Print Friendly, PDF & Email

Il provvedimento è disponibile nelle seguenti lingue:

CAUZA PAROHIA GRECO-CATOLICĂ SÂMBATA BIHOR ÎMPOTRIVA

ROMÂNIEI

(Cererea nr. 48107/99)

 

HOTĂRÂRE

Strasbourg

12 ianuarie 2010

 

Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.

 

În cauza Parohia Greco-Catolică Sâmbata Bihor împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din:

Josep Casadevall, preşedinte,

Elisabet Fura,

Corneliu Bîrsan,

Alvina Gyulumyan,

Egbert Myjer,

Luis López Guerra,

Ann Power, judecători,

şi Santiago Quesadagrefier de secţie,

După ce a deliberat în camera de consiliu la 8 decembrie 2009,

pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:

 

PROCEDURA

 

1. La originea cauzei se află cererea nr. 48107/99 îndreptată împotriva României prin care o parohie situată în acest stat, Parohia greco-catolică Sâmbata Bihor („reclamanta”), a sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) la 11 iunie 1998 în temeiul fostului art. 25 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).

2. Reclamanta, care beneficiază de asistenţă judiciară, a fost reprezentată iniţial de Monica Macovei, avocată în Bucureşti, şi ulterior de Nicoleta Popescu, avocată în Bucureşti. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3. Reclamanta invocă, în special, o atingere adusă dreptului său de acces la instanţă, din cauza refuzului instanţelor naţionale de a se pronunţa cu privire la dreptul său de a utiliza un lăcaş de cult. Întemeindu-se în principal pe aceleaşi fapte, aceasta se plânge, de asemenea, de o atingere adusă dreptului său de proprietate şi libertăţii sale de religie, precum şi principiului de interzicere a discriminării.

4. Cererea a fost transmisă Curţii la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la convenţie (art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11).

5. După ce a comunicat cererea Guvernului la 18 septembrie 2001, prin decizia din 25 mai 2004, Curtea a declarat cererea admisibilă.

6. Atât reclamanta, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise cu privire la fondul cauzei (art. 59 § 1 din regulament).

 

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

 

7. Reclamanta este o biserică catolică de rit oriental (greco-catolică sau uniată) din parohia Sâmbăta care aparţine Arhiepiscopiei române uniate din Oradea.

 

A. Context istoric 

8. Până în 1948, coexistau la Sâmbăta două comunităţi creştine, una uniată şi alta ortodoxă. Fiecare dintre acestea avea propria biserică.

9. Prin Decretul nr. 358/1948, cultul uniat a fost considerat dizolvat, iar practicanţii săi au fost obligaţi să treacă la cultul ortodox. Bunurile aparţinând acestei biserici au fost transferate bisericii ortodoxe în temeiul Decretului nr. 177/1948 care prevedea că, dacă majoritatea enoriaşilor unui cult deveneau membri ai unei alte biserici, bunurile care au aparţinut cultului abandonat urmau să fie transferate în patrimoniul cultului care îi primise pe aceştia.

10. La 27 octombrie 1948, preotul uniat din Sâmbăta a fost obligat să pună biserica în care oficia slujba la dispoziţia ortodocşilor. La 22 noiembrie 1948, acesta a fost obligat să plece din casa parohială şi a lăsat aici toate bunurile sale, inclusiv mobilele, veşmintele preoţeşti şi biblioteca.

 

B. Demersurile necontencioase ale reclamantei în vederea recuperării folosinţei pentru slujba religioasă în biserica care îi aparţinuse până în 1948

11. După căderea regimului totalitar în 1989, Decretul nr. 358/1948 a fost abrogat prin Decretul-lege nr. 9/1989. Biserica greco-catolică a fost recunoscută oficial prin Decretul-lege nr. 126/1990. În ceea ce priveşte situaţia juridică a bunurilor care aparţinuseră parohiilor greco-catolice, Decretul-lege nr. 126/1990 prevedea că aceasta trebuia soluţionată de comisii mixte constituite din reprezentanţi ai ambelor culte, uniat şi ortodox. Acestea din urmă trebuiau să ţină seama de voinţa credincioşilor din fiecare comunitate.

12. Conform unei atestări eliberate în 1996 de Direcţia Judeţeană de Statistică Bihor, 27,8 % din locuitorii comunei Sâmbăta s-au declarat credincioşi Bisericii greco-catolice la recensământul din 1991.

13. Reclamanta a iniţiat demersuri necontencioase în vederea recuperării folosinţei, pentru slujba religioasă, în biserica care îi aparţinuse până în 1948.

14. Reprezentanţii greco-catolici şi ortodocşi din comuna Sâmbăta s-au reunit la 3 mai 1995. Astfel cum reiese din procesul-verbal întocmit la această dată, scopul acestei reuniuni era formarea unei comisii mixte. Sarcina care îi fusese desemnată consta în stabilirea orarului slujbei religioase, astfel încât aceasta să poată fi oficiată de fiecare din cele două culte, în mod alternativ, în biserica care aparţinuse greco-catolicilor înainte de 1948.

15. Reprezentanţii cultului ortodox s-au opus acestei propuneri, afirmând că lăcaşul religios era proprietatea Bisericii ortodoxe de mulţi ani. Aceştia au subliniat că greco-catolicii utilizau o sală de cursuri pentru slujbele lor şi că aceştia ar trebui să-şi construiască o biserică dacă le era necesară.

16. Cu ocazia acestei întâlniri, reprezentanţii ortodocşi au refuzat propunerea greco-catolicilor de a organiza o nouă reuniune.

 

C. Acţiunea în justiţie a reclamantei

17. În 1996, reclamanta a introdus o acţiune în faţa Judecătoriei Beiuş. Aceasta reclama judecătoriei să dispună ca Parohia Ortodoxă Sâmbăta să îi permită să oficieze slujba religioasă în biserica care îi aparţinuse până în 1948. Reclamanta sublinia că se adresase de mai multe ori reprezentanţilor Bisericii ortodoxe în vederea constituirii unei comisii mixte, în conformitate cu Decretul-lege nr. 126/1990, dar că demersurile sale nu au avut niciun rezultat. Susţinea că introdusese o contestaţie la comisia mixtă superioară, constituită la nivelul celor două arhiepiscopii, uniată şi ortodoxă, dar fără să fi primit vreodată răspuns.

18. Prin hotărârea din 24 octombrie 1996, Judecătoria Beiuş a admis acţiunea reclamantei. Mai întâi, instanţa a considerat că refuzul pârâtei de a răspunde cererii reclamantei era abuziv. A constatat, apoi, că, potrivit recensământului din 1991, 27,8 % din populaţia comunei Sâmbăta era afiliată cultului uniat şi a hotărât că, ţinând seama de faptul că nu exista în Sâmbăta niciun lăcaş de cult pentru uniaţi, refuzul Bisericii ortodoxe de a permite acestora din urmă să oficieze slujba într-una din cele două biserici ale satului era, de asemenea, abuziv.

19. Instanţa a ţinut seama şi de Decretul nr. 177/1948, încă în vigoare, potrivit căruia atunci când mai mult de 10 % din practicanţii unui cult îl părăsesc pentru un altul, un procent egal din patrimoniul cultului care a fost abandonat este transferat celuilalt cult. Instanţa continua astfel:

„În consecinţă, 27,8 % din patrimoniul cultului ortodox a fost transferat în 1990 în patrimoniul Bisericii uniate, atunci când aceasta s-a constituit. Prin urmare, ne aflăm în faţa unei situaţii de coproprietate asupra bisericii parohiale [...] a celor două culte religioase din Sâmbăta [...].

Reiese că faptele care reprezintă acte de posesie sau de folosinţă a bunului în cauză pot fi îndeplinite de fiecare dintre coproprietari în mod simultan şi în concurenţă cu ceilalţi şi că fiecare trebuie să îşi exercite propriul drept fără a aduce atingere dreptului celuilalt.”

20. În consecinţă, instanţa a dispus ca pârâta să permită reclamantei să oficieze slujba în biserica reclamată şi a stabilit un orar alternativ conform principiului echităţii.

21. Parohia Ortodoxă Sâmbăta a formulat apel împotriva hotărârii din 24 octombrie 1996, care a fost respins de Tribunalul Bihor la 6 mai 1997. Tribunalul a adăugat motive suplimentare faţă de cele prezentate de judecătorie şi a constatat că se generalizase o practică judiciară care consta în recunoaşterea legitimităţii drepturilor practicanţilor cultului uniat şi că, până la reglementarea situaţiei pe cale legislativă, se impunea o utilizare în comun a lăcaşurilor religioase de către cele două culte.

22. Parohia Ortodoxă Sâmbăta a sesizat Curtea de Apel Oradea cu un recurs împotriva hotărârii din 6 mai 1997.

23. De asemenea, aceasta a sesizat curtea de apel cu o cerere de suspendare a executării silite a hotărârii din 6 mai 1997. Prin încheierea din 20 mai 1997, curtea de apel a dispus suspendarea executării până la pronunţarea cu privire la recursul formulat împotriva hotărârii respective.

24. Prin hotărârea din 12 ianuarie 1998, Curtea de Apel Oradea a admis recursul şi a declarat cererea reclamantei inadmisibilă. Curtea de apel a considerat că Decretul-lege nr. 126/1990 era o lege specială care deroga de la Codul civil. Potrivit acestui decret-lege, litigiile privind un drept de proprietate sau de folosinţă a lăcaşurilor religioase nu erau de competenţa instanţelor, astfel de litigii fiind de competenţa exclusivă a comisiilor mixte constituite în temeiul acestui decret.

 

D. Evoluţia ulterioară a situaţiei

25. La 3 februarie 2002, reclamanta a informat Curtea că respectivii credincioşi greco-catolici din comuna Sâmbăta construiseră o nouă biserică pentru folosinţa lor prin propriile mijloace, fără ajutorul ortodocşilor sau al statului. Aceasta afirmă că recensământul din 2002 arată că 34 % din locuitorii comunei se declară greco-catolici.

 

E. Contextul general al demersurilor şi al manifestaţiilor credincioşilor aparţinând cultelor uniat şi ortodox în ceea ce priveşte lăcaşurile religioase

26. După 1990, credincioşii cultului greco-catolic, locuitori ai comunelor situate în mai multe judeţe din regiunea de vest a României, precum Bihor, Cluj, Alba, Mureş, Bistriţa-Năsăud, Sibiu, au încercat să redobândească fie proprietatea şi posesia exclusive asupra bisericilor care le aparţinuseră înainte de 1948, fie folosinţa partajată a acestor biserici, alternativ cu cultul ortodox. Asemenea reclamantei, parohiile uniate au iniţiat demersuri necontencioase, în temeiul Decretului-lege nr. 126/1990, dar şi acţiuni în justiţie în temeiul dreptului comun.

27. În ceea ce priveşte demersurile necontencioase iniţiate pe lângă reprezentanţii Bisericii ortodoxe care ocupau bisericile respective, acestea au rămas uneori fără rezultat, mai ales în comunele în care credincioşii ortodocşi erau majoritari.

28. Reprezentanţii celor două culte la cel mai înalt nivel s-au reunit de mai multe ori pentru a discuta aceste probleme. Primele şase întâlniri au avut loc la 28 octombrie 1998, 29 ianuarie, 10 iunie şi 4 noiembrie 1999 şi la 28 septembrie 2000 şi 27 septembrie 2001.

29. Comunicatul adoptat cu ocazia reuniunii din 29 ianuarie 1999 dintre o delegaţie ortodoxă şi una greco-catolică constata că partea ortodoxă insista pentru ca greco-catolicii să renunţe la acţiunile în justiţie şi pentru ca dialogul privind posibilităţile de restituire a lăcaşurilor de cult să continue la nivel local. Părţile relevante ale textului comunicatului erau redactate după cum urmează:

„A doua reuniune dintre comisiile de dialog s-a desfăşurat într-un climat de deschidere, de fraternitate şi de sinceritate. Ne felicităm pentru rezultatele şi progresele realizate pe calea dialogului.

1. Reafirmăm principiile dialogului stabilite cu ocazia primei reuniuni care s-a desfăşurat la 28 octombrie 1998 la Bucureşti, şi anume:

- renunţarea ocupării cu forţa a lăcaşurilor de cult;

- renunţarea la acţiunile în instanţă şi legislative;

- renunţarea la orice formă de prozelitism;

- stabilirea, pe calea dialogului, a folosinţei lăcaşurilor de cult.

2. Ţinând seama de faptul că partea ortodoxă a condiţionat invitaţia de a vizita România făcută de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române Sanctităţii Sale Papa Ioan Paul al II-lea de renunţarea la toate acţiunile în justiţie introduse până la 22 februarie 1999, partea greco-catolică propune să se abordeze cu prioritate soluţionarea litigiilor care au condus la respectivele acţiuni în justiţie. Sperăm ca această divergenţă de opinii să fie soluţionată ulterior.

3. Ţinând seama de faptul că majoritatea fostelor biserici greco-catolice sunt frecventate de foştii credincioşi greco-catolici care în prezent sunt şi se declară ortodocşi, dar şi de faptul că există în continuare comunităţi greco-catolice minoritare care nu dispun de lăcaş de cult:

a) partea ortodoxă se angajează să recunoască de facto că mai mult de o sută de lăcaşuri ale cultului care erau înainte de 1989 în posesia comunităţilor ortodoxe, dar care în prezent sunt utilizate de greco-catolici, vor rămâne în posesia acestora din urmă, indiferent de modalitatea prin care au fost recuperate aceste lăcaşuri; acestea nu vor fi revendicate de ortodocşi;

b) comisiile mixte locale vor continua negocierile astfel încât în comunele în care există o parohie greco-catolică şi în care mai multe lăcaşuri de cult sunt în posesia majorităţii ortodoxe, aceasta din urmă să analizeze posibilitatea de a oferi parohiei greco-catolice unul din aceste lăcaşuri, cu consimţământul preotului şi al credincioşilor ortodocşi ai comunei [...].”

