite imobilul, chiar dacă transformarea parohiei în catedrală a aparţinut episcopiei, şi nu a fost înscrisă în cartea funciară.
Acţiunea promovată de reclamantă nu este o acţiune în revendicare clasică a proprietarului posesor împotriva posesorului neproprietar, ci are ca obiect un imobil preluat de către Statul Român în perioada regimului totalitar comunist.
În acest context, trebuie analizate condiţiile în care se poate restitui bunul în litigiu.
În ceea ce priveşte modalitatea în care statele est europene determină măsurile reparatorii pe care le decid pentru a repara abuzurile din perioada totalitară, Curtea de la Strasbourg a precizat că art. 1 din Protocolul 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar stabili pentru statele contractante o obligaţie generală de restituire a bunurilor care le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenţia. De asemenea, dispoziţiile acestui text nu impun statelor contractante nici o restricţie în exerciţiul libertăţilor de a determina domeniul de aplicare a legislaţiei pe care ele pot să o adopte în materia restituirii de bunuri trecute în orice mod în proprietatea lor şi în a stabili condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească persoanele cărora li se restituie dreptul de proprietate asupra unor bunuri de care au fost deposedate.
Aşadar, în cazul de faţă, instanţa a avut în vedere dispoziţiile legale care creează cadrul juridic pentru restituirea lăcaşelor de cult.
Potrivit dispoziţiilor art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, privind unele măsuri referitoare la Biserica Română Unită cu Roma, situaţia lăcaşurilor de cult care au aparţinut Bisericii Române Unite cu Roma şi au fost preluate de către Biserica Ortodoxă Română, urma să fie stabilită de către o comisie mixtă formată din reprezentanţii clericali ai celor două culte religioase, ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri. În ipoteza în care aceste demersuri eşuează, părţile putând să promoveze o acţiune de drept comun. în art. 4 din acelaşi act normativ s-a prevăzut că în localităţile in care numărul lăcaşurilor de cult este insuficient in raport cu numărul credincioşilor, statul va sprijini construirea de noi lăcaşuri de cult, in care scop va pune la dispoziţia cultelor respective terenul aferent in cazul in care acestea nu dispun de acest teren şi va contribui cu fonduri băneşti la constituirea resurselor financiare necesare.
În ceea ce priveşte alte bunuri, decât lăcaşurile de cult, preluate abuziv în perioada comunistă de la cultele religioase, a fost adoptată O.U.G. nr. 94/2000, prin care s-au acordat măsuri reparatorii prin restituirea în natură sau echivalent pentru imobilele care au fost preluate în mod abuziv, cu titlu sau fără titlu de Statul Român în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, după cum rezultă din dispoziţiile art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000.
În ceea ce priveşte lăcaşurile de cult, s-a prevăzut că situaţia acestora urmează să fie reglementată printr-o lege specială, care până în prezent nu a fost adoptată.
Cu toate acestea, acţiunea reclamantei nu poate fi respinsă ca inadmisibilă, urmând ca instanţa să analizeze dacă aceasta este fondat, raportat la dispoziţiile Codului civil, precum şi dispoziţiile Decretului-Lege 126/1990.
Aşadar, din dispoziţiile legale mai sus reţinute a rezultat că situaţia lăcaşurilor de cult are un tratament diferit, decurgând din natura acestora de bunuri sacre.
Astfel, lăcaşul de cult este destinat cultului divin, după cum rezultă din art. 2 alin. (2) din Regulamentul pentru administrarea averilor bisericeşti şi intră în categoria bunurilor sacre.
Tratamentul juridic diferit aplicat bunurilor sacre şi bunurilor comune ale bisericii, după cum au fost diferenţiate în regulament, a fost preluat şi în dreptul laic, întrucât, dacă bunurile comune ale bisericii, averea parohială, terenurile, etc. au putut fi retrocedate prin O.U.G. nr. 94/2000 în ceea ce priveşte bunurile sacre, lăcaşurile de cult, situaţia acestora nu a fost reglementată, această problemă fiind dificilă, datorită dublului rol al lăcaşului de cult, spiritual şi uman.
Lăcaşul de cult este locul sfinţit unde se desfăşoară cultul divin, pentru membrii unei comunităţi, care au aderat la respectivul cult. Modul de dobândire a acestor bunuri este de cele mai multe ori din donaţii şi contribuţii ale credincioşilor din cultul respectiv. Aşadar, din punct de vedere al patrimoniului, lăcaşul de cult aparţine membrilor comunităţii şi nu bisericii sau parohiei.
