Decision of the Cassation no. 7525/2012

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 7525/2012

Dosar nr. 2974/1/2012

Şedinţa publică din 11 decembrie 2012

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea civilă înregistrată la 18 mai 2006 la Judecătoria Salonta sub nr. 417/2006, reclamanta Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Salonta, reprezentată prin Protopopiatul Central Greco-Catolic Oradea, a chemat în judecată pârâta Parohia Ortodoxă Română Salonta I, solicitând instanţei să constate că imobilul înscris în C.F. nr. 8974 Salonta, „casă şi curte în intravilan”, este în realitate biserică şi că aceasta a fost construită de reclamantă pe terenul pe care ea l-a cumpărat.

A mai solicitat anularea înscrierii din C.F. Salonta de sub B2, constatând că Decretul nr. 358/1948 a fost declarat neconstituţional şi a fost abrogat prin Decretul-Lege nr. 9/1989, şi revenirea la situaţia anterioară de sub B1.

De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei de a-i preda imobilul în deplină posesie şi folosinţă, iar în caz contrar să fie obligată la daune de 100 RON pentru fiecare zi de întârziere.

A solicitat obligarea pârâtei şi la cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 453 din 27 septembrie 2006, Judecătoria Salonta a declinat competenţa soluţionării acţiunii formulate de reclamanta Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Salonta, reprezentată prin Protopopiatul Central Greco-Catolic Oradea, împotriva pârâtei Parohia Ortodoxă Română Salonta I, în favoarea Tribunalului Bihor.

Judecătoria Salonta a reţinut că art. 3 alin. (2) din Decretul-Lege nr. 126/1990 privind unele măsuri referitoare la Biserica Română Unită cu Roma Greco-Catolică prevede competenţa tribunalelor în această materie.

Cauza a fost înregistrată la Tribunalul Bihor sub nr. 6512/111/2006.

Prin încheierea din 24.04.2007, Tribunalul Bihor a scos dosarul de pe rol şi l-a înaintat Tribunalului Timiş, reţinând că, prin încheierea nr. 2810 din 29 martie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus strămutarea judecării cauzei la Tribunalul Timiş.

Cauza a fost înregistrată la Tribunalul Timiş la 15.05.2007 sub acelaşi nr. 6512/111/2006.

Prin sentinţa civilă nr. 2495 din 26 noiembrie 2007, pronunţată în Dosarul nr. 6512/111/2006, Tribunalul Timiş a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamanta Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Salonta, reprezentată prin Protopopiatul Central Greco-Catolic Oradea, împotriva pârâtei Parohia Ortodoxă Română Salonta I.

A constatat dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului înscris în C.F. Salonta, nr. top.1650 şi 1700, biserica şi casa parohială, prin edificare.

A anulat încheierea de sub B 2 din aceeaşi carte funciară şi a dispus revenirea la situaţia anterioară de sub B1.

A obligat pârâta să predea reclamantei imobilul înscris în C.F. Salonta, în deplină posesie şi folosinţă.

A respins ca inadmisibil capătul de cerere privind obligarea pârâtei la daune cominatorii.

A obligat pârâta să plătească reclamantei 6.500 RON, cheltuieli parţiale de judecată.

Împotriva sentinţei civile nr. 2495 din 26 noiembrie 2007 a Tribunalului Timiş a declarat apel în termenul legal pârâta Parohia Ortodoxă Română Salonta I.

Prin decizia civilă nr. 174 din 30 iunie 2008, Curtea de Apel Timişoara a respins apelul declarat de pârâta Parohia Ortodoxă Română Salonta I împotriva sentinţei civile nr. 2495 din 26 noiembrie 2007, pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 6512/111/2006, în contradictoriu cu reclamanta Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Salonta, reprezentată prin Protopopiatul Central Greco-Catolic Oradea, şi a obligat-o pe acesta, la plata în favoarea reclamantei a sumei de 2.266 RON, reprezentând cheltuielile de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, pârâta Parohia Ortodoxă Salonta I, a declarat în termen legal recurs.

Prin decizia civilă nr. 3824 din 24 martie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de pârâta Parohia Ortodoxă Română Salonta I împotriva deciziei nr. 174A/30 iunie 2008 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului, la aceeaşi instanţă.

În motivarea deciziei de casare s-au reţinut următoarele.

Cât priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active se constată că instanţele au rezolvat această excepţie fără stabilirea în mod concret a împrejurărilor de fapt şi de drept legate de persoane şi personalitatea juridică a reclamantei.

Instanţele nu au analizat acest aspect din punctul de vedere al calităţii reclamantei de structură religioasă cu personalitate juridică în conformitate cu art. 8 din Legea nr. 489/2006 (lege în vigoare din 11 ianuarie 2007), potrivit propriului statut sau codului canonic.

Nu s-a verificat nici reprezentarea potrivit art. 14 alin. (1) din aceeaşi lege.

Potrivit art. 14 alin. (3) din Legea nr. 486/2006 înfiinţarea unităţilor de cult trebuie să fie comunicată, spre evidenţă Ministerului Culturii şi cultelor.

La dosar există o adresă emisă de acest minister cu nr. 9251/5/noiembrie 2007, şi care a fost transmisă pârâtei Parohia Ortodoxă Română Salonta I.

În această adresă se susţine că potrivit evidenţei Secretariatului de stat pentru culte a fost înfiinţată parohia Salonta din punct de vedere al prevederilor canonice proprii ca având 4 filii.

Precizările din cuprinsul aceluiaşi document pun însă sub semnul incertitudinii afirmaţia înfiinţării Parohiei.

Din aceeaşi adresă reiese faptul că până la data de 5 noiembrie 2007, nu s-a prezentat pentru acest cult nici statutul nici codul canonic spre aprobarea şi de asemenea nu s-a comunicat numărul de credincioşi.