30. Comunicatul adoptat la 4 noiembrie 1999, cu ocazia celei de-a patra reuniuni a delegaţiilor ortodoxe şi greco-catolice, constata progrese modeste în soluţionarea litigiilor patrimoniale. Se preconiza să se acorde prioritate soluţionării amiabile în loc să se recurgă la acţiuni în instanţă. Reprezentanţii celor două culte erau de o parte şi de alta dispuşi ca respectivii credincioşi din fiecare cult să îi ajute pe cât posibil pe ceilalţi să îşi construiască biserici. Pretenţiile greco-catolicilor privind restituirea fostelor lor biserici în comunele în care existau două biserici şi partajarea folosinţei bisericii acolo unde nu exista decât una nu au fost acceptate de ortodocşi.31. Prin scrisoarea din 12 februarie 2002 adresată ministrului justiţiei, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, reamintind principiile autonomiei bisericii şi ale dialogului ecumenic între cultele catolic oriental şi ortodox, a subliniat că respectivele comisii mixte stabilite în temeiul Decretului-lege nr. 126/1990 erau singurele autorităţi competente pentru a se pronunţa cu privire la litigiile dintre cele două culte privind proprietatea sau folosinţa lăcaşurilor religioase. Acesta şi-a exprimat preocuparea cu privire la practica anumitor instanţe de a se pronunţa cu privire la asemenea litigii conform dreptului comun.

La 26 februarie 2004, Mitropolia Ardealului a pronunţat o decizie prin care a solicitat Bisericii uniate să aleagă între „dialog şi justiţie”: dacă se alegea calea dialogului, părţile trebuiau să se angajeze să îşi retragă de îndată toate acţiunile iniţiate în faţa instanţelor naţionale. La 26 mai 2004, participanţii la conferinţa episcopală au răspuns că doreau să continue dialogul. S-au înregistrat, de asemenea, tensiuni între credincioşii celor două culte. Astfel cum reiese din comunicatul de presă din 16 martie 2002 adoptat de Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică), în noaptea de 15 spre 16 martie 2002, preotul greco-catolic din Ocna Mureş, precum şi un grup de credincioşi au fost evacuaţi cu forţa din biserică de către credincioşi ortodocşi însoţiţi de preotul ortodox. Autorităţile au intervenit pentru îndepărtarea tuturor persoanelor implicate în incident, dar au redat lăcaşul religios ortodocşilor deşi, din 7 februarie 2002, biserica devenise proprietatea greco-catolicilor, în temeiul unei decizii a Curţii de Apel Alba-Iulia. Alte incidente similare au fost, de asemenea, menţionate în presă.

 

II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE RELEVANTE

 

A. Constituţia

35. Articolul relevant din Constituţie se citeşte după cum urmează:

Art. 21

„(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.

(2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.”

 

B. Decretul nr. 177/1948 pentru regimul general al cultelor religioase

36. Acest decret a fost publicat în Monitorul Oficial nr. 178 din 4 august 1948. Textul său a fost rectificat şi publicat din nou în Monitorul Oficial nr. 204 din 3 septembrie 1948. Părţile sale relevante sunt redactate astfel: 

Art. 37 

„Dacă cel puţin 10% din numărul credincioşilor comunităţii locale a unui cult trec la alt cult, comunitatea locală religioasă a cultului părăsit, pierde de drept o parte din patrimoniul sau, proporţională cu numărul credincioşilor care au părăsit-o şi această parte proporţională se strămută tot de drept în patrimoniul comunităţii locale a cultului adoptat de noii credincioşi.”

37. Acest decret a fost abrogat la 11 ianuarie 2007 de Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, publicată în Monitorul Oficial nr. 11 din 8 ianuarie 2007.

 

C. Decretul-lege nr. 126/1990 privind unele măsuri referitoare la Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică) şi modificările sale succesive

38. Acest decret a fost publicat în Monitorul Oficial nr. 54 din 25 aprilie 1990. Părţile sale relevante sunt redactate după cum urmează:

Art. 1

„Ca urmare a abrogării Decretului nr. 358/1948, prin Decretul-lege nr. 9 din 31 decembrie 1989, Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică) este recunoscută oficial [...]”

Art. 3

Situaţia juridică a lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale care au aparţinut Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică) şi au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanţi clericali ai celor două culte religioase, ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri.”

39. Art. 3 din Decretul-lege menţionat anterior a fost completat prin Ordonanţa Guvernului nr. 64/2004 din 13 august 2004 („Ordonanţa nr. 64/2004), care a adăugat un al doilea alineat, formulat după cum urmează:

„În cazul în care reprezentanţii clericali ai celor două culte religioase nu ajung la un acord în cadrul comisiei mixte prevăzute la alin. 1, partea interesată are deschisă calea acţiunii în justiţie potrivit dreptului comun.”

40. Legea nr. 182/2005 din 13 iunie 2005 („Legea nr. 182/2005”), care a aprobat Ordonanţa nr. 64/2004, publicată în Monitorul Oficial din 14 iunie 2005, a modificat al doilea alineat de la art. 3 şi a adăugat altele două, formulate după cum urmează:

„Partea interesată va convoca cealaltă parte, comunicându-i în scris pretenţiile sale şi punându-i la dispoziţie dovezile pe care se sprijină aceste pretenţii. Convocarea se va face prin scrisoare recomandată cu dovadă de primire sau prin înmânarea scrisorilor sub semnătură de primire. Data convocării comisiei mixte nu se va fixa mai devreme de 30 de zile de la data primirii actelor. Comisia va fi constituită din câte trei reprezentanţi ai fiecărui cult. Dacă la termenul stabilit pentru convocarea comisiei aceasta nu se întruneşte sau dacă nu se ajunge la niciun rezultat în cadrul comisiei ori decizia nemulţumeşte una dintre părţi, partea interesată are deschisă calea acţiunii în justiţie, potrivit dreptului comun.

Soluţionarea acestor acţiuni este de competenţa tribunalelor.

Acţiunile sunt scutite de taxa de timbru.”

 

D. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

41. Decizia nr. 127 din 16 noiembrie 1994 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial nr. 66 din 11 aprilie 1995, prevede următoarele:

„Art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 reglementează modul de soluţionare a situaţiei juridice a lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale în litigiu, dar nu înseamnă că el îngrădeşte părţilor (cultelor) dreptul de a se adresa instanţelor judecătoreşti. [...] părţile pot, după epuizarea procedurii respective, să se adreseze instanţelor judecătoreşti [...].”

42. Părţile relevante ale Deciziei nr. 49 din 19 mai 1995 a Curţii Constituţionale, publicate în Monitorul Oficial nr. 224 din 29 septembrie 1995, prevăd următoarele:

„[...] Curtea Constituţională a mai fost sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 [...]

Curtea Constituţională a statuat că art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 este constituţional pentru următoarele motive:

– [...] procedura instituită prin art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 nu încalcă principiul liberului acces la justiţie prevăzut la art. 21 din Constituţie, având un caracter prealabil unui eventual proces ce ar putea rezulta ca urmare a încălcării regulilor stabilite, cum ar fi nerespectarea opţiunii majorităţii credincioşilor;

– instituirea unei proceduri prealabile procesului în faţa autorităţii judecătoreşti, aşa cum s-a stabilit prin Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, nu este neconstituţională, având ca scop evitarea aglomerării instanţelor de judecată cu litigii ce ar putea fi soluţionate pe această cale, precum şi interesul părţilor legat îndeosebi de celeritatea rezolvării astfel a conflictului dintre ele. [...]

Deci, în primul rând, trebuie dat curs prevederilor art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 [...].”

 

E. Jurisprudenţa Curţii Supreme de Justiţie şi a anumitor curţi de apel

43. Potrivit hotărârii Curţii Supreme de Justiţie din 22 martie 1996, instanţele nu pot să se pronunţe cu privire la utilizarea unui lăcaş de cult fără a depăşi competenţele puterii judecătoreşti, iar deciziile astfel pronunţate sunt nule.

44. În hotărârea din 17 februarie 1999, Curtea Supremă de Justiţie a marcat o revenire asupra jurisprudenţei în raport cu decizia sa din 22 martie 1996. Aceasta a respins acţiunea în anulare formulată de procurorul general împotriva unei hotărâri definitive care dăduse câştig de cauză unei parohii greco-catolice în acţiunea sa în revendicare, din următoarele motive:

„În temeiul art. 3 [din Decretul-lege nr. 126/1990], situaţia juridică a lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale care au aparţinut Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică) şi au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanţi clericali ai celor două culte religioase. Această comisie va ţine cont de dorinţa enoriaşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri.

[...] Decretul-lege nr. 126 din 24 aprilie 1990 conţine dispoziţii legale promulgate anterior Constituţiei, în timp ce prezentul litigiu a avut loc sub incidenţa dispoziţiilor Constituţiei. Este adevărat că [...] în anumite judeţe, s-au constituit comisiile mixte la care face referire textul respectiv, dar este, de asemenea, adevărat că o asemenea comisie nu s-a constituit în Sibiu.

Cu toate acestea, faptul că o asemenea comisie nu s-a constituit nu poate împiedica liberul acces al reclamantei la justiţie, deoarece acest lucru ar fi contrar principiului consacrat la art. 21 din Constituţie, potrivit căruia orice persoană se poate adresa justiţiei pentru protejarea drepturilor sale, a libertăţilor sale şi a intereselor sale legitime şi nicio lege nu poate restrânge exercitarea acestui drept.

În acest sens, [...] art. 3 C. civ. prevede că judecătorul care va refuza de a judeca, sub cuvânt că legea nu prevede, sau că este întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate.

[...] [A]cest drept fundamental al unei persoane de a se adresa justiţiei este consacrat, de asemenea, în tratatele internaţionale pe care România le-a ratificat.

Astfel, art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale prevede că orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa.

Art. 13 din aceeaşi convenţie prevede, de asemenea, că orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de respectiva convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale [...]. În afară de aceasta, art. 1 din Protocolul adiţional la această convenţie [...] prevede că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale şi nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Prin urmare, [Curtea] constată că instanţele nu şi-au depăşit competenţele prin deciziile atacate. (...)”

45. În hotărârea definitivă din 20 februarie 1998, Curtea de Apel Bucureşti a considerat că art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 nu era aplicabil atunci când era vorba de o acţiune în evacuare reglementată de dreptul comun. Curtea de apel a hotărât că:

„[...] ţinând seama de faptul că lăcaşul de cult aparţine credincioşilor care au contribuit la achiziţionarea sa şi succesorilor acestora, reclamanta are dreptul de a solicita evacuarea pârâtei în temeiul art. 408 C. civ. Problema reconstituirii dreptului de proprietate şi cea a atribuirii în proprietate în funcţie de numărul credincioşilor unui cult nu sunt relevante.”

46. În hotărârea definitivă din 9 martie 2001, Curtea de Apel Bucureşti a considerat că instanţele ordinare trebuiau să se pronunţe potrivit dreptului comun, cu privire la o acţiune în revendicare pentru recunoaşterea unui drept de proprietate existent şi nu pentru atribuirea în proprietate a unui bun. Exercitarea unei asemenea acţiuni nu ar putea fi subordonată îndeplinirii unei proceduri prealabile obligatorii.

47. În afară de aceasta, Curtea de Apel Oradea a considerat în hotărârea sa definitivă din 22 aprilie 1999 că:

„Problema care se ridică este aceea de a şti dacă, având în vedere că [Decretul-lege nr. 126/1990] prevede că situaţia juridică a lăcaşurilor de cult se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanţi clericali ai celor două culte religioase, mai este posibil să se sesizeze instanţele ordinare cu litigiile privind aceste imobile.

Curtea consideră că [instanţa] a apreciat în mod eronat că dispoziţiile decretului menţionat nu permiteau instanţelor ordinare să soluţioneze asemenea litigii aduse în faţa lor. Acest act normativ a fost adoptat pentru a face posibilă soluţionarea amiabilă a revendicărilor apărute în mod natural după restabilirea libertăţii de religie. Este un act normativ având valoare de recomandare care nu împiedică aplicarea legii civile generale în materie de dobândire şi de pierdere a dreptului de proprietate.

Comisiile mixte formate din reprezentanţii clericali nu au un caracter jurisdicţional şi nu au fost învestite cu puterea de soluţionare a litigiilor apărute. Acelaşi lucru reiese, de asemenea, din documentul intitulat „declaraţie apel” care recomandă celor două biserici să ajungă la o înţelegere pentru a nu recurge la justiţie.

[...]

[Curtea] observă, de asemenea, că, în timpul celor opt ani care s-au scurs de la intrarea în vigoare a Decretului-lege nr. 126/1990, reclamanta a iniţiat mai multe demersuri pe lângă comisia mixtă în vederea soluţionării litigiului privind revendicarea imobilului în cauză, dar niciun indiciu nu arată că respectiva comisie a soluţionat sau a avut intenţia de a soluţiona acest diferend. Prin urmare, se impunea şi este justificată o acţiune în justiţie.”