În cazul de faţă, este notoriu că lăcaşul de cult din Baia Mare înscris în CF Baia Mare, fost nelegal preluat de la Biserica Greco-Catolică, deoarece trecerea de la Biserica Greco-Catolică la Biserica Ortodoxă nu a fost voluntară în baza voinţei şi libertăţii credincioşilor greco-catolici cum se stipulează în art. 27 din Decretul-Lege nr. 177/1948. După instaurarea regimului comunist Biserica Română Unită cu Roma a fost desfiinţată prin Decretul nr. 358/1948, deci printr-un act normativ s-a dispus trecerea credincioşilor de la un cult la altul şi nu ca urmare a voinţei credincioşilor, deci este inutilă verificarea îndeplinirii procedurii de trecere de la un cult la altul prevăzut de art. 37 din Decretul nr. 177/1948.
Aşadar, preluarea lăcaşului de cult situat în Baia Mare de către Statul Român a fost abuzivă, însă cu toate acestea nu se poate face abstracţie de efectele generate în timp de acest act normativ, respectiv de faptul că majoritatea credincioşilor greco-catolici care au trecut la cultul ortodox s-au integrat în biserica ortodoxă în decursul a aproape 70 de ani şi nu mai doresc revenirea la cultul greco-catolic.
Curtea Europeană a statuat în legătură cu măsurile reparatorii pe care le pot lua fostele ţări est europene, după căderea regimului totalitar şi în cauza Pincova şi Pine, vs Republica Cehă a apreciat asupra aspectului că „atenuarea vechilor neajunsuri aduse nu trebuie să creeze noi pagube disproporţionate, adică repararea vechilor nedreptăţi nu se poate face într-o manieră în care să se creeze noi inechităţi.
Ori, după cum rezultă din recensământul din 2002, în oraşul Baia Mare erau înregistraţi 98.454 credincioşi ortodocşi şi 8.345 credincioşi greco-catolici. Iar potrivit recensământului din 2011 în oraşul Baia
Mare erau înregistraţi 98.042 credincioşi ortodocşi iar numărul credincioşi greco-catolici a scăzut cu 1.476 credincioşi. Din aceste date statistice rezultă fără echivoc că, în prezent, în oraşul Baia Mare există o majoritate ortodoxă, iar credincioşii greco-catolici sunt minoritari.
Decretul nr. 358/1948 a fost abrogat prin Decretul-Lege nr. 9/1989, iar prin Decretul-Lege nr. 126/1990 Biserica Română Unită cu Roma a fost recunoscută oficial. Deci din 1990 credincioşii cultului greco-catolic puteau reveni la acest cult însă majoritatea au preferat să rămână în biserica ortodoxă, după cum se constată la 20 de ani la de recunoaşterea oficială a bisericii greco-catolice.
Aşadar, opţiunea membrilor comunităţii de a adera la un cult sau altul nu poate fi ignorată în cadrul acestui litigiu, iar dacă în 1948 exista o majoritate greco-catolică care utiliza lăcaşul de cult în litigiu, astăzi acest lăcaş de cult este folosit de majoritatea ortodoxă a comunităţii.
Ori, lăcaşul de cult a fost edificat pentru a servi interesului comunităţii religioase locale alcătuită din locuitorii credincioşi ai localităţii.
Întrucât lăcaşul de cult aparţine comunităţii locale religioase şi în cazul de faţă credincioşii ortodocşi sunt majoritari, instanţa nu poate să facă abstracţie de interesul şi voinţa acestora potrivit dispoziţiilor art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, situaţie în care acţiunea în revendicare este nefondată.