În dosar s-a mai depus rezoluţia din 25 octombrie 2007 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Salonta de propunere de neînceperea a urmăririi penale pentru faptele de fals şi uz de fals faţă de făptuitorul Terec Iulian- preot greco-catolic care consideră că este nereală împrejurarea că la 27 martie 2003 a fost înregistrată la Primăria Salonta, Parohia Română Unită cu Roma Greco Catolică Salonta.

În acest sens se afirmă în documentul menţionat:

- că nu s-au comunicat nici statutul nici codul canonic al acestui cult până la data emiterii adresei (5 noiembrie 2007);

- că deşi Parohia Salonta a fost prevăzută cu un stat de funcţii de 3 persoane ((preot, cântăreţ şi paracliser) nu a fost încadrată pe stat nicio persoană.

- că nu s-au indicat numărul de credincioşi şi că Primăria Salonta nu deţine un registru de înregistrare a unităţilor de cult în conformitate cu Decretul nr. 177/1948.

Or, din considerentele deciziei atacate se constată că opinia instanţei referitoare la calitatea procesuală activă a reclamantei este nemotivată pe Decretul-Lege nr. 126/1990 prin care s-a recunoscut oficial Biserica Greco Catolică ci pe împrejurarea că Parohia Salonta a fost înregistrată la Primăria Salonta la nr. 1521.

Cum rezultă însă din documentele sus amintite existente în dosar, o atare înregistrare nu există la Primăria Salonta iar recunoaşterea oficială a Bisericii nu este suficientă câtă vreme în proces stă nu această biserică în reprezentarea acestui cult ci o entitate distinctă (Parohia Salonta).

Pentru înfiinţarea şi funcţionarea entităţilor în organizarea cultului respectiv atât Decretul nr. 177/1948 cât şi Legea nr. 489/2006 prevăd dispoziţii precise.

Ca urmare, având în vedere contradictorialitatea situaţiilor ce au rezultat din actele mai sus invocate şi faţă de împrejurarea că deşi semnalate aceste aspecte nu au fost verificate de instanţa de control judiciar se impune analizarea acestora şi lămurirea modului în care s-a înfiinţat şi a funcţionat Parohia Salonta cu completarea eventuală a probelor pentru acest aspect.

La această analiză se vor avea în vedere şi verifica susţinerile reclamantei intimate din întâmpinarea la recurs potrivit cărora înregistrarea Parohiei Salonta a fost făcută la Ministerul Culturii şi Cultelor la nr. 4358 din 6 mai 1998.

Întemeiată este şi critica referitoare la lipsa de preocupare a instanţelor în determinarea şi individualizarea bunului revendicat, având în vedere esenţa acţiunii în revendicare (cu care au fost investite instanţele).

Se constată că nu au fost verificate apărările pârâtei sub aspectul transformărilor aduse imobilului în timp şi despre care s-a pretins că nu mai este acelaşi imobil cu cel preluat în anul 1948.

Ca urmare, se impunea completarea probelor pentru stabilirea situaţiei de fapt a bunului revendicat pentru a se stabili dacă urmare a lucrărilor întreprinse la imobil (de refacere sau de reparaţie) în cauză este vorba despre acelaşi imobil sau este un imobil nou.

Stabilirea acestei împrejurări este de sine stătătoare şi obligatorie în raport cu obiectul cauzei şi nu depinde de eventualele pretenţii ale pârâtei care de altfel nu formează obiect al prezentei acţiunii.

Tot sub aspectul identificării imobilului ca lăcaş de cult - nu este lipsit de importanţă stabilirea situaţiei enoriaşilor, atâta timp cât cultele religioase îşi desfăşoară practicile şi ritualurile cu referire directă la credincioşii care adoptă religia respectivă.

În esenţă, instanţa de recurs a stabilit a fi necesare următoarele lămuriri cu ocazia rejudecării apelului:

- analizarea şi lămurirea modului în care s-a înfiinţat şi a funcţionat Parohia Salonta;

- verificarea susţinerilor reclamantei intimate privind înregistrarea sa;

- determinarea şi individualizarea bunului revendicat, sens în care s-a considerat că se impune completarea probelor pentru stabilirea situaţiei de fapt a bunului revendicat pentru a se stabili dacă urmare a lucrărilor întreprinse la imobil (de refacere sau de reparaţie) în cauză este vorba despre acelaşi imobil sau este un imobil nou.

- stabilirea situaţiei enoriaşilor tot sub aspectul identificării imobilului ca locaş de cult.

Prin decizia civilă nr. 32 din 20 februarie 2012, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins apelul declarat de pârâta Parohia Ortodoxă Română Salonta împotriva sentinţei civile nr. 2495 din 26 noiembrie 2007 pronunţată de Tribunalul Timiş, în contradictoriu cu reclamanta intimată Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Salonta prin Protopopiatul Central Greco-Catolic Oradea.

A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 5.436,91 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut următoarele.

Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale active se constată că aceasta este nefondată.

Prin Decretul – Lege nr. 126/1990 Biserica Română Unită cu Roma a fost recunoscută oficial, fapt ce atestă vocaţia procesuală activă a reclamantei, confirmată şi de adresa din 20 iunie 2006 a Episcopiei Române Unită cu Roma, Greco Catolică din care rezultă că reclamanta a fost înregistrată ca Parohie la primăria Salonta sub nr. de intrare 1521 din 27 martie 2003, precum şi de cele reţinute prin sentinţa civilă nr. 709/C/23.10.2006 a Tribunalului Bihor.

De asemenea, se reţine că potrivit art. 8 alin. (2) din Legea nr. 489/2006 ”sunt persoane juridice şi părţile componente ale cultelor, aşa cum sunt menţionate în statutele sau codurile canonice proprii, dacă îndeplinesc cerinţele prevăzute de acestea”.

Or, Parohia Catolică Salonta este o parte componentă a cultului Greco-Catolic şi ca atare are personalitate juridică, îndeplinind şi cerinţele codului canonic arătate în Titlul VII cap. III canonul 280 alin. (2), adică este înfiinţată de Episcopul eparhial (Dosarul nr. 6512.1/111/2006).