48. Sesizată cu o acţiune întemeiată pe art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990 introdus prin Ordonanţa nr. 64/2004, pentru constatarea nulităţii unei exproprieri şi pentru restituirea unei biserici care aparţinuse cultului religios uniat, prin hotărârea definitivă din 24 noiembrie 2004, după ce a constatat că, în pofida diligenţelor reprezentanţilor Bisericii greco-catolice, comisiile mixte nu se formaseră, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că acţiunea în justiţie era admisibilă şi nu era prematură.

49. Într-o procedură iniţiată de o parohie ortodoxă pentru delimitarea topografică a unei biserici uniate şi a unui alt imobil şi care se referea la circumstanţe similare celor din prezenta cauză, parohia greco-catolică interesată a făcut o cerere de intervenţie solicitând anularea înscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietate al statului asupra bisericii şi restituirea acesteia. Prin hotărârea din 20 ianuarie 2006, întemeindu-se pe Ordonanţa nr. 64/2004, Curtea de Apel Timişoare a respins cererea de intervenţie ca prematură.

 

ÎN DREPT

I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 6 § 1 DIN CONVENŢIE

 

50. Reclamanta pretinde că a fost privată de dreptul său de acces la instanţă din cauza faptului că respectiva curte de apel s-a declarat incompetentă pentru a se pronunţa cu privire la litigiul dintre ea şi Biserica ortodoxă şi care se referea la folosinţa partajată a lăcaşului de cult. Aceasta invocă art. 6 § 1 din convenţie, ale cărui părţi relevante prevăd următoarele: 

„Orice persoană are dreptul la judecarea [...] cauzei sale, de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...].” 

 

A. Argumentele părţilor 

51. Guvernul susţine că reclamantei nu i s-a refuzat dreptul de acces la instanţă, dar că, în temeiul legislaţiei interne, acest drept a suferit limitări justificate prin natura litigiului.

52. Acesta subliniază că, în ceea ce priveşte litigiile dintre cele două biserici, uniată şi ortodoxă, referitoare la lăcaşurile de cult şi la casele parohiale care aparţineau greco-catolicilor înainte de 1948 şi care, de atunci, se aflau în posesia Bisericii ortodoxe, legiuitorul român a considerat potrivit să adopte o lege specială care derogă de la dreptul comun. Astfel, legea specială, şi anume Decretul-lege nr. 126/1990, prevede că este de competenţa comisiilor mixte formate din reprezentanţii celor două Biserici să soluţioneze orice litigiu privind lăcaşurile de cult. Introducând o asemenea procedură derogatorie, legiuitorul a stabilit, de asemenea, criteriile care trebuie aplicate de comisiile mixte. Potrivit Guvernului, acestea trebuie să ţină seama de dorinţa majorităţii credincioşilor din fiecare comună.

53. Guvernul indică faptul că, la Sâmbăta, această comisie mixtă s-a format la 3 mai 1995 şi că a luat în considerare dorinţa majorităţii ortodoxe, care era aceea de a nu partaja folosinţa bisericii, în sensul oficierii slujbei religioase, cu credincioşii greco-catolici.

54. În continuare, Guvernul subliniază că toate deciziile unei comisii mixte sunt supuse unui control jurisdicţional. Invocând interpretarea Decretului-lege nr. 126/1990 de către Curtea Constituţională a României, Guvernul admite că respectiva competenţă a instanţelor de a se pronunţa cu privire la asemenea contestaţii era limitată la a verifica dacă au fost respectate criteriile stabilite prin lege, precum respectarea dorinţei majorităţii credincioşilor dintr-o comună.

55. Guvernul subliniază că această soluţie legislativă, care intră sub incidenţa marjei de apreciere a statului, era justificată prin faptul că, fiind vorba de un domeniu sensibil, aceasta urmărea să îndepărteze riscul de tulburări sociale în comunităţile în care convieţuiau greco-catolici şi ortodocşi. În afară de aceasta, Guvernul subliniază că înalţii reprezentanţi ai celor două culte au convenit să recurgă la calea dialogului şi să evite recurgerea la instanţe.

56. Guvernul remarcă modificările legislative aduse Decretului-lege nr. 126/1990 prin actele normative succesive şi, făcând trimitere la două cauze pendinte în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, apreciază că eficacitatea căii de atac prevăzute de Legea nr. 182/2005 trebuie dovedită prin exemple concrete de jurisprudenţă.

57. Reclamanta consideră că dispoziţiile legislative derogatorii invocate de Guvern sunt contrare convenţiei, Constituţiei României şi principiilor Codului civil în domeniu, deoarece constituie o atingere nejustificată şi disproporţionată adusă propriei esenţe a dreptului de acces la instanţă.

58. Reclamanta subliniază că anumite instanţe interne, inclusiv Curtea Supremă de Justiţie, au acordat întâietate, în faţa Decretului-lege nr. 126/1990, convenţiei şi principiilor dreptului intern, care conferă tuturor persoanelor acces la instanţă astfel încât aceasta să se pronunţe cu privire la contestaţiile privind drepturile sale civile. Reclamanta nu pretinde ca o asemenea practică să fie constantă la nivelul celor mai înalte instanţe interne. Din contră, aceasta remarcă faptul că, în multe alte cazuri, precum şi în cazul său, parohiilor uniate li s-a refuzat dreptul de acces la instanţă.

59. În ceea ce priveşte recurgerea la comisiile mixte în temeiul Decretului-lege nr. 126/1990, reclamanta consideră că, în măsura în care ar fi considerată drept o procedură prealabilă sau specială, aceasta este de natură să golească de conţinutul său dreptul de acces la instanţă. Reclamanta subliniază că fie comisiile mixte nu s-au format, fie au fost locul unor discuţii zadarnice, deoarece partea ortodoxă a refuzat de fiecare dată să înapoieze greco-catolicilor fostele lor biserici sau să împartă folosinţa acestora. Este exact ceea ce s-a întâmplat în cazul său, astfel cum reiese din procesul-verbal al singurei reuniuni a reprezentanţilor celor două culte care a avut loc la Sâmbăta la 3 mai 1995. În plus, în măsura în care deciziile lor nu pot fi contestate în faţa instanţelor ordinare decât cu privire la aplicarea formală a criteriilor stabilite la art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, acest control jurisdicţional ar fi atât de limitat încât dreptul de acces la instanţă ar fi iluzoriu.

60. De asemenea, reclamanta susţine că o asemenea limitare este nejustificată şi disproporţionată. Ea consideră că atribuirea contestaţiei sale privind drepturile sale civile şi utilizarea lăcaşului religios în sarcina unui organ supus presiunii grupului majoritar ortodox nu poate fi justificată în mod legitim prin dorinţa de a evita tulburările sociale. Într-un stat de drept, pacea socială constă în respectarea drepturilor fiecărei persoane. Potrivit reclamantei, menţinerea unei situaţii ambigue, care permite nerespectarea acestor drepturi, este aceea care este de natură să întreţină un climat de tensiune.

61. Cu privire la evoluţia legislativă în domeniu, aceasta exprimă rezerve în privinţa eficacităţii căii de atac prevăzute de Legea nr. 182/2005 şi a posibilităţii de a vedea acţiuni introduse în temeiul dreptului comun respinse ca premature, din cauză că partea respectivă nu a urmat procedura prealabilă.

 

B. Motivarea Curţii

62. Curtea reaminteşte mai întâi că art. 6 § 1 garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanţă să se pronunţe cu privire la orice contestaţie referitoare la drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil. Acesta consacră, astfel, un „drept la o instanţă”, din care dreptul la acces, şi anume dreptul de a sesiza instanţa în materie civilă, nu constituie decât un aspect [a se vedea, printre altele, Ernst şi alţii împotriva Belgiei, nr. 33400/96, pct. 48, 15 iulie 2003 şi Waite şi Kennedy împotriva Germaniei (GC), nr. 26083/94, pct. 50, CEDO 1999‑I].

63. Desigur, dreptul de acces la instanţă nu este absolut. El poate da naştere la limitări implicit admise, deoarece dispune prin însăşi natura sa o reglementare din partea statului care, pentru elaborarea acesteia, beneficiază de o anumită marjă de apreciere. Cu toate acestea, limitările aplicate nu pot restrânge accesul liber pentru un individ astfel încât dreptul să fie afectat în însăşi esenţa sa (Biserica Catolică din Caneea împotriva Greciei, 16 decembrie 1997, pct. 38, Culegere de hotărâri şi decizii 1997‑VIII). În plus, Curtea reaminteşte că o limitare a dreptului de acces la instanţă este conformă cu art. 6 § 1 numai în cazul în care aceasta urmăreşte un scop legitim şi în cazul în care există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit [a se vedea, printre altele, Prinţul Hans-Adam II de Liechtenstein împotriva Germaniei (GC), nr.42527/98, pct. 44, CEDO 2001‑VIII].

64. De asemenea, Curtea reaminteşte că nu are competenţa de a se substitui instanţelor interne. Autorităţile naţionale, în special curţile şi tribunalele, sunt cele care au, în primul rând, competenţa de a interpreta legislaţia internă (Waite şi Kennedy citată anterior, pct. 54). Rolul său se limitează la verificarea compatibilităţii cu convenţia a efectelor unei asemenea interpretări.

65. Curtea constată că acţiunea reclamantei intra sub incidenţa art. 6 § 1 din convenţie în partea sa civilă întrucât urmărea recunoaşterea dreptului său de a utiliza un imobil, un drept cu caracter patrimonial.

66. Curtea constată că, prin hotărârea sa definitivă din 12 ianuarie 1998, întemeindu-se pe art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, Curtea de Apel Oradea a respins acţiunea reclamantei pe motiv că litigiile privind un drept de proprietate sau de folosinţă a unui locaş religios nu erau de competenţa instanţelor, ci de competenţa exclusivă a comisiilor mixte. Or, Curtea apreciază că nu există nicio îndoială – şi ambele părţi sunt de acord – că respectiva comisie mixtă prevăzută la art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, formată din reprezentanţii celor două comunităţi religioase, nu poate fi considerată drept o „instanţă” în sensul art. 6 § 1.

67. Astfel cum reiese din hotărârea din 12 ianuarie 1998 a Curţii de Apel Oradea, având în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale (supra, pct. 41, 42 şi 54), şi după cum susţine Guvernul, această etapă în faţa comisiei mixte era o etapă obligatorie prealabilă sesizării instanţelor, iar competenţa acestora din urmă era limitată la a verifica respectarea dorinţei majorităţii.

68. Aceasta reaminteşte că încredinţarea către un organ care nu este jurisdicţional a sarcinii de a se pronunţa cu privire la anumite drepturi cu caracter civil nu încalcă în sine convenţia, dacă organul respectiv este supus controlului ulterior al unui organ judiciar de jurisdicţie deplină (Albert şi Le Compte împotriva Belgiei, 10 februarie 1983, pct. 29, seria A nr. 58 şi Helle împotriva Finlandei, hotărâre din 19 decembrie 1997, Culegere 1997‑VIII, p. 2926, pct. 46). Prin urmare, Curtea trebuie să verifice dacă acest grad de acces limitat la instanţă era suficient pentru a garanta reclamantei „dreptul la instanţă”, ţinând seama de principiul supremaţiei dreptului într-o societate democratică (Waite şi Kennedy citată anterior, pct. 58).

69. În ceea ce priveşte scopul urmărit de această limitare, Curtea poate admite că urmărea un scop legitim, şi anume protejarea păcii sociale.

70. În ceea ce priveşte proporţionalitatea, pentru a aprecia limitarea în litigiu adusă art. 6 § 1, Curtea va examina mai întâi incidenţa, asupra dreptului reclamantei de acces la instanţă, a caracterului obligatoriu al procedurii prealabile şi, apoi, pe aceea a domeniului de aplicare a controlului exercitat de instanţă.

71. În speţă, după cum au remarcat instanţele, reclamanta a urmat procedura prealabilă prevăzută de art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990. Astfel, cu ocazia singurei reuniuni a reprezentanţilor celor două culte care a avut loc la 3 mai 1995, aceasta a solicitat partajarea folosinţei, pentru oficierea slujbei religioase, a bisericii care îi aparţinea înainte de 1948 şi s-a lovit de un refuz al majorităţii ortodoxe. Or, Curtea constată că legea în vigoare în perioada respectivă nu reglementa nici procedura care trebuia urmată pentru convocarea unei comisii mixte, nici pe cea care trebuia urmată de o comisie pentru pronunţarea unei decizii. Nicio dispoziţie legală obligatorie nu obliga părţile să organizeze sau să participe în aceste comisii. În plus, nu era prevăzut niciun termen pentru pronunţarea unei decizii de către o comisie mixtă. Aceste lacune legislative au favorizat o procedură prealabilă dilatorie care, ţinând seama de caracterul său obligatoriu, putea bloca sine die dreptul reclamantei de acces la instanţă.

72. De asemenea, după cum admite Guvernul, controlul judiciar la care putea fi supusă orice decizie a acestei comisii era limitat la a verifica respectarea criteriilor stabilite prin lege, care vizau în principal respectarea dorinţei majorităţii. Or, potrivit Curţii, pentru ca o „instanţă” să poată decide asupra unei contestaţii privind drepturile cu caracter civil în conformitate cu art. 6 § 1, trebuie să aibă competenţa de a se concentra asupra tuturor problemelor de fapt şi de drept relevante pentru litigiul asupra căruia este sesizată [mutatis mutandisTerra Woningen B.V. împotriva Ţărilor de Jos, 17 decembrie 1996, pct. 52, Culegere de hotărâri şi decizii 1996‑VI şiCredit industrial împotriva Republicii Cehe, nr. 29010/95, pct. 68, CEDO 2003‑XI (extrase)]. Or, în speţă, instanţele interne nu erau competente pentru a se pronunţa cu privire la temeinicia unei decizii pronunţate de comisia mixtă ţinând seama în mod corespunzător de interesele şi de drepturile protejate în cauză. Prin urmare, Curtea consideră că respectivul control exercitat de o instanţă nu era suficient în sensul art. 6 § 1 din convenţie.