Comunitatea locală a oraşului Baia Mare a depus eforturi în atenuarea prejudiciului creat reclamantei prin preluarea lăcaşului de cult în 1948 şi prin Hotărârea nr. 51 din 23 iunie 1993 emisă de Consiliul Local Baia Mare s-a pus la dispoziţia Episcopiei Greco-Catolice din Baia Mare terenul în suprafaţă de 800 mp, ca măsură reparatorie potrivit art. 4 din Decretul-Lege nr. 126/1990, după cum rezultă din conţinutul hotărârii. Prin Hotărârea nr. 37/1999 emisă de Consiliul Local Baia Mare s-a pus la dispoziţia reclamantei terenul în suprafaţă de 900 mp pentru a se construi Biserica Greco-Catolică Sfânta Măria , întemeindu-se şi în acest caz pe dispoziţiile art. 4 Decretul-Lege nr. 126/1990. Prin Hotărârea nr. 153/2000 emisă de Consiliul Local Baia Mare s-a pus la dispoziţia reclamantei terenul în suprafaţă de 4028 mp pentru a se construi Biserica Greco-Catolică, Parohia III, întemeindu-se şi în acest caz pe dispoziţiile art. 4 Decretul-Lege nr. 126/1990., iar prin Hotărârea nr. 566/2007 emisă de Consiliul Local Baia Mare s-a pus la dispoziţia reclamantei terenul în suprafaţă de 4028 mp pentru a se construi Biserica Greco-Catolică „Sfântul Anton". Nu poate fi primită susţinerea reclamantei intimate că atribuirea acestor terenuri nu s-a făcut cu scop compensator, deoarece contrariul rezultă chiar din conţinutul hotărârilor invocate în care se stipulează că se întemeiază pe dispoziţiile art. 4
Decretul-Lege nr. 126/1990. După cum s-a arătat în cele mai sus reţinute, membrii comunităţii, majoritari ortodocşi, participă prin măsurile mai sus indicate la atenuarea prejudiciului adus membrilor comunităţii greco-catolice, în perioada comunistă.
În prezenta cauză au formulat cerere de intervenţie accesorie în favoarea pârâtei apelante, Asociaţia Foştilor Greco-Catolici în Prezent Ortodocşi şi a Urmaşilor Lor, Baia Mare. În temeiul art. 52 C. proc. civ. curtea a admis şi această cerere de intervenţie având în vedere considerentele anterior reţinute.
Împotriva acestei din urmă hotărâri Parohia Ortodoxă Română nr. 1 Baia Mare a formulat o cerere de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 41/A din 28 martie 2012 a Curţii de Apel Cluj, solicitând ca instanţa să se pronunţe asupra incidenţei uzucapiunii tabulare reglementată de art. 27 din Decretul-Lege nr. 115/1938.
Prin decizia civilă nr. 69/A din 13 iunie 2012 Curtea de Apel Cluj, a respins ca inadmisibilă cererea de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 41/A din 28 martie 2012 a Curţii de Apel Cluj.
Împotriva deciziei civile nr. 41/A din 28 martie 2012 au declarat recurs reclamanta Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică a Maramureşului şi pârâta Parohia Ortodoxă Baia Mare, această pârâtă recurând şi decizia civilă nr. 69/A din 13 iunie 2012 a Curţii de Apel Cluj pentru care s-a format Dosarul nr. 702/33/2012 cu termen la 8 martie 2013.
Având în vedere obiectul cauzei şi calitatea părţilor, şi în raport de dispoziţiile art. 169 C. proc. civ., în şedinţa din data de 16 mai 2013, Înalta Curte a dispus conexarea celor două dosare.
Reclamanta Episcopia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică a Maramureşului prin recursul declarat a criticat decizia instanţei de apel invocând următoarele critici de nelegalitate:
Primul argument al instanţei de apel în respingerea acţiunii referitor la numărul credincioşilor ortodocşi ce formează majoritatea în raport cu credincioşii greco-catolici care constituie minoritatea, depăşeşte limitele puterii judecătoreşti (art. 304 pct. 4 C. proc. civ.), şi constituie un nou izvor al dreptului de proprietate, încălcând şi jurisprudenţa CEDO (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Datorită faptului că dreptul de proprietate aparţine Episcopiei persoană juridică distinctă de enoriaşii persoanei fizice Curtea de Apel Bucureşti prin practica constantă, începând din 1999 şi până în 2005 a statuat că: „problema reconstituirii dreptului de proprietate şi apartenenţa proprietăţii nu se fac în funcţie de numărul acestora", în acelaşi sens pronunţându-se şi instanţa supremă.
Încălcarea acestei jurisprudenţe reprezintă o încălcare a art. 6 coroborat cu art. 14 din CEDO, deoarece pentru părţile din respectivele litigii legea a fost aplicată într-un fel iar pentru reclamantă în alt fel.
A mai arătat recurenta-reclamantă că, în viziunea instanţei de apel, recensământul din anul 2002 care indică numărul credincioşilor ortodocşi din Baia Mare reprezintă instituirea retroactivă - cu 60 de ani în urmă, a unui drept de proprietate.