Mai mult, adresa din 05 noiembrie 2007 emisă de Ministerul Culturii şi Cultelor confirmă că Parohia Greco – Catolică Salonta s-a înfiinţat înainte de anul 2000, că are statut de funcţiuni înregistrat la Registratura generală a Secretariatului de Stat pentru Culte cu nr. 4358 din 06 mai 1998 şi că atestă funcţionarea din punct de vedere al prevederilor canonice.

Adresa din 22 ianuarie 2004 a Ministerului Culturii şi Cultelor confirmă faptul că Parohia Greco catolică Salonta era înfiinţată înainte de 2000 în baza statului de funcţii depus la minister sub nr. 4358 din 06 mai 1998.

Totodată, din înscrisurile depuse de către intimată la dosar rezultă că Protopopiatul are dreptul să reprezinte Parohia ca for tutelar superior conform canonului, adeverinţa din 20 iunie 2006 a Episcopiei de Oradea precum şi canonul nr. 276 alin. (1) şi (2) .

Raportat la cele expuse mai – sus, Curtea apreciază că reclamanta are legitimare procesuală şi în consecinţă în mod just s-a respins excepţia invocată de către pârâtă.

Referitor la fondul cauzei, din examinarea probatoriului administrat Curtea a reţinut următoarele.

În baza contractului de vânzare-cumpărare din 4.08.1930, s-a intabulat în C.F. Salonta, sub B1, asupra imobilelor cu dreptul de proprietate al Bisericii Greco-Catolice din Salonta (Dosarul nr. 417/2006 al Judecătoriei Salonta).

Prin înscrisurile de la acelaşi dosar s-a făcut şi dovada construirii bisericii de către reclamantă, care a formulat acţiunea în constatare pentru a pune de acord starea de fapt cu cartea funciară, în care sub ambele numere topografice încă apar la descrierea imobilului case cu curte în intravilan.

Pentru aceleaşi considerente apare justificată şi cererea pentru rectificarea cărţii funciare, prin revenirea la situaţia anterioară de sub B1.

În anul 1948 a fost desfiinţat cultul greco-catolic .

În speţă, în baza Decretului nr. 358/1948 şi a Decretului nr. 177/1948, în C.F. Salonta, sub B2 s-a intabulat dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu al Bisericii Ortodoxe Române din Salonta.

Deşi în baza art. 36 din Decretul nr. 177/1948 averea cultelor dispărute sau a căror recunoaştere a fost retrasă revenea statului, dreptul de proprietate a fost intabulat direct în favoarea Bisericii Ortodoxe Române din Salonta, iar Statul Român nu a fost niciodată proprietar tabular asupra imobilului în litigiu.

Prima instanţă, comparând titlurile de proprietate ale părţilor, în mod corect a constatat că este preferabil titlul reclamantei.

Titlul pârâtei nu poate fi considerat un titlu valabil, în condiţiile în care actul normativ de desfiinţare a cultului greco-catolic în anul 1948 a constituit el însuşi un abuz al regimului de atunci, care a încălcat libertatea de credinţă garantată de Constituţia din acea vreme, motiv pentru care, după Revoluţia din 1989, prin Decretul-Lege nr. 9/1989 a fost abrogat Decretul nr. 358/1948.

Din raportul de contraexpertiză tehnică în construcţii, efectuat în cauză, rezultă că lucrările executate de pârâtă sunt lucrările de extindere la locaşul de cult şi lucrări de reparaţii la casa parohială şi în urma extinderii, fostul imobil se păstrează în totalitate, mărindu-se doar ca suprafaţă utilă cu 171,68 m.p. şi nu reprezintă un imobil nou, întrucât nu modifică structural şi funcţional utilitatea imobilului, adică acela de imobil de cult. Extinderea efectuată nu reprezintă o clădire de sine stătătoare, neputând fi folosită ca biserică.

Totodată, experţii au arătat că deşi comunicarea privind începerea execuţiei lucrărilor de către pârâtă s-a făcut la 22 septembrie 2005 conform exigenţelor Legii nr. 50/1991, lucrarea se consideră începută în luna octombrie 2005 şi se găseşte în stadiul fizic de roşu la data expertizei, acest aspect fiind solicitat a fi lămurit de către reclamanta intimată care a iniţiat demersurile de restituire din 24.02.2003 (Dosar nr. 417/2006 al Judecătoriei Salonta) la Comisia specială de Retrocedare a bunurilor care au aparţinut Bisericii Greco – Catolice din România).

De asemenea, prin raportul de contraexpertiză s-a stabilit că noua construcţie valorează 926.000 RON, pe când construcţia veche + teren este de 703.770 RON, prin urmare, valoarea investiţiei noi nu este mai mare cu 50% decât a imobilului vechi.

Referitor la stabilirea situaţiei enoriaşilor, tot sub aspectul identificării imobilului ca locaş de cult, Curtea constată că din probatoriul administrat în cauză, respectiv adresa din 8 octombrie 21007 a Institutului Naţional de Statistică, tabelul cu enoriaşii bisericii greco – catolice rezultă un nr. de 155 apartenenţi la religia greco - catolică.

Prin urmare, nu poate fi vorba de o inexistenţă a credincioşilor greco – catolici în spaţiul geografic în care este situat imobilul în litigiu. Mai mult, la distanţa de 800 m distanţă de acesta se află o altă biserică ortodoxă (aspect necontestat de părţi).

Referitor la critica privind lipsa de interes pentru constatarea existenţei bisericii şi a casei parohiale, Curtea apreciază a fi neîntemeiată faţă de înscrierea din C.F. „casă şi curte”, prin urmare, reclamanta prezintă un interes legitim de a se constata existenţa imobilului în prezentarea sa reală şi specifică, respectiv, „biserică şi casă parohială”.

În ceea ce priveşte rectificarea de C.F., se constată că anularea înscrierilor din C.F. şi revenirea la situaţia anterioară se face în temeiul art. 34 pct. 3 din Decretul-Lege nr. 115/1938, ca o consecinţă a neîntrunirii condiţiilor de existenţă a dreptului înscris, sau a încetării efectelor actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea.