73. De altfel, Curtea observă că, deşi acţiunea reclamantei a fost declarată inadmisibilă de Curtea de Apel Oradea după un control limitat, alte instanţe au recurs, în timpul aceleiaşi perioade, la un control jurisdicţional plin de contestaţiile care le erau înaintate (supra, pct. 43-47). Din acest lucru se poate deduce că limitarea pe care legiuitorul a dorit să o impună dreptului de acces la instanţă pentru acest tip de litigiu nu apărea ca fiind necesară anumitor instanţe naţionale (supra, pct. 44 şi 47).

74. În cele din urmă, Curtea subliniază că art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 a fost modificat prin Ordonanţa nr. 64/2004 şi prin Legea nr. 182/2005 şi că, în prezent, este posibil să fie sesizate instanţele interne care sunt competente pentru soluţionarea litigiilor privind lăcaşurile de cult şi casele parohiale în temeiul dreptului comun (supra, pct. 39-40). Totuşi, aceste modificări legislative, care trebuie apreciate, sunt cu mult posterioare faptelor denunţate de reclamantă.

75. Potrivit Curţii, o excludere generală din competenţa instanţelor a litigiilor precum cel în speţă este în sine contrară dreptului de acces la instanţă garantat prin art. 6 din convenţie (mutatis mutandisVasilescu împotriva României, 22 mai 1998, pct. 39‑41, Culegere de hotărâri şi decizii 1998‑III). De asemenea, Curtea apreciază că sistemul de soluţionare a conflictelor prealabile, introdus prin legea specială, nu era suficient reglementat şi că respectivul control jurisdicţional privind decizia comisiei mixte nu era adecvat (a se vedea, mutatis mutandisPellegrini împotriva Italiei, nr. 30882/96, CEDO 2001‑VIII). Având în vedere aceste observaţii şi ţinând seama de principiul conform căruia convenţia nu are drept scop protejarea drepturilor teoretice sau iluzorii, ci a celor concrete şi efective (Artico împotriva Italiei, 13 mai 1980, pct. 33, seria A nr. 37), Curtea apreciază că reclamanta nu a beneficiat de un drept de acces efectiv la instanţă.

Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1 din convenţie.

 

II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 14 DIN CONVENŢIE, COROBORAT CU ART. 6.

 

Reclamanta pretinde că instanţele naţionale nu şi-au îndeplinit obligaţia de a-i asigura folosinţa fără discriminare a dreptului de acces la instanţă. Aceasta invocă art. 14 din convenţie, formulat după cum urmează: 

„Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de [...] convenţie trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.”

 

A. Argumentele părţilor

77. Guvernul subliniază că nu este posibil să se stabilească o analogie între situaţia cultului greco-catolic şi cea a celorlalte culte recunoscute în România, în măsura în care niciunul din celelalte culte nu a fost restabilit după o perioadă de interdicţie. Or, restabilirea cultului greco-catolic a fost însoţită de condiţii speciale, datorate caracterului deosebit al acestei situaţii. Potrivit Guvernului, în domeniu, statele beneficiază de o anumită marjă de apreciere pentru a stabili în ce măsură diferenţele dintre situaţii, în alte privinţe similare, justifică distincţii de tratament juridic. Acesta subliniază că procedura derogatorie în faţa comisiilor mixte nu se referă decât la anumite imobile, precum lăcaşurile de cult, şi nu se extinde la celelalte bunuri imobile ale Bisericii greco-catolice.

78. Reclamanta contestă aceste argumente, considerând că tratamentul diferit care i-a fost aplicat în ceea ce priveşte dreptul său de acces la instanţă nu este deloc justificat. Aceasta susţine nu numai că art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 este discriminatoriu faţă de cultul greco-catolic, dar şi că practica contradictorie a instanţelor naţionale este, de asemenea, discriminatorie.

 

B. Motivarea Curţii

79. Curtea reaminteşte că, prin interzicerea discriminării, art. 14 interzice tratarea în mod diferit a persoanelor care se află, în domeniu, în situaţii comparabile. Aceasta subliniază că o distincţie este discriminatorie în sensul art. 14 din convenţie dacă „îi lipseşte o justificare obiectivă şi rezonabilă”, mai exact dacă nu urmăreşte un „scop legitim” sau dacă nu există un „raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit” (Ernst şi alţii citată anterior, pct. 84).

80. Curtea observă că diferenţa de tratament care a adus atingere folosinţei de către reclamantă a dreptului său de acces la instanţă a fost motivată prin apartenenţa sa la cultul greco-catolic. Guvernul a prezentat justificări cu privire la această diferenţă de tratament întemeiată pe situaţia deosebită a cultului care fusese recunoscut din nou în 1990. Curtea observă că, la momentul respectiv, problema restituirii lăcaşurilor de cult şi a altor imobile care aparţinuseră bisericii uniate înainte de a fi interzisă se punea la o scară destul de importantă şi era o chestiune delicată din punct de vedere social (a se vedea supra, pct. 33-34).

81. Cu toate acestea, chiar dacă o asemenea justificare poate părea conformă cu cerinţele art. 14 din convenţie, este totuşi adevărat că instanţele naţionale au interpretat Decretul-lege nr. 126/1990 în mod contradictoriu, uneori refuzând, alteori acceptând să se pronunţe cu privire la litigii deduse în faţa lor de parohii greco-catolice astfel încât reclamanta a fost tratată în mod diferit în raport cu alte parohii care au avut litigii similare (a se vedea supra, pct. 43-47). Or, Guvernul nu a adus nicio justificare pentru această diferenţă de tratament [mutatis mutandisBeian împotriva României (nr. 1), nr. 30658/05, pct. 40, CEDO 2007‑XIII (extrase)].

82. Aceste elemente sunt suficiente Curţii pentru a concluziona că această diferenţă de tratament suferită de reclamantă nu se baza pe nicio justificare obiectivă şi rezonabilă, fără să fie necesar să se pronunţe cu privire la chestiunea de a şti dacă art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 este discriminatoriu faţă de cultul greco-catolic.

Prin urmare, a fost încălcat art. 14 coroborat cu art. 6 § 1 din convenţie .

 

III. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 13 DIN CONVENŢIE

 

83. Reclamanta se plânge, de asemenea, că nu există nicio instanţă naţională în faţa căreia să poată introduce în mod eficace cererea sa privind folosinţa lăcaşului de cult. Aceasta invocă art. 13 din convenţie, redactat după cum urmează:

„Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de [...] convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”

84. Guvernul contestă acest argument.

85. Curtea reaminteşte că, atunci când se ridică problema accesului la instanţă, garanţiile de la art. 13 sunt absorbite de cele de la art. 6 care sunt mai stricte (Tinnelly & Sons Ltd şi alţii şi McElduff şi alţii împotriva Regatului Unit, 10 iulie 1998, pct. 77, Culegere de hotărâri şi decizii 1998‑IV şi Ravon şi alţii împotriva Franţei, nr. 18497/03, pct. 27, 21 februarie 2008). Prin urmare, având în vedere concluziile precedente din perspectiva art. 6 § 1 din convenţie şi luând act de modificările legislative în domeniu, Curtea consideră că nu trebuie examinat separat acest capăt de cerere privind lipsa unei acţiuni efective.

 

IV. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 9 DIN CONVENŢIE ŞI A ART. 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1 LA CONVENŢIE, CONSIDERATE SEPARAT SAU COROBORAT CU ART. 14 DIN CONVENŢIE

 

86. Reclamanta pretinde că refuzul Curţii de Apel Oradea de a soluţiona litigiul privind utilizarea, în vederea oficierii slujbei religioase, a lăcaşului de cult, făcând astfel ineficace deciziile instanţelor inferioare, a adus atingere, de asemenea, libertăţii sale de religie şi dreptului său la respectarea bunurilor sale, cu încălcarea art. 9 din convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1, fiecare luat fie separat, fie coroborate cu art. 14 din convenţie.

87. Curtea observă că, astfel cum este formulat de reclamantă şi în circumstanţele speţei, conţinutul acestor capete de cerere este întemeiat în principal pe absenţa protecţiei procedurale pe care aceasta a considerat-o contrară art. 6 § 1 din convenţie (a se vedea supra, pct. 62-75). Considerând, astfel, că s-a pronunţat cu privire la problema principală ridicată de reclamantă, Curtea consideră că nu se impune o examinare separată a capetelor de cerere întemeiate pe art. 9 din convenţie şi pe art. 1 din Protocolul nr. 1, interepretate separat sau coroborate cu art. 14 (mutatis mutandisBiserica Catolică din Caneea citată anterior, pct. 50, şi Credit industrialcitată anterior, pct. 82).

 

V. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENŢIE

 

88. Art. 41 din convenţie prevede:

„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”

 

A. Prejudiciu

89. Reclamanta solicită, cu titlu de prejudiciu material, fie restituirea lăcaşului religios în litigiu, fie suma de 23 290,73 euro („EUR”) reprezentând valoarea acestuia. De asemenea, aceasta solicită 1270 EUR pentru lucrările efectuate de membrii parohiei pentru amenajarea spaţiului pus la dispoziţia lor de o şcoală în vederea oficierii slujbei religioase şi 3504 EUR reprezentând chiriile plătite de membrii parohiei pentru acest spaţiu. De asemenea, aceasta solicită 120 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.

90. Guvernul subliniază că reclamanta nu are un drept de coproprietate asupra bisericii în litigiu şi că obiectul procedurii interne se referea la folosinţa alternativă a lăcaşului religios. Prin urmare, nu ar trebui acordată nicio sumă reclamantei în schimbul bisericii. Guvernul constată că, din documentele depuse la dosar, reiese că au fost efectuate lucrări în schimbul chiriei şi nu pentru amenajarea spaţiului pus la dispoziţia enoriaşilor pentru exercitarea cultului. În ceea ce priveşte prejudiciul moral, Guvernul consideră că suma solicitată este excesivă şi că o eventuală hotărâre de condamnare ar reprezenta în sine o reparaţie suficientă a prejudiciului moral invocat.

91. Curtea subliniază că singura bază care trebuie reţinută pentru acordarea unei reparaţii echitabile constă, în speţă, în faptul că reclamanta nu a beneficiat de acces la instanţă pentru a obţine recunoaşterea dreptului său de folosinţă a lăcaşului de cult şi în faptul că refuzul Curţii de Apel Oradea de a soluţiona cauza s-a dovedit discriminatoriu. Curtea nu ar putea desigur specula asupra posibilului rezultat al procesului în caz contrar, dar nu apreciază ca lipsit de raţiune să considere că cel interesat a suferit o pierdere a unei şanse reale [Pelissier şi Sassi împotriva Franţei (GC), nr. 25444/94, pct. 80, CEDO 1999-II şi Glod împotriva României, nr. 41134/98, pct. 50, 16 septembrie 2003].

92. În ceea ce priveşte reparaţia prejudiciului moral, Curtea a hotărât deja că alt prejudiciu decât cel material poate presupune, pentru o persoană juridică, elemente mai mult sau mai puţin „obiective” şi „subiective”. Printre aceste elemente, trebuie recunoscute reputaţia entităţii juridice, dar şi incertitudinea în planificarea deciziilor care trebuie luate, tulburările cauzate în gestionarea entităţii juridice înseşi, ale căror consecinţe nu pot fi calculate exact, şi, în cele din urmă, deşi într-o măsură mai mică, angoasa şi neplăcerile încercate de membrii organelor de conducere (Parohia Greco-Catolică Sfântul Vasile Polonă împotriva României, nr. 65965/01, pct. 117, 7 aprilie 2009). În speţă, lipsa accesului la instanţă, precum şi discriminarea al cărei obiect l-a făcut, astfel, reclamanta au cauzat în mod sigur, pentru reclamantă şi reprezentanţii acesteia, neplăceri şi o incertitudine prelungită, fie şi numai cu privire la exercitarea cultului.

93. Având în vedere consideraţiile precedente şi pronunţându-se în echitate, în conformitate cu art. 41 din convenţie, Curtea acordă reclamantei 15 000 EUR pentru toate prejudiciile.

 

B. Cheltuieli de judecată

94. Reclamanta solicită rambursarea cheltuielilor de judecată în valoare de 8 462,69 EUR pe care le justifică astfel: 98 EUR reprezentând cheltuielile suportate pentru o expertiză care a stabilit valoarea bisericii în litigiu şi 8 364,69 EUR reprezentând onorariul Monicăi Macovei, sumă care trebuie plătită direct avocatei.

95. Guvernul nu se opune rambursării către reclamantă a sumelor efectiv plătite de aceasta şi în legătură cu încălcarea constatată.

96. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. Curtea ia act de faptul că, la 31 octombrie 2002, suma de 660 EUR a fost plătită primei avocate a reclamantei cu titlu de asistenţă judiciară. În speţă, ţinând seama de criteriile menţionate, de decontul detaliat al orelor lucrate care i-a fost prezentat şi de problemele pe care le-a ridicat prezenta cauză, Curtea acordă pentru cheltuielile de judecată suma de 7 700 EUR, care trebuie plătită direct doamnei M. Macovei. De asemenea, acordă suma de 98 EUR reclamantei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

 

C. Dobânzi moratorii

97. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

 

PENTRU ACESTE MOTIVE,

CURTEA,

ÎN UNANIMITATE,

 

1. Hotărăşte că a fost încălcat art. 6 § 1 din convenţie;

2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 14 din convenţie coroborat cu art. 6 § 1 din convenţie;

3. Hotărăşte că nu este necesar să se examineze capetele de cerere întemeiate pe art. 13 şi 9 din convenţie şi pe art. 1 din Protocolul nr. 1, acestea din urmă considerate separat şi coroborate cu art. 14 din convenţie;

4. Hotărăşte:

a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din convenţie, următoarele sume, care vor fi convertite în moneda naţională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii:

i. 15 000 EUR (cincisprezece mii de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit pentru toate prejudiciile, sumă ce va fi plătită reclamantei,

ii. 7 700 EUR (şapte mii şapte sute de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit de către reclamantă, pentru cheltuielile de judecată care trebuie plătite direct primei reprezentante a reclamantei, M. Macovei,

iii. 98 EUR (nouăzeci şi opt de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru cheltuielile de judecată, sumă ce va fi plătită reclamantei;

b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;

5. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 12 ianuarie 2010, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.

 

Santiago Quesada

Grefier

 

Josep Casadevall

Preşedinte

AFFAIRE PAROISSE GRECO-CATHOLIQUE SÂMBATA BIHOR c. ROUMANIE

(Requête no 48107/99)

 

ARRÊT

STRASBOURG, 12 janvier 2010

DÉFINITIF 12/04/2010

 

Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Paroisse Greco Catholique Sâmbata Bihor c. Roumanie,

La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de :

Josep Casadevall, président,

Elisabet Fura,

Corneliu Bîrsan,

Alvina Gyulumyan,

Egbert Myjer,

Luis López Guerra,

Ann Power, juges,

et de Santiago Quesada, greffier de section,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 8 décembre 2009,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date :

 

PROCÉDURE

 

1. A l’origine de l’affaire se trouve une requête (no 48107/99) dirigée contre la Roumanie et dont une paroisse sise dans cet État, la paroisse gréco catholique Sâmbata Bihor (« la requérante »), avait saisi la Commission européenne des droits de l’homme (« la Commission ») le 11 juin 1998 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

2. La requérante, qui a été admise au bénéfice de l’assistance judiciaire, a été représentée, dans un premier temps, par Me Monica Macovei, avocate à Bucarest, puis par Me Nicoleta Popescu, avocate à Bucarest. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Răzvan-Horatiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.

3. La requérante allègue en particulier une atteinte à son droit d’accès à un tribunal, en raison du refus des juridictions nationales de statuer sur son droit à utiliser un édifice de culte. Se fondant principalement sur les mêmes faits, elle se plaint également d’une atteinte à son droit de propriété et à sa liberté de religion, ainsi qu’au principe d’interdiction de discrimination.

4. La requête a été transmise à la Cour le 1er novembre 1998, date d’entrée en vigueur du Protocole no 11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole no 11).

5. Après avoir communiqué la requête au Gouvernement le 18 septembre 2001, par une décision du 25 mai 2004, la Cour a déclaré la requête recevable.

6. Tant la requérante que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article 59 § 1 du règlement).

 

EN FAIT

I. LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

 

7. La requérante est une Église catholique de rite oriental (gréco-catholique ou uniate) de la paroisse de Sâmbăta dépendant de l’archevêché roumain uniate d’Oradea.

 

A. Contexte historique

8. Jusqu’en 1948, coexistaient à Sâmbăta deux communautés chrétiennes, l’une uniate et l’autre orthodoxe. Chacune avait sa propre église.

9. Par le décret no 358/1948, le culte uniate fut considéré comme dissous et ses pratiquants furent obligés de s’affilier au culte orthodoxe. Les biens appartenant à cette Eglise furent transférés à l’Église orthodoxe en vertu du décret no 177/1948 qui prévoyait que, si la majorité des paroissiens d’un culte devenaient membres d’une autre Église, les biens ayant appartenu au culte abandonné seraient transférés dans le patrimoine du culte qui les avait accueillis.

10. Le 27 octobre 1948, le prêtre uniate de Sâmbăta fut obligé de mettre l’église où il célébrait l’office à la disposition des orthodoxes. Le 22 novembre 1948, il fut forcé de quitter la maison paroissiale et y laissa tous ses biens, y compris les meubles, les vêtements sacerdotaux et la bibliothèque.

 

B. Les démarches gracieuses de la requérante en vue de récupérer l’usage pour le service religieux de l’église qui lui avait appartenu jusqu’en 1948

11. Après la chute du régime totalitaire en décembre 1989, le décret no 358/1948 fut abrogé par le décret-loi no 9/1989. Le culte uniate fut reconnu officiellement par le décret-loi no 126/1990. En ce qui concerne la situation juridique des biens ayant appartenu aux paroisses gréco catholiques, le décret-loi no 126/1990 prévoyait que celle-ci devait être tranchée par des commissions mixtes constituées de représentants des deux cultes, uniate et orthodoxe. Ces dernières devaient prendre en compte la volonté des croyants de chaque communauté.

12. D’après une attestation délivrée en 1996 par le service départemental de statistique de Bihor, 27,8 % des habitants de la commune de Sâmbăta se déclarèrent fidèles de l’Église gréco catholique lors du recensement de 1991.

13. La requérante entama des démarches gracieuses en vue de récupérer l’usage, pour le service religieux, de l’église qui lui avait appartenu jusqu’en 1948.

14. Les représentants des gréco catholiques et des orthodoxes de la commune de Sâmbăta se réunirent le 3 mai 1995. Ainsi qu’il ressort du procès-verbal établi à cette date, le but de cette réunion était la formation d’une commission mixte. La tâche qui devait lui être assignée consistait à fixer l’horaire du service religieux, afin qu’il puisse être célébré par chacun des deux cultes, alternativement, dans l’église qui avait appartenu aux gréco catholiques avant 1948.

15. Les représentants du culte orthodoxe s’opposèrent à cette proposition, affirmant que l’édifice religieux était la propriété de l’Église orthodoxe depuis des années. Ils faisaient valoir que les gréco catholiques utilisaient une salle de classe pour leurs offices et qu’ils se construiraient une église s’ils en avaient besoin.

16. Lors de cette rencontre, les représentants orthodoxes refusèrent la proposition des gréco-catholiques de tenir une nouvelle réunion.

 

C. L’action en justice de la requérante

17. En 1996, la requérante introduisit une action devant le tribunal de première instance de Beiuş. Elle demandait au tribunal d’ordonner à la paroisse orthodoxe de Sâmbăta de lui permettre de célébrer le service religieux dans l’église qui lui avait appartenu jusqu’en 1948. La requérante faisait valoir qu’elle s’était adressée à plusieurs reprises aux représentants de l’Église orthodoxe afin de constituer une commission mixte, conformément au décret-loi no 126/1990, mais que ses démarches étaient restées sans résultat. Elle alléguait avoir formé une contestation auprès de la commission mixte supérieure, constituée au niveau des deux archevêchés, uniate et orthodoxe, mais sans avoir jamais reçu de réponse.

18. Par une décision du 24 octobre 1996, le tribunal de première instance de Beiuş accueillit l’action de la requérante. Le tribunal considéra d’abord que le refus de la partie défenderesse de répondre à la demande de la requérante était abusif. Il constata ensuite que, selon le recensement de 1991, 27,8 % de la population de Sâmbăta étaient affiliée au culte uniate et jugea que, compte tenu du fait qu’il n’y avait pas à Sâmbăta d’édifice de culte pour les uniates, le refus de l’Église orthodoxe de permettre à ces derniers de célébrer l’office dans une des deux églises du village était également abusif.

19. Le tribunal tint également compte du décret no 177/1948, toujours en vigueur, selon lequel lorsque plus de 10 % des pratiquants d’un culte le quittent pour un autre, un pourcentage égal du patrimoine du culte qui a été abandonné est transféré à l’autre culte. Le tribunal poursuivait ainsi :

« Par conséquent, 27,8 % du patrimoine du culte orthodoxe a été transféré en 1990 dans le patrimoine de l’Église uniate, lorsque celle-ci s’est constituée. Dès lors, nous sommes en présence d’une situation de copropriété sur l’église paroissiale (...) des deux cultes religieux de Sâmbăta (...).

Il s’ensuit que les agissements constituant actes de possession ou d’usage du bien en cause peuvent être accomplis par chacun des copropriétaires simultanément et en concurrence avec les autres et que chacun doit exercer son droit sans porter atteinte au droit d’autrui. »

20. Le tribunal ordonna par conséquent à la partie défenderesse de permettre à la requérante de célébrer l’office dans l’église réclamée et établit un horaire alternatif selon le principe de l’équité.

21. La paroisse orthodoxe de Sâmbăta forma un appel contre le jugement du 24 octobre 1996, qui fut rejeté par le tribunal départemental de Bihor le 6 mai 1997. Le tribunal ajouta des motifs supplémentaires par rapport à ceux développés par le tribunal de première instance et nota qu’une pratique judiciaire s’était généralisée consistant à reconnaître la légitimité des droits des pratiquants du culte uniate et que, jusqu’à la réglementation de la situation par voie législative, une utilisation en commun des édifices religieux par les deux cultes s’imposait.

22. La paroisse orthodoxe de Sâmbăta saisit la cour d’appel d’Oradea d’un recours contre la décision du 6 mai 1997.

23. Elle saisit également la cour d’appel d’une demande de suspension de l’exécution forcée de la décision du 6 mai 1997. Par jugement avant dire droit du 20 mai 1997, la cour d’appel ordonna la suspension de l’exécution jusqu’à ce qu’elle se prononce sur le recours formé contre ladite décision.

24. Par un arrêt du 12 janvier 1998, la cour d’appel d’Oradea fit droit au recours et déclara irrecevable la demande de la requérante. La cour d’appel jugea que le décret-loi no 126/1990 était une loi spéciale qui dérogeait au code civil. Selon ce décret-loi, les litiges portant sur un droit de propriété ou d’usage des édifices religieux échappaient à la compétence des tribunaux, de tels litiges étant de la compétence exclusive des commissions mixtes constituées en vertu de ce décret.

 

D. L’évolution ultérieure de la situation

25. Le 3 février 2002, la requérante informa la Cour que les croyants gréco catholiques de la commune de Sâmbăta avaient fait construire une nouvelle église pour leur usage par leurs propres moyens, sans l’aide des orthodoxes ou de l’État. Elle affirme que le recensement de 2002 montre que 34 % des habitants de la commune se déclarent gréco catholiques.

 

E. Contexte général des démarches et manifestations des fidèles des cultes uniates et orthodoxe en ce qui concerne les édifices religieux

26. Après 1990, les fidèles du culte gréco catholique habitants des communes sises dans plusieurs départements de la région occidentale de la Roumanie, tels que Bihor, Cluj, Alba, Mureş, Bistriţa-Năsăud, Sibiu, tentèrent de recouvrer, soit la propriété et la possession exclusives des églises qui leur avaient appartenu avant 1948, soit l’usage partagé de ces églises, alternativement avec le culte orthodoxe. Les paroisses uniates entamèrent, comme la requérante, des démarches gracieuses, en vertu du décret-loi no 126/1990, mais également des actions en justice en vertu du droit commun.

27. Pour ce qui est des démarches gracieuses auprès des représentants de l’Église orthodoxe qui occupaient lesdites églises, elles restèrent parfois sans résultat, surtout dans les communes où les fidèles orthodoxes étaient majoritaires.

28. Les représentants des deux cultes au plus haut niveau se réunirent plusieurs fois pour discuter de ces problèmes. Les six premières rencontres eurent lieu les 28 octobre 1998, 29 janvier, 10 juin et 4 novembre 1999 et les 28 septembre 2000 et 27 septembre 2001.

29. Le communiqué adopté lors de la réunion du 29 janvier 1999 entre des délégations orthodoxe et gréco-catholique notait que la partie orthodoxe insistait pour que les gréco catholiques renoncent aux actions en justice et que le dialogue sur les possibilités de restitution des édifices du culte continue au niveau local. Le texte du communiqué était ainsi libellé, dans ses parties pertinentes :

« La deuxième réunion des commissions de dialogue s’est déroulée dans un climat d’ouverture, de fraternité et de sincérité. Nous nous félicitons des résultats et des progrès accomplis par la voie du dialogue.

1. Nous réaffirmons les principes du dialogue établis lors de la première réunion qui s’est déroulée le 28 octobre 1998 à Bucarest, à savoir :

- renoncer à l’occupation par la force des édifices du culte ;

- renoncer aux actions juridiques et législatives ;

- renoncer à toute forme de prosélytisme ;

- établir par la voie du dialogue l’usage des édifices du culte.

2. Compte tenu du fait que la partie orthodoxe a conditionné l’invitation faite par le saint-synode de l’Église orthodoxe roumaine à Sa Sainteté Jean-Paul II de visiter la Roumanie au renoncement à toutes les actions en justice introduites jusqu’au 22 février 1999, la partie gréco catholique propose d’aborder en priorité le règlement des différends qui ont mené auxdites actions judiciaires. Nous espérons que cette divergence de vues sera résolue ultérieurement.