Recurenta-reclamantă a invocat şi încălcarea art. 9, 14 şi 46 din Convenţia Europeană.
Sub acest aspect recurenta a susţinut că în urma deciziei din 25 mai 2004 pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ale Rapoartelor de ţară asupra României din perioada 2002-2004, a fost adoptată Legea nr. 182/2005 de modificare a art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, text în temeiul căruia se pot revendica şi retroceda bunurile preluate abuziv în temeiul Decretului nr. 358/1948.
Insă, accesul la instanţa de judecată, trebuie să fie unul efectiv, cum s-a reţinut şi în cauza Lungoci contra României, şi nu unul formal.
Recurenta-reclamantă a mai arătat că un alt argument al instanţei de apel îl constituie pretinsa reparaţie prin dreptul de folosinţă conferit de Consiliul Local Baia Mare, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ..
În dezvoltarea acestei critici recurenta a arătat că în niciuna dintre hotărârile de consiliu local nu se menţionează că terenurile date în folosinţă constituie despăgubiri pentru imobilele ce face obiectul prezentului litigiu.
Recurenta-pârâtă Parohia Ortodoxă Română Baia Mare a criticat decizia civilă nr. 31/A/2012 a Curţii de Apel Cluj, ca nelegală, invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a formulat următoarele critici:
Sub aspectul soluţionării excepţiei lipsei calităţii procesual active a reclamantei, hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 28 din Decretul nr. 177/1948, din care rezultă că au personalitate juridică atât Cultul religios cât şi componentele acestuia.
Faţă de textul de lege invocat Episcopia nu poate revendica un bun ce aparţine Parohiei.
O altă critică se referă la confuzia pe care o face instanţa de apel cu privire la cult şi lăcaşul de cult.
Astfel, instanţa de apel susţine că Parohia Greco-Catolică a fost ridicată la rang de catedrală episcopală, în realitate, însă, prin Bula papală din 1930, biserica înscrisă în CF Baia Mare a devenit Catedrală Episcopală iar nu Parohia.
Pornind de la această eroare gravă, în care parohia se identifică cu catedrala, instanţa de apel a scăpat elementul esenţial al cauzei de faţă.
Chiar admiţând ridicarea bisericii la rang de catedrală, imobilul a rămas în continuare în proprietatea Parohiei Greco-Catolice, neoperând un transfer patrimonial în favoarea Episcopiei.
În sprijinul acestei susţineri recurenta-pârâtă a invocat inventarul cu averea mobilă şi imobilă a parohiei Baia Mare, borderoul de cheltuieli ale Parohiei Greco-Catolice Baia Mare pe anii 1943 şi 1944, procesul-verbal din 1945 întocmit de către Comisia de constatare şi evaluare a bunurilor Parohiei Greco-Catolice Romane din Baia Mare dar şi din alte documente care conduc spre aceeaşi concluzie, că biserica, chiar ridicată la rangul de catedrală a rămas proprietatea Parohiei Greco-Catolice din Baia Mare şi nu a fost niciodată proprietatea Episcopiei.
Recurenta-pârâtă a mai invocat Semantismul Veneratului Cler al Eparhiei Greco-Catolice Romane a Maramureşului pe anul 1936 şi procesul-verbal din 11 ianuarie 1940, documente din care rezultă că imobilul în litigiu a aparţinut Parohiei şi nu Bisericii Romană Unită, acestea fiind două persoane juridice distincte.
Cu privire la efectele juridice ale Bullei Papale recurenta-pârâtă a susţinut că aceasta nu avut ca efect transferul proprietăţii bunurilor în litigiu.
În raport cu cele expuse, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei.
Critica aceleiaşi recurente-pârâte cu privire la decizia civilă nr. 69/A/2012 a Curţii de Apel Cluj se referă la faptul că, prima instanţă a fost sesizată pe cale de excepţie şi cu problema dobândirii imobilelor prin uzucapiune, în condiţiile art. 27 din Decretul Lege nr. 115/1938, însă instanţa a omis a se pronunţa asupra acestor cereri.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate urmând a fi respinse pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare:
Critica recurentei-pârâte Parohia Ortodoxă Baia Mare privind lipsa calităţii procesuale active a reclamantei-recurente Episcopia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică a Maramureşului este nefondată.