Este adevărat că potrivit Decretului nr. 358/1948 bunurile care au aparţinut cultului greco-catolic desfiinţat, reveneau de drept Statului Român potrivit dispoziţiilor art. 36 din Decretul nr. 177/1948, ceea ce înseamnă că nu puteau fi atribuite unei alte biserici aşa cum s-a procedat în cazul de faţă, astfel că modul de dobândire cât şi titlul cu care a fost înscris dreptul de proprietate în favoarea Bisericii Ortodoxe Române Parohia Salonta contravin legii, chiar dacă statul nu era obligat să-şi înscrie proprietatea în C.F.

Aceasta şi deoarece potrivit disp. art. 8 şi 10 din Constituţia din 1948 proprietatea privată, indiferent de titularul acestui drept era ocrotită, iar exproprierea era posibilă numai pentru cauze de utilitate publică, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire.

Susţinerea că atribuirea către Biserica Ortodoxă a fost permisă şi legală şi că ar fi valabilă şi în prezent deoarece art. 2 din Decretul nr. 358/1948 a permis acest lucru este netemeinică. Aceasta deoarece aşa cum s-a arătat, prin desfiinţarea cultului greco catolic averea acestei biserici a trecut la stat, iar articolul 2 la care face referire este contrar legii şi Constituţiei chiar de la acea vreme.

Mai mult, alin. (2) al art. 2 din acelaşi decret, spune că transmiterea se face în baza unei hotărâri a unei comisii interdepartamentale care nu s-a constituit niciodată, înscrierea în C.F., fiind aşadar făcuta abuziv.

Faptul că Decretul nr. 358/1948 a fost un act neconstituţional explică adoptarea imediat după revoluţia din dec. 1989 a Decretului - Lege nr. 9/1989, prin care Decretul nr. 358/1948 a fost abrogat, iar imediat după aceea prin Decretul-Lege nr. 26/1990 Biserica Română Unită cu Roma Greco Catolică a fost recunoscută oficial.

Potrivit dispoziţiilor art. 2 din Decretul – Lege nr. 126/1990, bunurile preluate de către stat prin efectul Decretului nr. 358/1948 cu excepţia moşiilor, se restituie Bisericii Române Unite cu Roma Greco Catolică. Această dispoziţie legală, dovedeşte încă odată că imobilele respective urmau să fie preluate de stat ca o consecinţă a scoaterii în afara legii a cultului greco catolic şi nici într-un caz, ele nu puteau fi atribuite altei biserici în baza Decretului nr. 358/1948.

Aceste dispoziţii legale sunt argumente de text potrivit cărora, titlul în baza căruia s-a făcut înscrierea dreptului de proprietate în C.F. nu a fost valabil, nici la data înscrierii, şi nu este valabil nici în prezent, fapt ce justifică rectificarea intabulării.

Referitor la uzucapiunea invocată pe cale incidentală de către pârâtă, Curtea apreciază că nu poate fi primită, întrucât transferul imobilului de la stat la Biserica Ortodoxă Română a viciat, deoarece lipseşte avizul Comisiei interdepartamentale despre care face vorbire chiar Decretul de naţionalizare.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta Parohia Ortodoxă Română Salonta I, invocând art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului s-au arătat următoarele.

Sub aspectul excepţiei lipsei calităţii procesuale active, rezultate din inexistenţa Parohiei Unite cu Roma Greco-Catolică Salonta, acţiunea civilă este formulată de Parohia Româna Unită cu Roma - Greco Catolică Salonta. reprezentată prin Protopopiatul Central Oradea. Nu s-a făcut dovada existenţei persoanei juridice reclamante iar, pe de altă parte, nu s-a dovedit de unde rezultă calitatea de reprezentant al Protopopiatului Central Oradea. Din probele depuse la dosarul cauzei nu rezultă existenţa Parohiei Greco-Catolice Salonta. Actele care au fost depuse la dosar sunt fie contradictorii, fie fără relevanţă juridică.

A invocat, în faţa instanţei de apel, şi neregularitatea reprezentării Parohiei Greco Catolice Salonta prin avocat, deoarece avocatul avea împuternicire din partea Protopopiatului Central Oradea Greco-Catolic, situaţie existentă şi în faţa instanţei fond. Se impune verificarea, de către instanţa de apel, a calităţii de reprezentant al avocatului, deoarece este evident că dacă însuşi Protopopiatul nu are calitatea procesuală de a reprezenta Parohia Greco-Catolică Salonta, cu atât mai puţin împuternici un avocat pentru reprezentare în faţa instanţei.

Cu ocazia rejudecării apelului ca urmare a casării dispuse de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a solicitat instanţei să îi fie încuviinţată proba cu înscrisuri din care să rezulte numărul şi numele credincioşilor greco-catolici Române Unite cu Roma Salonta. Instanţa de apel a admis, iar Protopopiatul Greco-Catolic Oradea a depus un „Tabel (parţial) cu credincioşi" în care figurau un număr de 31 de persoane neidentificate însă, nici prin domiciliu, nici prin cod numeric personal. Având în vedere că respectivul tabel le-a produs suspiciuni. în raport şi de faptul că anterior mai fusese depus tabelul din anul 2003 în care Parchetul de pe lângă Judecătoria Salonta a constatat mai multe semnături ca fiind false, a efectuat cercetări din care a rezultat incertitudinea numelor trecute în actul depus în instanţă.

A depus în instanţă, ca probă, adresa din 11 ianuarie 2012 a Parohiei Ortodoxe Române Mădăraş, prin care i se comunică faptul că numitul H.I. cu familia lui precum şi numitul M.F. cu familia sa, înscrişi în tabelul depus în instanţă de Protopopiatul Greco-Catolic Oradea sunt membri comunităţii Parohiei Ortodoxe Mădăras. De asemenea, prin adresa din 27 decembrie 2011, cultul creştin baptist din România - Biserica Creştină Baptistă B. Salonta le comunică faptul că numiţii H.R.I., H.R.F., H.G. sunt membri ai Bisericii Baptiste.