3. Compte tenu du fait que la plupart des anciennes églises gréco catholiques sont fréquentées par les anciens fidèles gréco-catholiques qui aujourd’hui sont et se déclarent orthodoxes, mais aussi qu’il y a encore des communautés gréco catholiques minoritaires qui ne disposent pas d’édifice de culte :

a) la partie orthodoxe s’engage à reconnaître de facto que plus d’une centaine d’édifices du culte qui étaient avant 1989 en possession des communautés orthodoxes, mais sont à présent utilisés par les gréco catholiques, resteront en la possession de ces derniers, quelle que soit la modalité par laquelle ces édifices ont été récupérés ; ceux-ci ne seront pas revendiqués par les orthodoxes ;

b) les commissions mixtes locales continueront les négociations afin que dans les communes où il y a une paroisse gréco-catholique et où plusieurs édifices du culte sont en la possession de la majorité orthodoxe, cette dernière analyse la possibilité d’offrir à la paroisse gréco-catholique un de ces édifices, avec le consentement du prêtre et des fidèles orthodoxes de la commune (...) »

30. Le communiqué adopté le 4 novembre 1999, lors de la quatrième réunion des délégations orthodoxe et gréco catholique, notait des progrès modestes dans le règlement des différends patrimoniaux. Il était envisagé de donner priorité aux règlements amiables au lieu de recourir à des actions judiciaires. Les représentants des deux cultes étaient de part et d’autre disposés à ce que les fidèles de chaque culte aident autant que possible les autres à se faire construire des églises. Les prétentions avancées par les gréco catholiques concernant la restitution de leurs anciennes églises dans les communes où il y avait deux églises, et le partage de l’usage de l’église là où il n’y avait qu’une seule, ne furent pas acceptées par les orthodoxes.

31. Par une lettre du 12 février 2002 adressée au ministre de la Justice, le patriarche de l’Église orthodoxe roumaine, rappelant les principes de l’autonomie de l’Église et du dialogue œcuménique entre les cultes catholique oriental et orthodoxe, fit valoir que les commissions mixtes établies en vertu du décret-loi no 126/1990 étaient les seules autorités compétentes pour connaître des différends entre des deux cultes relatifs à la propriété ou à l’usage des édifices religieux. Il fit part de sa préoccupation quant à la pratique de certains tribunaux de juger de tels litiges selon le droit commun.

32. Le 26 février 2004, l’archevêché de Transylvanie (Mitropolia Ardealului) rendit une décision par laquelle il demanda à l’église uniate de choisir entre « le dialogue et la justice » : si la voie du dialogue était choisie, les parties devaient s’engager à retirer immédiatement toutes les actions engagées devant les juridictions nationales. Le 26 mai 2004, les participants à la conférence épiscopale répondirent qu’ils souhaitaient continuer le dialogue.

33. Des tensions entre des fidèles des deux cultes furent également enregistrées. Ainsi qu’il ressort du communiqué de presse du 16 mars 2002 adopté par l’Église métropolitaine roumaine unie à Rome (gréco catholique) dans la nuit du 15 au 16 mars 2002, le prêtre gréco-catholique d’Ocna Mureş ainsi qu’un groupe de fidèles furent expulsés de force de l’église par des fidèles orthodoxes accompagnés par le prêtre orthodoxe. Les autorités intervinrent afin d’éloigner toutes les personnes impliquées dans l’incident, mais remirent l’édifice religieux entre les mains des orthodoxes alors que, depuis le 7 février 2002, l’église avait été attribuée en possession aux gréco catholiques, en vertu d’une décision de la cour d’appel d’Alba-Iulia.

34. D’autres incidents similaires furent également mentionnés dans la presse.

 

II. LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

 

A. La Constitution

35. L’article pertinent de la Constitution se lit ainsi :

Article 21

« 1) Toute personne peut s’adresser à la justice pour la protection de ses droits, de ses libertés et de ses intérêts légitimes.

2) Aucune loi ne peut restreindre l’exercice de ce droit. »

 

B. Le décret no 177/1948 pour le régime général des cultes religieux

36. Ce décret a été publié au Journal Officiel no 178 du 4 août 1948. Son texte a été rectifié et publié de nouveau au Journal Officiel no 204 du 3 septembre 1948. Il est ainsi rédigé dans ses parties pertinentes :

Article 37

« 1) Si au moins 10 % des croyants affiliés à un culte le quittent pour un autre culte, la communauté religieuse du culte qui a été quitté perd de plein droit une partie de son patrimoine proportionnellement au nombre des croyants qui l’a quittée. Cette partie est transférée, toujours de plein droit, dans le patrimoine de la communauté locale du nouveau culte adopté par les croyants. »

37. Ce décret a été abrogé le 11 janvier 2007 par la loi no 489/2006 sur la liberté de la religion et le régime général des cultes, publiée au Journal officiel no 11 du 8 janvier 2007.

 

C. Le décret-loi no 126/1990 sur certaines mesures relatives à l’Église roumaine unie à Rome (gréco-catholique) et ses modifications successives

38. Ce décret a été publié au Journal Officiel no 54 du 25 avril 1990. Il est ainsi libellé, dans ses parties pertinentes :

Article 1

« 1) A la suite de l’abrogation du décret no 358/1948 par le décret-loi no 9 du 31 décembre 1989, l’Église roumaine unie à Rome est reconnue officiellement (...) »

Article 3

« La situation juridique des édifices religieux et des maisons paroissiales qui ont appartenu à l’Église uniate et que l’Église orthodoxe roumaine s’est appropriés sera déterminée par une commission mixte, formée des représentants du clergé de chacun des deux cultes religieux, qui prendra en compte la volonté des croyants des communautés détenant ces biens. »

39. L’article 3 du décret-loi susmentionné a été complété par l’ordonnance du Gouvernement no 64/2004 du 13 août 2004 (« l’ordonnance no 64/2004 »), qui a ajouté un deuxième paragraphe, ainsi libellé :

« Au cas où les représentants cléricaux des deux cultes religieux ne trouvent pas un accord au sein de la commission mixte prévue à l’article 1er, la partie intéressée peut introduire une action en justice en vertu du droit commun. »

40. La loi no 182/2005 du 13 juin 2005 (« la loi no 182/2005 »), qui a approuvé l’ordonnance no 64/2004, publiée au Journal officiel du 14 juin 2005, a modifié le deuxième alinéa de l’article 3 et a ajouté deux autres, ainsi rédigés :

« La partie intéressée convoquera l’autre partie, en lui communiquant par écrit ses prétentions et en lui fournissant les preuves sur lesquelles elle fonde ses prétentions. La convocation sera faite par lettre recommandée avec avis de réception ou par la remise des lettres en mains propres. La date de la convocation de la commission mixte ne sera fixée qu’après trente jours après la date de réception des documents. La commission sera constituée de trois représentants de chaque culte. Si le jour de la convocation, la commission ne se réunit pas ou si elle n’arrive à aucun résultat ou si la décision mécontente l’une des parties, la partie intéressée peut introduire une action en justice sur le droit commun.

L’action sera examinée par les tribunaux.

L’action sera exemptée de la taxe judiciaire. »

 

D. La jurisprudence de la Cour constitutionnelle

41. La décision no 127 du 16 novembre 1994 de la Cour constitutionnelle, publiée au Journal Officiel no 66 du 11 avril 1995, dispose que :

« L’article 3 du décret-loi no 126/1990 régit la modalité de règlement de la situation juridique des édifices du culte (...) en litige. Il n’empêche pas pourtant les parties, c’est-à-dire les cultes, de saisir les juridictions ordinaires. (...) Les cultes peuvent également agir en justice (...) mais uniquement après l’épuisement de la procédure prévue par l’article 3 dudit décret (...). »

42. La décision no 49 du 19 mai 1995 de la Cour constitutionnelle, publiée au Journal Officiel no 224 du 29 septembre 1995, est ainsi libellée dans ses parties pertinentes :

« (...) La Cour constitutionnelle a été auparavant invitée à se prononcer sur l’exception d’inconstitutionnalité (excepţie de neconstituţionalitate) des dispositions de l’article 3 du décret-loi no 126/1990 (...)

La Cour constitutionnelle a jugé que l’article 3 du décret-loi no 126/1990 était conforme à la Constitution pour les motifs suivants :

– [...] la procédure instituée par l’article 3 du décret-loi no 126/1990 n’enfreint pas le principe du libre accès à la justice prévu par l’article 21 de la Constitution, car elle a un caractère préalable à un éventuel procès qui pourrait résulter de la méconnaissance des règles établies, comme la méconnaissance du choix de la majorité des paroissiens ;

– l’exigence d’une telle procédure préalable à la procédure judiciaire n’est pas inconstitutionnelle, car elle a pour but d’éviter l’encombrement des tribunaux par des litiges qui pourraient être tranchés à l’amiable, mais aussi de préserver l’intérêt des parties à voir leur différend tranché avec célérité. (...)

Par conséquent, il faut suivre en premier lieu les dispositions de l’article 3 du décret-loi no 126/1990 (...) ».

 

E. La jurisprudence de la Cour suprême de justice et de certaines cours d’appel

43. Selon l’arrêt de la Cour suprême de justice du 22 mars 1996, les tribunaux ne sauraient se prononcer sur l’utilisation d’un édifice religieux sans outrepasser les compétences du pouvoir judiciaire, et les décisions ainsi rendues sont nulles.

44. Dans un arrêt du 17 février 1999, la Cour suprême de justice a marqué un revirement de jurisprudence par rapport à sa décision du 22 mars 1996. Elle a rejeté, pour les motifs suivants, le recours en annulation formé par le procureur général contre une décision définitive ayant donné gain de cause à une paroisse uniate dans son action en revendication :

« En vertu de l’article 3 du [décret-loi no 126/1990], la situation juridique des édifices du culte et des maisons paroissiales qui ont appartenu à l’Église roumaine uniate et que l’Église orthodoxe roumaine s’est appropriés, sera déterminée par une commission mixte, formée des représentants du clergé de chacun des deux cultes religieux. Cette commission prendra en compte la volonté des paroissiens du culte détenant ces biens.

(...) [L]e décret-loi no 126 du 24 avril 1990 contient des dispositions légales promulguées antérieurement à la Constitution, alors que le présent litige s’est déroulé sous l’empire des dispositions de la Constitution. Il est vrai que (...) dans certains départements, les commissions mixtes auxquelles ledit texte fait référence se sont constituées mais il est également vrai qu’une telle commission ne s’est pas constituée à Sibiu.

Cependant, le fait qu’une telle commission ne se soit pas constituée ne peut pas empêcher le libre accès de la requérante à la justice, car cela serait contraire au principe consacré par l’article 21 de la Constitution selon lequel toute personne peut s’adresser à la justice pour la protection de ses droits, de ses libertés et de ses intérêts légitimes et qu’aucune loi ne peut restreindre l’exercice de ce droit.

Dans ce but (...) l’article 3 du code civil dispose que le juge qui refuserait de statuer au motif que la loi ne prévoit pas ce cas de figure ou qu’elle n’est pas claire ou est insuffisante, pourrait être poursuivi pour déni de justice.

(...) [C]e droit fondamental d’une personne de s’adresser à la justice est également consacré dans les traités internationaux que la Roumanie a ratifiés.

Ainsi, l’article 6 de la Convention européenne des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (...) prévoit que toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue, [équitablement], publiquement et dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera soit des contestations sur ses droits ou obligations de caractère civil, soit du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.

L’article 13 de la même Convention énonce également que toute personne dont les droits et libertés prévus par ladite Convention ont été violés a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une juridiction nationale (...). Par ailleurs, l’article 1 du Premier Protocole additionnel à cette Convention (...) prévoit que toute personne a le droit au respect de ses biens et que nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par les lois et les principes généraux du droit international.

Partant, [la Cour] constate que les tribunaux n’ont pas outrepassé leurs compétences par les décisions attaquées. (...) »

45. Dans un arrêt définitif du 20 février 1998, la cour d’appel de Bucarest a considéré que l’article 3 du décret-loi no 126/1990 n’était pas applicable lorsqu’il s’agissait d’une action en expulsion régie par le droit commun. La cour d’appel a jugé que :

« (...) compte tenu du fait que l’édifice du culte appartient aux croyants qui ont contribué à son acquisition et à leurs successeurs, la requérante a le droit de demander l’expulsion de la partie défenderesse en vertu de l’article 480 du code civil. Le problème de la reconstitution du droit de propriété et celui de l’attribution en propriété en fonction du nombre des fidèles d’un culte ne sont pas pertinents. »

46. Dans un arrêt définitif du 9 mars 2001, la cour d’appel de Bucarest a considéré qu’il revenait aux tribunaux ordinaires de statuer selon le droit commun, sur une action en revendication tendant à faire valoir un droit de propriété existant et non à se voir attribuer en propriété un bien. L’exercice d’une telle action ne pourrait pas être subordonné à l’accomplissement d’une procédure préalable obligatoire.

47. La cour d’appel d’Oradea a considéré par ailleurs dans son arrêt définitif du 22 avril 1999 que :

« Le problème qui se pose est celui de savoir si, étant donné que [le décret-loi no 126/1990] prévoit que la situation juridique des édifices du culte sera établie par une commission mixte formée de représentants des deux cultes, il est encore possible de saisir les tribunaux ordinaires de litiges concernant ces immeubles.

La cour considère que [le tribunal] a estimé de façon erronée que les dispositions dudit décret ne permettaient pas aux juridictions ordinaires de trancher de tels litiges portés devant elles. Cet acte normatif a été adopté afin de rendre possible le règlement amiable des revendications nées naturellement après le rétablissement de la liberté de religion. C’est un acte normatif ayant valeur de recommandation qui n’empêche pas l’application de la loi civile générale en matière d’acquisition et de perte du droit de propriété.