În drept, calitatea procesuală activă se determină în raport cu litigiul concret care este supus judecăţii se presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi persoana care se pretinde titularul dreptului în raportul juridic dedus judecăţii.
Proprietar tabular al imobilelor înscrise în CF Baia Mare a fost Parohia Greco-Catolică Română din Baia Mare.
Lăcaşul de cult, prin efectul Bullei Papale din anul 1930 este ridicat la rang de catedrală, iar prin aceeaşi Bullă Papală se înfiinţează Episcopia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică a Maramureşului.
Efectul juridic al Bullei Papale rezultă din Semantismul Veneratului Cler al Eparhiei Greco-Catolice a Maramureşului din anul 1936, procesul-verbal din 11 ianuarie 1940 al Primăriei Oraşului Baia Mare.
Biserica Română Unită cu Roma Greco-Catolică a fost desfiinţată prin Decretul nr. 358/1948.
Potrivit art. 2 din Decretul nr. 358/1948 „Averea mobilă şi imobilă aparţinând organizaţiilor şi instituţiilor arătate în art. 1 din prezentul decret, cu excepţia expresă a averii fostelor parohii, revine Statului Român, care le va lua în primire imediat".
În aplicarea acestui decret, imobilele din CF Baia Mare au trecut de la comunitatea locală greco-catolică la cea ortodoxă.
În raport cu cele expuse, în mod corect atât prima instanţă cât şi instanţa de apel a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a recurentului-reclamant.
Şi criticile formulate de recurenta-reclamantă referitoare la nerestituirea imobilelor preluate abuziv de către Statul Român sunt nefondate.
Demersul judiciar al recurentei-reclamante întemeiat pe dispoziţiile art. 480 C. civ. nu poate face abstracţie de dispoziţiile art. 3 din Decretul-Legea nr. 126/1990, care prevăd că „situaţia juridică a lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale se va stabili ţinând cont de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri".
Or, datele statistice reţinute în speţă scot în evidenţă că la recensământul din 2002, în oraşul Baia Mare erau înregistraţi 98.454 de credincioşi ortodocşi şi 8.345 de credincioşi greco-catolici.
Potrivit recensământului din 2011 în Baia Mare erau înregistraţi 98.040 credincioşi ortodocşi şi 1.476 credincioşi greco-catolici.
În raport cu Decretul-Lege nr. 126/1990 privind unele măsuri reparatorii la Biserica Română Unită cu Roma prin care este reglementată modalitatea de restituire a bunurilor preluate de stat prin efectul Decretului nr. 358/1948, în mod corect instanţa de apel nu putea ignora reglementarea specială în materie care impune drept criterii de care să se ţină seama în rezolvarea unor asemenea pretenţii, dorinţa credincioşilor din comunitatea care deţine bunurile.
Or, în speţă, credincioşii ortodocşi sunt majoritari, iar instanţa de apel nu putea face abstracţie de această împrejurare.
Pe de altă parte, recurenta-reclamantă nu a răsturnat această prezumţie.
Curtea Constituţională, pronunţându-se asupra neconstituţionalităţii art. 3 din Decretul-Lege nr. 121/1990, a stabilit prin mai multe decizii că acest text de lege nu încalcă principiul libertăţii cultelor religioase.
Nefondată este şi critica referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 9, 14 şi 46 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, în speţă neexistând o încălcare a convenţiei din perspectiva dreptului la un proces echitabil, a libertăţii de gândire, de conştiinţă şi de religie, neexistând diferenţe de tratament care să conducă la discriminare.
În ceea ce priveşte recursul formulat de recurenta-pârâtă Parohia Ortodoxă Baia Mare împotriva deciziei civile nr. 69/A din 13 iunie 2012 a Curţii de Apel Cluj este de asemenea nefondat, întrucât instanţa de apel s-a pronunţat asupra incidenţei uzucapiunii tabulare reglementată de art. 27 din Decretul-Lege nr. 115/1938.
Aşa fiind, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile formulate vor fi respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de reclamanta Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică a Maramureşului şi de pârâta Parohia Ortodoxă Baia Mare împotriva deciziei civile nr. 41/A/2012 din 28 martie 2012 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.
Respinge recursul declarat de pârâta Parohia ortodoxă română Baia Mare împotriva deciziei 69 A din 13 iunie 2012 a Curţii de Apel Cluj.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 mai 2013.