Instanţa de apel se rezumă să reia motivarea instanţei de fond şi a hotărârii date de instanţa de apel din primul ciclu de judecată fără a se conforma hotărârii de casare dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia din 24 martie 2009. Ea se rezumă, în câteva fraze, să reia inventarul actelor depuse de reclamantă, care, pe de o parte, sunt interesate, iar, pe de altă parte, aşa cum a decis şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sunt neclare şi echivoce.

În ce priveşte situaţia enoriaşilor, esenţială pentru existenţa unei persoane juridice cu scop religios, instanţa de apel face din nou trimitere la adresa nr. 599 din 8 octombrie 2007 a Institutului Naţional de Statistică, amintind de un număr de 155 de credincioşi greco-catolici care s-ar fi declarat în acest sens la recensământul din anul 2002. Însă, pe de o parte, din anul 2002 au trecut 10 ani până în prezent, iar, pe de altă parte, simpla declarare a acestora ca aparţinând cultului greco-catolic nu produce şi concluzia că aceştia aparţin Bisericii Greco-Catolice Salonta. Aceşti cetăţeni pot fi credincioşi greco-catolici dar pot să-şi exercite cultul în alte localităţi unde există parohii greco-catolice, de regulă în satele mărginaşe municipiului Salonta, de unde şi provin.

Următoarea concluzie a instanţei de apel „nu poate fi vorba de o inexistenţă a credincioşilor greco-catolici în spaţiul geografic în care este situat imobilul în litigiu", nu este relevantă atâta timp cât şi recurenta a arătat că nu poate fi contestată existenţa unor credincioşi greco-catolici în zonă, în satele mărginaşe municipiului Salonta, dar nu s-a dovedit existenţa unor credincioşi arondaţi reclamantei. Concluzia instanţei în sensul că „ la distanţa de 800 de metri distanţă, de acesta se află o biserică ortodoxă " nu are legătură cu cauza.

Sub aspectul fondului litigiului, reclamanta a investit instanţa judecătorească cu o acţiune având trei capete de cerere, primul având ca obiect o acţiune în constatare, al doilea având ca obiect rectificarea de carte funciară şi al treilea având ca obiect propriu-zis revendicarea bunului nobil aflat în litigiu.

În ce priveşte acţiunea în constatare, s-a solicitat să se constate, de către instanţă, că imobilele înscrise în C.F. Salonta, cu nr. top., sunt în realitate biserică, respectiv casă parohială şi au fost construite de reclamantă în anii 1934-1936.

Având în vedere caracterul subsidiar al acţiunii în constatare, reglementat de art. 111 C. proc. civ., capătul 1 al acţiunii civile este lipsit de interes legitim în raport cu capetele 2 şi 3 de cerere, care sunt acţiuni în realizarea dreptului.

În ce priveşte capătul de cerere privind rectificarea de C.F., reclamanta solicită anularea înscrierii din C.F. Salonta de sub B 2 şi să se dispună revenirea la situaţia anterioară de C.F. de sub B 1, deoarece Decretul nr. 358/1948 a fost abrogat. Reclamanta nu justifică un interes legitim în promovarea unei asemenea acţiuni.

Potrivit prevederilor Decretului nr. 358/1948 coroborate cu art. 36 din Decretul nr. 177/1948, averea cultelor dispărute sau a căror recunoaştere a fost retrasă aparţine de drept Statului. Aşadar, prin Decretul nr. 358/1948 care a desfiinţat cultul greco-catolic, averea acestei bisericii a trecut iniţial la stat. În baza prevederilor legale în vigoare - Decretul-Lege nr. 115/1938, art. 26 - statul nu era obligat să-şi înscrie proprietatea la C.F., dobândită prin naţionalizare sau expropriere. Pe de altă parte, prevederile art. 2 din Decretul nr. 358/1948 reglementau expres posibilitatea atribuirii unora dintre bunurile preluate de stat de la Biserica Greco Catolică către Biserica Ortodoxă Română. Această atribuire era legală la momentul când s-a făcut înscrierea dreptului de proprietate al Bisericii Ortodoxe Române Salonta, astfel că încheierea de intabulare a fost şi este valabilă şi în prezent.

Abrogarea Decretului nr. 358/1948 şi recunoaşterea Bisericii Greco Catolice nu are ca efect, ipso lege, retransmiterea şi dobândirea dreptului de proprietate de către reclamantă fără nici o altă formalitate.

În materia dreptului de proprietate funcţionează principiul după care regimul juridic al naşterii şi existenţei dreptului este cârmuit de legea în vigoare la momentul pierii dreptului, iar exerciţiul dreptului stă sub semnul şi comandamentul legii noi (tempus regit actum). Legea nouă poate modifica oricând exerciţiul dreptului de proprietate, fără a se pune vreo problemă de retroactivitate a legii civile, iar abrogarea actului normativ în baza căruia s-a născut un drept nu înseamnă şi stingerea acelui drept, în cazul de faţă a dreptului de proprietate dobândit de Parohia Ortodoxă Română Salonta.

De altfel, potrivit înscrierilor de la cartea funciară, întabularea dreptului de proprietate în favoarea Bisericii Ortodoxe Române s-a făcut nu numai în baza Decretului nr. 358/1948 ci şi în baza Decretului nr. 177/1948 privind regimul general al cultelor, decret rămas în vigoare până la data adoptării actualei legi a cultelor, Legea nr. 489/2006.

Instanţa de apel motivează în mod cu totul nelegal caracterul fondat al acţiunii reclamantei făcând o interpretare eronată a textelor legale mai sus menţionate. Pe de o parte, vorbeşte despre neconstituţionalitatea Decretului nr. 358/1948 fără a avea competenţă să se pronunţe în această problemă, iar pe de altă parte, invocă texte din Constituţia din 1948 care nu au aplicabilitate în această speţă. Este vorba de art. 8 şi 10 din Constituţia din 1948 privitoare la expropriere. Însă, în această speţă nu este vorba de instituţia exproprierii ci de instituţia naţionalizării, reglementată de art. 6 şi 11 din Constituţia din 1948.