Les commissions mixtes intercléricales n’ont pas un caractère juridictionnel et n’ont pas été investies du pouvoir de trancher les différends apparus. C’est ce qui ressort également du document intitulé « déclaration appel » qui recommande aux deux Églises de parvenir à une entente pour ne pas avoir recours à la loi.

(...)

[La cour] note également que, pendant les huit ans écoulés depuis l’entrée en vigueur du décret-loi no 126/1990, la requérante a initié diverses démarches auprès de la commission mixte en vue du règlement du litige portant sur la revendication de l’immeuble en cause, mais aucun indice ne montre que la commission a tranché ou a eu l’intention de trancher ce différend. Dès lors, une action en justice s’imposait et en est d’autant plus justifiée. »

48. Saisie d’une action fondée sur le deuxième alinéa de l’article 3 du décret-loi no 126/1990 introduit par l’ordonnance no 64/2004, en constatation de la nullité d’une expropriation et en restitution d’une église ayant appartenu au culte religieux uniate, par un arrêt définitif du 24 novembre 2004, après avoir constaté que malgré les diligences des représentants de l’église gréco-catholique, les commissions mixtes ne s’étaient pas constituées, la Haute Cour de cassation et de justice a jugé que l’action en justice était recevable et non pas prématurée.

49. Lors d’une procédure engagée par une paroisse orthodoxe en délimitation topographique d’une église uniate et d’un autre immeuble et qui visait des circonstances similaires à celles de la présente affaire, la paroisse gréco catholique intéressée a fait une demande d’intervention en demandant d’annulation de l’inscription du livre foncier du droit de propriété de l’État sur l’église et sa restitution. Par un arrêt du 20 janvier 2006, se fondant sur l’ordonnance no 64/2004, la cour d’appel de Timişoara a rejeté la demande d’intervention comme prématurée.

 

EN DROIT

I. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

 

50. La requérante allègue qu’elle a été privée de son droit d’accès à un tribunal du fait que la cour d’appel s’est déclarée incompétente pour connaître du litige qui l’opposait à l’Église orthodoxe et qui portait sur l’usage partagé de l’édifice du culte. Elle invoque l’article 6 § 1 de la Convention, qui se lit ainsi dans ses parties pertinentes :

« Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »

 

A. Les arguments des parties

51. Le Gouvernement soutient que la requérante ne s’est pas vu nier son droit d’accès à un tribunal, mais qu’en vertu de la loi interne, ce droit a subi des limitations justifiées par la nature du litige.

52. Il fait valoir que, pour ce qui est des litiges entre les deux Églises, uniate et orthodoxe, relatifs aux édifices du culte et aux maisons paroissiales qui appartenaient aux gréco catholiques avant 1948 et qui, depuis lors, étaient en possession de l’Église orthodoxe, le législateur roumain a entendu adopter une réglementation spéciale dérogatoire au droit commun. Ainsi, la loi spéciale, c’est-à-dire le décret-loi no 126/1990, prévoit qu’il appartient aux commissions mixtes formées par les représentants des deux Églises de trancher tout litige relatif aux édifices du culte. En instituant une telle procédure dérogatoire, le législateur a également établi les critères qui doivent être appliqués par les commissions mixtes. Selon le Gouvernement, celles-ci doivent tenir compte de la volonté de la majorité des croyants de chaque commune.

53. Le Gouvernement indique qu’à Sâmbăta, cette commission mixte s’est constituée le 3 mai 1995 et qu’elle a pris en compte la volonté de la majorité orthodoxe, qui était de ne pas partager l’usage de l’église aux fins de l’office religieux avec les fidèles gréco catholiques.

54. Le Gouvernement fait ensuite valoir que toute décision d’une commission mixte est soumise à un contrôle juridictionnel. Invoquant l’interprétation du décret-loi no 126/1990 par la Cour constitutionnelle roumaine, le Gouvernement admet que la compétence des tribunaux pour connaître de telles contestations était limitée à vérifier si les critères établis par la loi, tels que le respect de la volonté de la majorité des croyants d’une commune, avaient été respectés.

55. Le Gouvernement fait valoir que cette solution législative, qui relève de la marge d’appréciation de l’État, était justifiée par le fait que, s’agissant d’un domaine sensible, elle visait à écarter le risque de troubles sociaux dans les communautés où des gréco catholiques et des orthodoxes cohabitaient. Par ailleurs, le Gouvernement souligne que les hauts représentants des deux cultes sont convenus de privilégier la voie du dialogue et d’éviter le recours aux tribunaux.

56. Le Gouvernement note les changements législatifs apportés au décret-loi no 126/1990 par les actes normatifs successifs et, en renvoyant à deux affaires pendantes devant la Haute Cour de cassation et de justice, il estime que l’efficacité de la voie de recours prévue par la loi no 182/2005 doit être prouvée par des exemples concrets de jurisprudence.

57. La requérante considère que les dispositions législatives dérogatoires invoquées par le Gouvernement sont contraires à la Convention, à la Constitution de la Roumanie et aux principes du code civil en la matière, car elles constituent une atteinte injustifiée et disproportionnée à la substance même du droit d’accès à un tribunal.

58. La requérante souligne que certaines juridictions internes, y compris la Cour suprême de justice, ont fait prévaloir, sur le décret-loi no 126/1990, la Convention et les principes du droit interne, qui donnent à toute personne accès à un tribunal afin qu’il statue sur des contestations relatives à ses droits civils. La requérante ne prétend pas qu’une telle pratique soit constante au niveau des plus hautes juridictions internes. Au contraire, elle fait remarquer que, dans beaucoup d’autres cas, comme en ce qui la concerne, les paroisses uniates se sont vu refuser le droit d’accès à un tribunal.

59. Pour ce qui est du recours aux commissions mixtes en vertu du décret-loi no 126/1990, la requérante estime que, dans la mesure où il serait considéré comme une procédure préalable ou spéciale, elle est de nature à vider de son contenu le droit d’accès à un tribunal. Elle fait valoir que, soit les commissions mixtes ne se sont pas constituées, soit elles ont été le théâtre de discussions stériles, la partie orthodoxe refusant à chaque fois de rendre aux gréco catholiques leurs anciennes églises ou d’en partager l’usage. C’est précisément ce qui s’est passé dans son cas, ainsi qu’il ressort du procès-verbal de la seule réunion des représentants des deux cultes qui a eu lieu à Sâmbăta le 3 mai 1995. En outre, dans la mesure où leurs décisions ne peuvent être contestées devant les tribunaux ordinaires que sur l’application formelle des critères établis par l’article 3 du décret-loi no 126/1990, ce contrôle juridictionnel serait si limité que le droit d’accès à un tribunal est illusoire.

60. La requérante soutient également qu’une telle limitation est injustifiée et disproportionnée. Elle considère que le fait de remettre sa contestation relative à ses droits civils et à l’usage de l’édifice religieux entre les mains d’un organe soumis à la pression du groupe majoritaire orthodoxe ne peut pas être légitimement justifié par la volonté d’éviter des troubles sociaux. Dans un État de droit, la paix sociale repose sur le respect des droits de chacun. Selon elle, c’est le maintien d’une situation ambiguë, autorisant la méconnaissance de ces droits, qui est de nature à entretenir un climat de tension.

61. Concernant l’évolution législative en la matière, elle formule des réserves quant à l’efficacité de la voie de recours prévue par la loi no 182/2005 et à la possibilité de voir des actions introduites en vertu de droit commun rejetées comme prématurées, faute pour la partie intéressée d’avoir suivi la procédure préalable.

 

B. L’appréciation de la Cour

62. La Cour rappelle d’emblée que l’article 6 § 1 garantit à chacun le droit à ce qu’un tribunal connaisse de toute contestation relative à ses droits et obligations de caractère civil. Il consacre de la sorte un « droit à un tribunal », dont le droit d’accès, à savoir le droit de saisir le tribunal en matière civile, ne constitue qu’un aspect (voir, parmi d’autres, Ernst et autres c. Belgique, no 33400/96, § 48, 15 juillet 2003 et Waite et Kennedy c. Allemagne [GC], no 26083/94, § 50, CEDH 1999‑I).

63. Certes, le droit d’accès à un tribunal n’est pas absolu. Il peut donner lieu à des limitations implicitement admises car il appelle de par sa nature même une réglementation par l’État, qui, pour l’élaborer, jouit d’une certaine marge d’appréciation. Néanmoins, les limitations appliquées ne sauraient restreindre l’accès ouvert à l’individu d’une manière ou à un point tels que le droit s’en trouve atteint dans sa substance même (Église catholique de La Canée c. Grèce, 16 décembre 1997, § 38, Recueil des arrêts et décisions 1997‑VIII). En outre, la Cour rappelle qu’une limitation au droit d’accès à un tribunal ne se concilie avec l’article 6 § 1 que si elle poursuit un but légitime et s’il existe un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé (voir, parmi d’autres, Prince Hans-Adam II de Liechtenstein c. Allemagne [GC], no 42527/98, § 44, CEDH 2001‑VIII).

64. La Cour rappelle également qu’elle n’a pas pour tâche de se substituer aux juridictions internes. C’est au premier chef aux autorités nationales, notamment aux cours et tribunaux, qu’il incombe d’interpréter la législation interne (Waite et Kennedy précité, § 54). Son rôle se limite à vérifier la compatibilité avec la Convention des effets de pareille interprétation.

65. La Cour note que l’action de la requérante relevait de l’article 6 § 1 de la Convention dans sa branche civile dès lors qu’elle visait à faire reconnaître son droit d’utiliser un immeuble, droit de caractère patrimonial.

66. La Cour constate que par son arrêt définitif du 12 janvier 1998, se fondant sur l’article 3 du décret-loi no 126/1990, la cour d’appel d’Oradea a rejeté l’action de la requérante au motif que les litiges portant sur un droit de propriété ou d’usage d’un édifice religieux échappaient à la compétence des tribunaux et étaient de la compétence exclusive des commissions mixtes. Or, la Cour estime qu’il ne fait aucun doute – et aucune des parties n’en disconvient – que la commission mixte prévue par l’article 3 du décret-loi no 126/1990 formée des représentants des deux communautés religieuses ne peut passer pour un « tribunal » au sens de l’article 6 § 1.

67. Ainsi qu’il ressort de l’arrêt du 12 janvier 1998 de la cour d’appel d’Oradea à la lumière de la jurisprudence de la Cour constitutionnelle (paragraphes 41, 42 et 54 ci-dessus), et comme le soutient le Gouvernement, cette étape devant la commission mixte était un préalable obligatoire à la saisine des tribunaux et la compétence de ces derniers était limitée à la vérification du respect de la volonté de la majorité.

68. Elle rappelle que le fait de confier à un organe non-juridictionnel le soin de statuer sur certains droits de caractère civil, n’enfreint pas en soi la Convention, si ledit organe subit le contrôle ultérieur d’un organe judiciaire de pleine juridiction (Albert et Le Compte c. Belgique, 10 février 1983, § 29, série A no 58 et Helle c. Finlande, arrêt du 19 décembre 1997, Recueil 1997‑VIII, p. 2926, § 46). Dès lors, la Cour doit vérifier si ce degré d’accès limité à un tribunal suffisait pour assurer à la requérante le « droit à un tribunal », eu égard au principe de la prééminence du droit dans une société démocratique (Waite et Kennedy précité, § 58).

69. Pour ce qui est du but poursuivi par cette limitation, la Cour peut admettre qu’elle poursuivait un but légitime, à savoir la protection de la paix sociale.

70. Quant à la proportionnalité, afin d’apprécier la limitation litigieuse apportée à l’article 6 § 1, la Cour examinera d’abord l’incidence, sur le droit de la requérante d’accès à un tribunal, du caractère obligatoire de la procédure préalable et, ensuite, celle de la portée du contrôle exercé par le tribunal.

71. En l’espèce, comme les tribunaux l’ont fait remarquer, la requérante a suivi la procédure préalable prévue par l’article 3 du décret-loi no 126/1990. Ainsi, lors de la seule réunion des représentants des deux cultes qui a eu lieu le 3 mai 1995, elle a demandé à partager l’usage, pour l’office religieux, de l’église qui lui appartenait avant 1948 et s’est heurtée à un refus de la majorité orthodoxe. Or, la Cour constate que la loi en vigueur à l’époque des faits ne réglementait ni la procédure à suivre afin de convoquer une commission mixte, ni celle à suivre par une commission pour rendre une décision. Aucune disposition légale contraignante n’obligeait les parties à organiser ou à participer à ces commissions. Qui plus est, aucun délai n’était prévu pour qu’une commission mixte rende une décision. Ces lacunes législatives ont favorisé une procédure préalable dilatoire qui, compte tenu de son caractère obligatoire, pouvait bloquer sine die le droit de la requérante d’accès à un tribunal.

72. En outre, comme le reconnaît le Gouvernement, le contrôle judiciaire auquel toute décision de cette commission pouvait être soumise était limité à la vérification du respect des critères établis par la loi, dont le principal était le respect de la volonté de la majorité. Or, de l’avis de la Cour, pour qu’un « tribunal » puisse décider d’une contestation sur des droits de caractère civil en conformité avec l’article 6 § 1, il faut qu’il ait compétence pour se pencher sur toutes les questions de fait et de droit pertinentes pour le litige dont il se trouve saisi (mutatis mutandis, Terra Woningen B.V. c. Pays-Bas, 17 décembre 1996, § 52, Recueil des arrêts et décisions 1996‑VI et Credit industriel c. République tchèque, no 29010/95, § 68, CEDH 2003‑XI (extraits)). Or, en l’espèce, les juridictions internes n’étaient pas compétentes pour statuer sur le bien-fondé d’une décision rendue par la commission mixte en prenant dûment compte des intérêts et des droits protégés en jeu. Dès lors, la Cour estime que le contrôle exercé par un tribunal n’était pas suffisant aux fins de l’article 6 § 1 de la Convention.