Instanţa de apel face o referire eronată şi interpretează greşit prevederile art. 2 din Decretul nr. 358/1948 care a permis trecerea dreptului de proprietate a bunurilor preluate de la Biserica Greco-Catolică la Biserica Ortodoxă Română. Astfel, instanţa face trimitere la prevederile art. 2 alin. (2) din Decretul nr. 358/1948 care nu s-ar fi respectat, în sensul că „O comisiune interdepartamentală compusă de delegaţi ai Ministerelor Cultelor. Finanţelor, Afacerilor Interne, Agriculturii şi Domeniilor şi Învăţământului Public va hotăra destinaţia acestor averi, putând atribui o parte din ele Bisericii Ortodoxe Române sau diferitelor ei părţi componente. Instanţa de apel trage concluzia nefondată, fără suport în probaţiunea de la dosar că această comisie nu s-a constituit niciodată, înscrierea în C.F. fiind aşadar făcută abuziv. Concluzia este nelegală atât din perspectiva principiilor Decretului nr. 115/1938, potrivit cărora un drept înscris în cartea funciară este prezumat că există în mod legal (art. 32), iar pe de altă parte, sarcina probei că înscrierea s-a făcut în mod nelegal revenea reclamantei (onus probandi incumbit actor), probă care nu s-a făcut.

În ce priveşte capătul 3 de cerere privitor la acţiunea în revendicare, reclamanta nu poate să dobândească dreptul de proprietate în baza unor proceduri juridice care, cu privire la lăcaşele de cult şi casele parohiale, nu au fost încă reglementate, sens în care, rezultă lipsa interesului legitim al reclamantei, care nefiind proprietar nu poate formula o acţiune în revendicarea dreptului de proprietate.

Recurenta a arătat în continuare că a invocat în cauză şi excepţia dobândirii de către Parohia Ortodoxă lână Salonta 1 a imobilelor revendicate prin uzucapiunea tabulară reglementată art. 27 din Decretul-Lege nr. 115/1938, precum şi a uzucapiunii de 30 de ani, reglementat de prevederile art. 1846-1847 C. civ.

Potrivit primului text, în cazul când s-au înscris la C.F. drepturi asupra unor bunuri ce pot fi dobândite în temeiul uzucapiunii, iar titularul înscris al dreptului le-a cedat, cu bună credinţă, timp de 10 ani, dreptul dobândit se consolidează în patrimoniul dobânditorului chiar dacă dobândirea s-ar fi făcut în baza unui titlu nevalabil. Invocarea, de către reclamantă, a dobândirii drepturilor recurentei în baza unui titlu valabil, abuziv, poate fi înlăturată şi cu această prevedere legală care s-ar putea aplica în această speţă.

Dobândirea de către Parohia Ortodoxă Română Salonta 1 a acestor bunuri s-a făcut cu bună credinţă, deoarece, pe de o parte buna credinţă se prezumă, iar, de altă parte, rezultă din faptul folosirii acestor bunuri de către credincioşii ortodocşi majoritari în raport cu cei greco-catolici, la momentul preluării bunului, cu o destinaţie specifică activităţii religioase, care nu face decât să argumenteze în plus ideea existenţei bunei credinţe.

În mod greşit instanţa de apel în prima judecată a apelului, a respins probaţiunea solicitată de recurentă privitoare tocmai la dovada elementului subiectiv - buna sau reaua-credinţă - statuând în contrast cu prevederile art. 1899 alin. (2) C. civ. care prevede că buna-credinţă se prezumă (bona fides presumitur). Tabelul depus de recurentă, cuprinzând aproape 3000 de credincioşi ortodocşi, cu nume şi prenume, domiciliu, act de identitate, cod numeric personal, este o probă indubitabilă a ideii de posesie paşnică şi cu bună-credinţă a bunului revendicat.

În ce priveşte uzucapiunea de 30 de ani, Parohia Ortodoxă Salonta I a intrat în posesia bunului din litigiu în anul 1948 şi l-a posedat o perioadă de 63 de ani, exercitând o posesie utilă conform prevederilor art. 1847 C. civ. Prin urmare, chiar dacă s-ar fi dovedit reaua lor credinţă, excepţia dobândirii bunului prin uzucapiunea de lungă durată subzistă, pentru că, în cazul acesteia, posesia poate fi şi de rea-credinţă. Cu atât mai mult cu cât în cazul unei posesii de bună-credinţă apărarea prin invocarea uzucapiunii, cu titlu de apărare, pe cale de excepţie, este temeinică şi legală.

Instanţa de apel se referă nelegal la apărarea sa, pe cale de excepţie, prin instituţia uzucapiunii. Statuează că uzucapiunea nu poate fi primită deoarece transferul imobilului la Biserica Ortodoxă Română ar fi fost viciat, lipsind avizul Comisiei interdepartamentale reglementat de Decretul nr. 358/1948 art. 2 alin. (2). Soluţia instanţei este nelegală, deoarece potrivit prevederilor art. 32 din Decretul-Lege nr. 115/1938 un drept înscris la cartea funciară este prezumat a fi legal, iar sarcina probei lipsei acelui aviz revenea reclamantei, lucru care nu s-a făcut. Instanţa de apel a tras o concluzie fără fundament probatoriu, ceea ce face ca respingerea uzucapiunii ca apărare să fie fără temei legal.

De altfel, instanţa de apel referitor la condiţiile uzucapiunii tabulare confundă eventuala neregularitate a unui titlu cu buna-credinţă. Uzucapiunea tabulară presupune cel puţin două condiţii: un titlu şi o atitudine subiectivă în raport cu el. În cazul de faţă, chiar dacă titlul ar fi viciat cum spune instanţa, uzucapiunea tot ar fi incidenţă prin existenţa celui de-al doilea element şi anume posesia de bună-credinţă. Dovedind însă o slabă preocupare, faţă de o temeinică şi legală soluţionare a cauzei, instanţa de apel i-a respins proba cu martori, prin care dorea să dovedească buna credinţă, chiar dacă decizia de casare obliga instanţa de apel la încuviinţarea unui probatoriu legat de toate solicitările din recurs.

Bunul revendicat - lăcaşul de cult - nici nu mai există în forma în care el a existat înainte, deoarece de aproximativ 6 ani de zile au fost demarate lucrări de reconstrucţie a lăcaşului de cult, care în prezent, se prezintă ca o construcţie cu totul nouă. S-au făcut investiţii de miliarde de RON la lăcaşul de cult şi casa parohial, Ministerul Culturii şi Cultelor acordându-i un miliard şi şase sute milioane RON pentru continuarea lucrărilor. Lucrările de construire a noului lăcaş de cult se desfăşoară legal în baza autorizaţiei de construcţie din 31 mai 2005, a cărei valabilitate a fost prelungită conform prevederilor legale.

Instanţa de apel, cu ocazia rejudecării apelului i-a încuviinţat o expertiză tehnică în construcţii şi apoi o contraexpertiză, conform legii şi având în vedere dispoziţiile deciziei de casare a Înaltei Curţi de Casaţi şi Justiţie. Instanţa de apel a încuviinţat o completare la raportul de contra expertiză, pentru a se preciza şi valoarea terenului aferent construcţiei, deşi acest obiectiv nu a figurat ca obiectiv al expertizei şi nici al contraexpertizei ordonate în cauză. Constatarea experţilor privitoare la valoarea bunului este inutilă, deoarece Decretul-Lege nr. 126/1990 se referă doar la lăcaşurile de cult şi casele parohiale şi nu şi la alte bunuri. În cazul bunurilor terenuri regimul juridic al restituirii acestora se face în condiţiile Legii fondului funciar şi ale Legii nr. 10/2001 privind imobilele confiscate în mod abuziv.

Cu toate acestea, chiar dacă s-ar avea în vedere valoarea de 109.270 RON ca valoare terenului aferent imobilelor revendicate, această situaţie nu schimbă datele problemei, fiind evident că valoarea investiţiilor făcute de recurentă este cu mult mai mare, fiind mai mult jumătate din valoarea totală a imobilului revendicat. Potrivit prevederilor O.U.G. nr. 94/2000, art. 1 alin. (2), privind restituirea bunurilor confiscate de la cultele religioase, în cazul în care adăugirile aduse bunurilor confiscate depăşesc 50 % din aria desfăşurată actuală, acestea nu se vor retroceda, considerându-se imobil nou în raport cu cel preluat. În concluzie totalizând întreaga valoare a investiţiilor efectuate, cele constatate de experţi în sumă de 962.000 RON valoarea investiţiilor realizate după data depunerii raportului de contra expertiză, în sumă de 220.000 RON, precum şi valoarea reparaţiilor făcute la biserica veche, în sumă de 283.700 RON, rezultă o valoare totală a investiţiei realizate de recurentă la imobilul revendicat de 1.465.700 RON. Adăugând valoarea bisericii vechi precizate de experţi la suma de 594.500 RON rezultă o sumă totală a imobilului revendicat cu extinderea realizată de recurentă cu autorizaţie legală, în sumă totală de 2.060.200 RON. Rezultă că procentual investiţia realizată de recurentă este într-un procent de 71 %, adică aproape 3/4 din valoarea totală a imobilului. Chiar dacă s-ar raporta doar investiţia făcută recurentă fară reparaţii la vechiul corp de biserică, valoarea investiţiei recurentei (962.600 RON) este cu mult peste jumătate din valoarea totală a imobilului revendicat.

Instanţa de apel constată în mod nelegal, în contradicţie cu probele de la dosarul cauzei că fostul imobil se păstrează în totalitate, mărindu-se doar ca suprafaţă utilă cu 171.68 mp şi nu reprezintă un imobil nou, întrucât nu modifică structural şi funcţional utilitatea imobilului, adică acela de imobil de cult. Extinderea efectuată nu reprezintă o clădire de sine stătătoare, neputând fi folosită ca biserică.

A invocat precedentul judiciar în materie - decizia nr. 4/2003 a Curţii de Apel Bacău, irevocabilă prin decizia nr. 6008 din 2 noiembrie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în Dosarul nr. 2286/2003, hotărâri judecătoreşti prin care s-a decis tocmai în sensul caracterului nefondat al unei acţiuni în revendicare promovate de o persoană care nu are calitatea de proprietar, precum şi în sensul că abrogarea unui act normativ, în speţă decretul nr. 358/1948, nu produce în mod automat şi efectul desfiinţării dreptului legal născut la un anumit moment dat. S-a arătat în decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie că, dreptul născut iniţial în favoarea statului şi transmis apoi, în baza art. 2 din Decretul nr. 358/1948, la Biserica Ortodoxă nu poate trece direct în proprietatea Bisericii Greco-Catolice, fiind necesară o reglementare specială în acest sens. De altfel, Statul Român nici nu a fost chemat în judecată în cauza de faţă, astfel că, faţă de el hotărârea judecătorească nici nu ar produce efecte, nefiindu-i opozabilă.

Aşa cum. în mod corect s-a reţinut în Decizia nr. 23/1993 a Curţii Constituţionale a României, publicată în M.Of. nr. 66/11.04.1995, în condiţiile în care în aceeaşi comunitate locală există credincioşi ortodocşi şi greco-catolici, criteriul social al opţiunii majorităţii enoriaşilor, pentru determinarea destinaţiei lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale, corespunde principiului democratic al determinării folosinţei religioase a acelor bunuri, în funcţie de voinţa majoritară a celor ce sunt beneficiarii acestei folosinţe. Altfel, ar însemna că în mod nejustificat credincioşii ortodocşi majoritari să fie împiedicaţi să-şi poată practica religia dacă nu trec la cultul greco-catolic printr-o măsură luată împotriva voinţei lor care ar contraveni principiilor constituţionale prevăzute în art. 54 şi 29 din Legea fundamentală.