73. Au demeurant, la Cour note que si l’action de la requérante a été déclarée irrecevable par la cour d’appel d’Oradea après un contrôle limité, d’autres juridictions ont procédé pendant la même période à un contrôle juridictionnel plein des contestations qui leur étaient soumises (paragraphes 43-47 ci-dessus). On peut en déduire que la limitation que le législateur a voulu imposer au droit d’accès au tribunal pour ce type de litige, n’apparaissait pas nécessaire à certains tribunaux nationaux (paragraphes 44 et 47 ci-dessus).

74. La Cour relève enfin que l’article 3 du décret-loi no 126/1990 a été modifié par l’ordonnance no 64/2004 et par la loi no 182/2005 et qu’il est aujourd’hui possible de saisir les juridictions internes qui sont compétentes pour trancher les litiges portant sur les édifices religieux et les maisons paroissiales en vertu du droit commun (paragraphes 39-40 ci-dessus). Il reste que ces changements législatifs, qu’il convient de saluer, sont largement postérieurs aux faits dénoncés par la requérante.

75. De l’avis de la Cour, une exclusion générale de la compétence des tribunaux des litiges comme celui du cas de l’espèce est en soi contraire au droit d’accès à un tribunal garanti par l’article 6 de la Convention (mutatis mutandis, Vasilescu c. Roumanie, 22 mai 1998, §§ 39‑41, Recueil des arrêts et décisions 1998‑III). En outre, la Cour estime que le système de résolution de conflits préalables mis en place par la loi spéciale n’était pas suffisamment réglementé et que le contrôle juridictionnel sur la décision de la commission mixte n’était pas adéquat (voir, mutatis mutandis, Pellegrini c. Italie, no 30882/96, CEDH 2001‑VIII). Au vu de ces observations et gardant à l’esprit le principe selon lequel la Convention a pour but de protéger des droits non pas théoriques ou illusoires, mais concrets et effectifs (Artico c. Italie, 13 mai 1980, § 33, série A no 37), la Cour estime que la requérante n’a pas bénéficié d’un droit d’accès effectif à un tribunal.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention.

 

II. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 14 DE LA CONVENTION, COMBINÉ AVEC L’ARTICLE 6 § 1

 

76. La requérante allègue que les instances nationales ont manqué à l’obligation de lui assurer la jouissance sans discrimination du droit d’accès au tribunal. Elle invoque l’article 14 de la Convention, ainsi libellé :

« La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l’origine nationale ou sociale, l’appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation. »

 

A. Les arguments des parties

77. Le Gouvernement fait valoir qu’il n’est pas possible d’établir une analogie entre la situation du culte gréco catholique et celle des autres cultes reconnus en Roumanie, dans la mesure où aucun des autres cultes n’a été rétabli après une période d’interdiction. Or, le rétablissement du culte gréco catholique a été assorti de conditions spéciales, dues au caractère singulier de cette situation. D’après le Gouvernement, en la matière, les États jouissent d’une certaine marge d’appréciation pour déterminer dans quelle mesure les différences entre des situations, à d’autres égards analogues, justifient des distinctions de traitement juridique. Il souligne que la procédure dérogatoire devant les commissions mixtes ne concerne que certains immeubles, comme les édifices religieux, et ne s’étend pas aux autres biens immobiliers de l’Église gréco catholique.

78. La requérante conteste ces arguments, considérant que le traitement différent qui lui a été appliqué s’agissant de son droit d’accès à la justice n’est aucunement justifié. Elle relève non seulement que l’article 3 du décret-loi no 126/1990 est discriminatoire à l’égard du culte gréco catholique, mais que la pratique contradictoire des tribunaux nationaux est elle aussi discriminatoire.

 

B. L’appréciation de la Cour

79. La Cour rappelle qu’en prohibant la discrimination, l’article 14 interdit de traiter de manière différente des personnes placées en la matière dans des situations comparables. Elle relève qu’une distinction est discriminatoire au sens de l’article 14 de la Convention si elle « manque de justification objective et raisonnable », c’est-à-dire si elle ne poursuit pas un « but légitime » ou s’il n’y a pas un « rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé » (Ernst et autres précité, § 84).

80. La Cour note que la distinction de traitement qui a affecté la requérante dans la jouissance de son droit d’accès à la justice a été motivée par son appartenance au culte gréco catholique. Le Gouvernement a avancé des justifications quant à cette différence de traitement fondée sur la situation particulière du culte qui venait d’être reconnu à nouveau en 1990. La Cour note qu’à ce moment-là, le problème de restitution des édifices de culte et autres immeubles ayant appartenu à l’église uniate avant son interdiction se posait à une échelle assez importante et était une question socialement sensible (paragraphes 33-34 ci-dessus).

81. Cependant, même à supposer qu’une telle justification puisse paraître conforme aux exigences de l’article 14 de la Convention, il n’en reste pas moins que les tribunaux nationaux ont interprété le décret-loi no 126/1990 de façon contradictoire, tantôt refusant, tantôt acceptant de juger des litiges portés devant eux par des paroisses gréco catholiques de sorte que la requérante a été traitée de manière différente par rapport à d’autres paroisses ayant eu des litiges similaires (paragraphes 43-47 ci‑dessus). Or, le Gouvernement n’a pas apporté de justification à cette différence de traitement (mutatis mutandis, Beian c. Roumanie (no 1), no 30658/05, § 40, CEDH 2007‑XIII (extraits)).

82. Ces éléments suffisent à la Cour pour conclure que cette différence de traitement subie par la requérante ne reposait sur aucune justification objective et raisonnable, sans qu’il soit nécessaire de se prononcer sur la question de savoir si l’article 3 du décret-loi no 126/1990 est discriminatoire à l’égard du culte gréco catholique.

Partant, il y a eu violation de l’article 14 de la Convention combiné avec l’article 6 § 1.

 

III. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 13 DE LA CONVENTION

 

83. La requérante se plaint également qu’il n’existe aucune instance nationale à laquelle elle puisse soumettre efficacement sa demande concernant l’usage de l’édifice du culte. Elle invoque l’article 13 de la Convention, qui est ainsi libellé :

« Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles. »

84. Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

85. La Cour rappelle que lorsqu’une question d’accès à un tribunal se pose, les garanties de l’article 13 se trouvent absorbées par celles de l’article 6 qui sont plus strictes (Tinnelly & Sons Ltd et autres et McElduff et autres c. Royaume-Uni, 10 juillet 1998, § 77, Recueil des arrêts et décisions 1998‑IV et Ravon et autres c. France, no 18497/03, § 27, 21 février 2008). Dès lors, au vu des conclusions qui précèdent sous l’angle de l’article 6 § 1 de la Convention et en prenant note des changements législatifs en la matière, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu d’examiner séparément ce grief relatif à l’absence d’un recours effectif.

 

IV. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DES L’ARTICLES 9 DE LA CONVENTION ET 1 DU PROTOCOLE NO 1 À LA CONVENTION, CONSIDÉRÉS ISOLÉMENT OU COMBINÉS AVEC L’ARTICLE 14 DE LA CONVENTION

 

86. La requérante allègue que le refus de la cour d’appel d’Oradea de trancher le litige visant l’usage, pour la célébration de l’office religieux, de l’édifice de culte, rendant ainsi inefficaces les décisions des juridictions inférieures, a porté atteinte également à sa liberté de religion et à son droit au respect de ses biens, en violation de l’article 9 de la Convention et de l’article 1 du Protocole no 1, chacun pris soit isolément soit en combinaison avec l’article 14 de la Convention.

87. La Cour observe que tel que formulé par la requérante et dans les circonstances de l’espèce, le contenu de ces grief est essentiellement fondé sur l’absence de protection procédurale qu’elle vient de considérer contraire à l’article 6 § 1 de la Convention (paragraphes 62-75 ci-dessus). Estimant ainsi avoir statué sur le problème principal soulevé par la requérante, la Cour considère qu’il ne s’impose pas d’examiner séparément les griefs tirés de l’article 9 de la Convention et 1 du Protocole no 1, pris isolement ou combinés avec l’article 14 (mutatis mutandis, Église catholique de La Canée précité, § 50, et Credit industriel précité, § 82).

 

V. SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

 

88. Aux termes de l’article 41 de la Convention,

« Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. »

 

A. Dommage

89. La requérante demande au titre du préjudice matériel soit la restitution de l’édifice religieux litigieux, soit 23 290,73 euros (« EUR ») représentant sa valeur. Elle demande également 1270 EUR pour les travaux effectués par les membres de la paroisse pour l’aménagement de l’espace mis à leur disposition par une école pour tenir le service religieux, et 3504 EUR représentant les loyers payés par les membres de la paroisse pour cet espace. Elle sollicite également 120 000 EUR au titre du préjudice moral.

90. Le Gouvernement souligne que la requérante n’a pas un droit de copropriété sur l’église litigieuse et que l’objet de la procédure interne visait l’usage alternatif de l’édifice religieux. Dès lors, aucune somme ne devrait être octroyée à la requérante en contrepartie de l’église. Le Gouvernement note qu’il ressort des documents versés au dossier que des travaux ont été effectués en contrepartie du loyer et non pas pour l’aménagement de l’espace mis à la disposition des paroissiens pour l’exercice du culte. Quant au préjudice moral, le Gouvernement estime que la somme demandée est excessive et qu’un éventuel arrêt de condamnation constituerait en soi une réparation suffisante du préjudice moral allégué.

91. La Cour relève que la seule base à retenir pour l’octroi d’une satisfaction équitable réside en l’espèce dans le fait que la requérante n’a pas bénéficié d’un accès à un tribunal pour faire valoir son droit d’usage de l’édifice de culte et dans le fait que le refus de la cour d’appel d’Oradea de trancher l’affaire s’était avéré discriminatoire. La Cour ne saurait certes spéculer sur ce qu’eût été l’issue du procès dans le cas contraire, mais n’estime pas déraisonnable de penser que l’intéressée a subi une perte de chance réelle (Pelissier et Sassi c. France [GC], no 25444/94, § 80, CEDH 1999-II et Glod c. Roumanie, no 41134/98, § 50, 16 septembre 2003).

92. S’agissant de la réparation du préjudice moral, la Cour a déjà jugé que le préjudice autre que matériel peut comporter, pour une personne morale, des éléments plus ou moins « objectifs » et « subjectifs ». Parmi ces éléments, il faut reconnaître la réputation de l’entité juridique, mais également l’incertitude dans la planification des décisions à prendre, les troubles causés à la gestion de l’entité juridique elle-même, dont les conséquences ne se prêtent pas à un calcul exact, et enfin, quoique dans une moindre mesure, l’angoisse et les désagréments éprouvés par les membres des organes de direction (Paroisse gréco-catholique Sfântul Vasile Polonă c. Roumanie, no 65965/01, § 117, 7 avril 2009). En l’espèce, le défaut d’accès à un tribunal ainsi que la discrimination dont la requérante a fait l’objet de ce fait, a dû causer, dans le chef de la l’intéressée et de ses représentants, des désagréments et une incertitude prolongée, ne serait-ce que sur l’exercice du culte.

93. A la lumière de ce qui précède, statuant en équité, comme le veut l’article 41, la Cour alloue à la requérante 15 000 EUR tous préjudices confondus.

 

B. Frais et dépens

94. La requérante demande le remboursement des frais et dépens à hauteur de 8 462,69 EUR, dont elle fournit le détail ainsi : 98 EUR représentant les frais d’une expertise établissant la valeur de l’église en litige et 8 364,69 EUR représentant les honoraires de Me Monica Macovei, à verser directement à l’avocate.

95. Le Gouvernement ne s’oppose pas à ce que soit remboursées à la requérante les sommes effectivement payées par elle et en relation avec la violation constatée.

96. Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. La Cour note que, le 31 octobre 2002, la somme de 660 EUR a été versée à la première avocate de la requérante au titre de l’assistance judiciaire. En l’espèce, eu égard aux critères mentionnés, au décompte détaillé des heures de travail qui lui a été soumis et aux questions que la présente affaire a soulevées, la Cour octroie pour frais et dépens 7 700 EUR à verser directement à Me M. Macovei. Elle octroie également la somme de 98 EUR à la requérante, au titre des frais et dépens.

 

C. Intérêts moratoires

97. La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.


PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

 

1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ;

2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 14 de la Convention combiné avec l’article 6 § 1 de la Convention ;

3. Dit qu’il n’y a pas lieu d’examiner les griefs tirés des articles 13 et 9 de la Convention et 1 du Protocole no 1, ces derniers considérés isolément et combinés avec l’article 14 de la Convention ;

4. Dit

a) que l’État défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes, à convertir dans la monnaie nationale de l’État défendeur au taux applicable à la date du règlement :

i. 15 000 EUR (quinze mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, tous préjudices confondus, à verser à la requérante,

ii. 7 700 EUR (sept mille sept cents euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par la requérante, pour frais et dépens, à verser directement à la première représentante de la requérante, Me M. Macovei,

iii. 98 EUR (quatre-vingt-dix-huit euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour frais et dépens, à verser à la requérante ;

b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ;

5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 12 janvier 2010, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

 

Santiago Quesada

Greffier

 

Josep Casadevall

Président