Instanţa de apel ca şi cea de fond au motivat superficial soluţia dată arătând doar că titlul reclamantei este preferabil titlului pârâtei care a fost nevalid constituit fără să aibă în vedere principiile de drept mai sus enunţate şi faptul că Decretul nr. 177/1948 în baza căruia s-a făcut înscrierea la cartea funciară a dreptului de proprietate, alături de Decretul nr. 358/1948, a rămas în vigoare până în anul 2006.

Înalta Curte a constatat fondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.

Instanţa de apel în rejudecare nu a respectat indicaţiile din decizia de casare sub aspectul determinării dorinţei credincioşilor, raportat la situaţia specifică a imobilului care face obiectul litigiului, şi anume lăcaş de cult.

În ceea ce priveşte cererea de rectificarea de carte funciară, aceasta se află în raport de accesorietate cu cererea principală privind constatarea nulităţii titlului pe baza căruia s-a făcut intabularea. În acelaşi raport se află şi capătul de cerere privind constatarea faptului că imobilul ”curte şi casă” înscrise în cartea funciară este biserică, care reprezintă în realitate constatarea existenţei unei stări de fapt cerere inadmisibilă prin raportare la art. 111 C. proc. civ., în lipsa existenţei unui capăt de cerere principal.

Abrogarea Decretului nr. 358/1948 (în baza căruia s-a efectuat înscrierea în favoarea pârâtei) şi recunoaşterea cultului greco-catolic nu pot duce la concluzia că bunurile revendicate nu ar fi ieşit niciodată din patrimoniul reclamantei.

Pe de o parte, abrogarea nu produce efecte retroactive iar, pe de altă parte, prin aplicarea decretului menţionat, cultul greco-catolic şi-a încetat existenţa, deci, a fost lipsit de capacitate de folosinţă şi de posibilitatea de a mai avea un patrimoniu (până la momentul recunoaşterii acestuia prin efectul Decretului-lege nr. 126/1990).

Ca atare, reclamanta a predat proprietatea asupra imobilului în litigiu prin efectul legii, iar pârâta l-a dobândit tot astfel, exercitând dreptul asupra acestuia de la momentul preluării.

Este motivul pentru care rezolvarea problemei proprietăţii asupra lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale s-a făcut prin adoptarea unor reglementări speciale (Decretul-lege nr. 126/1990, O.G. nr. 64/1994, Legea nr. 182/2005), introducându-se drept criteriu determinant opţiunea credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri.

Faptul că solicitarea de retrocedare nu a fost rezolvată în procedura prealabilă (din cauza neîntrunirii comisiei interconfesionale) a deschis reclamantei calea acţiunii în justiţie, dar aceasta înseamnă valorificarea pretenţiilor cu respectarea cadrului normativ special (art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990).

Decretul-lege nr. 126/1990 privind unele măsuri referitoare la Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică) conţine norme speciale prin care se reglementează situaţia bunurilor preluate de către stat prin efectul Decretului nr. 358/1948, de la acest cult religios şi condiţiile în care se poate restitui o parte din aceste bunuri.

Aceste prevederi legale nu încalcă art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O. Astfel aşa cum se statuează în Hotărârea din 12 octombrie 2010 dată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României ”135. (…) art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligaţie generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenţia.

În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislaţie generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire.”

Ca atare, trebuie analizate condiţiile prevăzute de această legislaţie pentru restituirea bunurilor la care se referă aceasta, dat fiind specificul acestor bunuri.

De aceea, în soluţionarea litigiului, interesează dorinţa credincioşilor din comunităţile pentru uzul cărora aceste bunuri sunt destinate.

Astfel, nu este suficientă, pentru a se dispune restituirea lăcaşului de cult, simpla constatare că ”nu poate fi vorba de o inexistenţă a credincioşilor greco – catolici în spaţiul geografic în care este situat imobilul în litigiu” şi nici faptul că în oraşul respectiv se mai află o biserică aparţinând cultului ortodox.

Potrivit opţiunii legiuitorului este relevant numărul şi mai ales dorinţa credincioşilor.

De asemenea se poate observa că nu există o certitudine cu privire la numărul de apartenenţi la religia greco – catolică în oraşul Salonta la recensământul din 2002 fiind declarate 155 persoane, iar la recensământul din 2011, 133 de persoane. De asemenea ”tabelul cu enoriaşii bisericii greco – catolice”, la care s-a raportat instanţa de apel, este cel din 2003 cu privire la care Parchetul de pe lângă Judecătoria Salonta a constatat că mai multe semnături sunt false.

În ceea ce priveşte determinarea şi individualizarea bunului revendicat, instanţa de casare a dispus completarea probelor pentru stabilirea situaţiei de fapt a bunului revendicat pentru a se stabili dacă urmare a lucrărilor întreprinse la imobil (de refacere sau de reparaţie) în cauză este vorba despre acelaşi imobil sau este un imobil nou.

Totuşi, pentru a determina proporţia în care a fost modificat în timp imobilul revendicat este relevantă compararea valorii construcţiilor, iar nu a construcţiei noi şi a construcţiei vechi plus teren, aşa cum în mod greşit a procedat instanţa de apel.

Nici cu privire la stabilirea calităţii procesuale active a reclamantei instanţa de apel în rejudecare nu a respectat indicaţiile deciziei de casare, raportându-se la aceleaşi acte anterioare anului 2007, cu privire la care instanţa de casare a reţinut în urma unei analize detaliate că sunt contradictorii şi că se impune lămurirea acestor contradicţii eventual prin administrarea de probe suplimentare.

În rejudecare urmează să se analizeze şi celelalte critici legate de fondul cauzei.

În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) raportat la art. 304 alin. (1) pct. 7, 9 şi art. 315 raportat la art. 314 C.proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceRONaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de reclamanta Parohia Ortodoxă Română Salonta I împotriva deciziei nr. 32 din 20 februarie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceRONaşi instanţe.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 decembrie 2012